Macronismsul, ca fenomen ideologic, este încă foarte eluziv. Instalarea la putere a noului preşedinte şi a echipei sale nu a permis disiparea incertitudinilor doctrinale în care era învăluit proiectul său politic, ba chiar am putea spune că dimpotrivă; paradoxul este numai aparent. In campanie, macronismul s-a arătat sub o formă ultracompactă, ofensivă, ca un “plan de acţiune” bazat pe propuneri concrete. Analizând fiecare gest şi cuvânt al candidatului, observatorii au putut extrage linia directorare a unei noi ideologii, dar uitând un aspect important.

Inf. 406 - Macron

Lis la version francaise ici.

Campaniile electorale sunt pentru cei inscrişi în cursa electorală un exerciţiu de coerenţă. Odata disipat acest imperativ strategic, etica de responsibilitate, dorinţa de eficacitate trec din nou pe primul plan, diluând intransigenţa ideologică etalată anterior. Deja surprinsă de sociolologii politici de la inceputului secolului XX, precum Max Weberm, inevitabila tensiune între etica de responsabilitate şi etica convingerii continuă să determine ciclul de viaţă a cvasi-totalitaţii proiectelor ideologice ale democraţiilor moderne. Socialismul miterandian de dupa 1981 este desigur un caz paradigmatic de astfel de « relaxare » ideologică, de alunecare de la un proiect societal ambiţios, holistic si din unele puncte de vedere chiar cvasi-revoluţionar la o concepţie predominant managerială a excerciţiului puterii politice. Dar toate democraţiile prezintă exemple similare, atât la stânga cât şi la dreapta spectrului politic.

Prin urmare, nu putem ajunge la miezul unei ideologii nici prin analiza ideilor, nici prin studiul politicilor publice puse în practică ; elaborate a priori,  de obicei în timpul periodelor de opoziţie, ideile politice în context democratic au o existenţă uneori independentă faţă de politicile aplicate chiar de cei care se declară în slujba lor. Este un reflex facil să condamnăm cinismul si oportunismul politican al acestor « trădători ». Un demers mult mai relevant ar fi tocmai punerea în relaţie a sistemului ideologic şi al traducerii sale practice, analiza tensiunilor între cele două pentru a observa modul cum se naşte o nouă sinteză. Ideologia poate fi ca o tunică a lui Nessus, explica politologul Albert Hirscham : este cert poate un instrument, dar creează constrangeri, modelând electoratului un orizont de reprezentări colective simbolice şi implicit şi un orizont de asteptări. Aceasta a fost drama lui Hollande : a dus o campanie solid ancorată la stânga, bazată pe ofensiva impotriva « marii finanţe », pentru ca apoi să pună în practică un plan de relansare economică centrat de ofertă care a creat percepţia unui « cadou » făcut firmelor si patronatului în detrimentul poporului. Decalajul a fost intolerabil, iar stânga franceză a făcut implozie.

Atat stânga lui Mitterand cât şi dreapta lui Sarkozy s-a sprijinit masiv pe un discurs ideologizat şi ofensiv, care punea accentul pe clivaje, pe dihotomii. Dar chiar şi în cadrul insituţional puţin propice pentru consensul partizan al celei de-a Va Republici, compromisurile au avut o vizibilitate direct proporţională cu intransigenţa retoricii adoptate. Asta este mecanismul « tunicii lui Nessus » : cu cât o ideologie este mai radicală, cu atât orice abatere de la dogmă va fi sancţionată mai dur, deoarece simpatizanţii şi electoratul au fost condiţionaţi de climatul de radicalitate în care au fost socializaţi politic.

Dar tocmai aceasta grilă de lectură – cea a anemierii ideologice – nu pare să fie aplicabilă proiectului lui Macron. Spre deosebire de Mitterand, Sarkozy sau Hollande, noul preşedinte nu a vrut niciodată să revendice o oarecare puritate ideologică. Dimpotrivă, Macron şi echipa sa, provenită atât din rândurile stângii şi ale dreptei, cât şi din mediile societăţii civile, a promovat o formă de consensualism centrist cimentat de imperativul maximizării eficacităţii. Retorica de campanie a lui Macron prezenta paralelisme izbitoare cu cea a marilor corporaţii, axată pe reuşită, optimizarea resurselor şi – am putea spune – spirit de echipă, numai că de data aceasta echipa este reprezentată de tot corpul naţiunii, iar firma este chiar polisul.

Ar fi deci inexact să afirmăm că macronismul ca ideologie s-a diluat – sau este pe cale să se dilueze – odată ajuns la putere, pentru că tocmai acest pragmatism, aceasta adaptabilitate, a fost coloana vertebrală a proiectului ideologic al lui Emmanuel Macron.

Dar după ce En Marche şi-a insuşit cvasi-totalitatea instituţiilor statului, incetând în acelaşi timp să fie o maşinărie de recrutat voturi pentru a deveni o structură de control a demnitarilor aleşi (cea ce reprezintă ciclul de evoluţie normal al majorităţii partidelor), mulţi obervatori, atât favorabili cât şi defavorabili, au sperat că a venit momentul în care macronismul o să îşi arate « adevărata faţă », disipând ambiguităţile din campanie. Nu a fost cazul.\

Cu toate acestea, cei care vor să întrevadă direcţia probabilă a macronismului trebuie să privească mai degrabă spre Matignon, sediul Guvernului, decât spre Elysée. Nu numai deoarece acum a venit vremea traducerii concrete a ideologiei în politici publice, proces supervizat direct de primul ministru mai mult decât de preşedinte. Dar de foarte multe ori în istoria politică recentă a Franţei, primul ministru a jucat un rol central în redefinirea unor mari « isme » derivate din numele unor şefi de stat. Gaullismul conservator, prudent din anii 1960 a fost inspirat de primul ministru George Pompidou. Centrismul lui Valéry Giscard d’Estaing a fost marcat puternic de aducerea la Matignon a unui tehnocrat, Raymond Barre. Cât despre Chirac, evoluţia sa către centrul spectrului politic (să nu uităm că în anii 1980 Jacques Chirac era susţinator al unei drepte dure, admirator al lui Thatcher şi Reagan, visând să implementeze în Franţa modelul « revoluţiei conservatoare ») a fost impulsionat de o serie de prim miniştrii moderaţi. Dar cel mai grăitor exmplu este fără îndoială cel al lui Hollande si Valls : turnura social-liberala, cu unele tendinţe securitare, care a definit hollandismul – mai ales pentru oponenţii săi – era la început total străin ADN-ului politic al lui Hollande, om de stânga hotărât, animat chiar de o oarecare ostilitate faţă de mediul de afaceri perceput ca predator. Hollande era jauressian ca orientare, dar colaborarea cu Valls, care nu a avut mari dificultăţi în a se impune, a dat mandatului său o cu totul altă nuanţă ideologică.

Articolul de faţă îşi propune să schiţeze o panoramă a macronismului ca fenomen ideologic, atât în timpul campaniei (când a avut loc o agregare doctrinară rudimentară dar oarecum coerentă) cât şi după victoria electorală din mai-iunie.

Prima parte se va concentra asupra naturii bicefale a macronismului, rupt între o aripă provenită în principal din socialismul mainstream (dar unde, suprinzător, putem regăsi elemente ale şBendit şi Nicolat Hulot, actor central al revoltelor studenţeşti din 1968) şi o aripă dreaptă, provenită din Les Républicains. Aceasta din urmă era oarecum marginală şi « orfană » înainte de numirea lui Eduard Philippe, apropiat al lui Alain Juppé. Dar numirea unui om de dreapta la Matignon i-a dat un puternic elan, şi putem afirma că în prezent centrul-dreapta a întreprins, încet dar sigur, colonizarea macronismului care la început se prezenta ca o prelungire a social-liberalismului. Desigur, nu se poate încă vorbi de un « philippism » cum se putea vorbi de un valsism, dar deja un observator atent poate decela mai multe nuanţe ideologice subtile în cadrul macronismului. Emanuel Macron, deşi prin traiectoria sa personală aparţine « aripii stângi » este înca liantul –  şi garantul homogenităţii ideologice a ansamblului ; leadershipul său nu este contestat. Dar cea ce nu a reuşit el să facă este să impună o ortodoxie, pe care să o incarneze. Macronismul, încropit ca sistem doctrinar în grabă, nu s-a dotat de un nucleu dur de valori care să servească drept ortodoxie ; prin urmare, este mereu supus redefinirii.

In a doua parte vom contextualiza proiectul ideologic al lui Macron şi al echipei sale pentru al plasa în cadrul unei istorii mai ample a ideilor politice în Franţa celei de-a Va Republică : inevitabil, macronismul este şi el rezultat al unor dinamici ideologice mai largi. Creuzetul macronismului îl vom găsi la stânga, în cercurile animate de celebrul Michel Rocard, rival al lui Mitterand în PS, care a încercat să promoveze un nou tip de socialism inspirat de social-democratia germană şi nordică : acceptarea capitalismului, moderaţie, abandonarea referinţei marxiste şi « revoluţionare ». Evoluţia către centrul este marcată de coliziunea cu mediile de afaceri. In acest proces, macronismul va fi alimentat şi prefigurat de dezvoltarea în sânul PS a unei autentice aripi social-liberale, care mergea mult mai departe decât aggiornamento-ul rocardian. Figura centrală a acestui social-liberalism a fost Dominique Strauss-Kahn. După 2012, Macron va încarna, alături de Valls, aripa dreaptă a hollandismului, fără să fie perfect solubil în socialism. Reformele liberale ale guvernului Valls, asumate şi de Hollande, vor genera un adevărat război civil în socialismul francez, stânga partidului declanşând o violentă ofensivă impotriva « ereziei » social-liberale : fără îndoială, asta l-a determinat pe Macron să părăsească definitiv ţărmul stângii.

Dar pentru a nu mai fi « de stânga », Macron avea nevoie de un aport « de dreapta » convingător, care să îi permită să muşte din electoratul respectiv. La început s-a orientat către nebuloasa centrului. Aici ar fi deosebit de intersant să ne aplecăm asupra relaţei macronimsului cu centrismele (la plural) istorice franceze. Macron a fost etichetat de toţi observatorii ca un candidat de centru, deşi el a folosit foarte prudent aceasta apelaţie.

« Kennedismul » dezinvolt al unui Jean Lecanuet, centrismul tehnocrat şi liberal al lui Giscard d’Estaing, centrismul asumat cu accente anti-sistem al lui Bayrou, toate aceste curente au participat la definirea macronismului, dar este neclar cât de decisiv a fost aportul lor, atât în cea ce priveşte fondul doctrinar cât şi retorica utilizată.

Ulterior, dreapta republicana, mai ales acea aripa moderată, traumatizată de mandatul lui Sarkozy şi de derivele identitare ale acestuia (strategie a carui scop era recuperarea electoratului Frontului Naţional),  s-a regasit în sinteza lui Macron, mai ales în liberalismul său temperat şi în retorica de recuperare a atributelor regaliene ale Statului, cu accentul pus pe valorizarea poliţiei şi forţelor armate. Europa, un proiect politice care a ajuns să fie pentru centrul dreapta un reper ideologic de o soliditate deosebită, a fost altă tematică care a permis joncţiunea unei părţi a dreptei franceze cu macronismul.

Ultima parte va analiza macronismul în cadrul dinamicilor ideologice la nivel european şi chiar global. Macronismul a fost precedat – şi poate inspirat, cel puţin la nivel de imagine – de politica premierului canadian Justin Trudeau. Dar dacă figura lui Trudeau, mai ales prin opoziţie cu cea a lui Trump, a devenit foarte populară în Europa, nu a alimentat epigoni ideologici credibili. Macron ca personaj politic al fost aclamat în mod similiar, ca un baraj împotriva extremismului şi populismului. Dar poate el să relanseze în Europa proiectul politic liberal – care din anii 1980 până azi a fost mai ales asimilat cu un neoliberalism agresiv – intr-un sens umanist, moderat. Care ar putea fi noua bază al acestui nou liberalism : Europa, apolitismul, valorizarea societăţii civile ?

Pentru a ancora mai bine subiectul nostru în concret, o să facem un studiu de caz pe spaţiul românesc, unde influenţa macronismul ar putea foarte bine juca rolul unui catalizator pentru o relansare a dreptei în criză. En Marche oferă perspectiva unui model posibil atât din punct de vedere al fondului doctrinar (macronismul este eminamente compatibil cu orientările unor partide de centru dreapta precum PNL sua USR, dar şi ale unor mişcari încă slab instituţionalizate precum România 100 sau nebuloasa  anti-sistem « Rezist ») cât şi organizaţional (un partid catch-all, deschis larg spre societatea civilă, cu vocaţia de a depăşi anumite linii de demarcare transpartidice). Dar contextul românesc are nişte particularităţi care fac o comparaţie cu spaţiul francez foarte delicată, şi de aceea trebuie să ne ferim totodată de paralelisme facile.

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

1 comentariu

  1. […] Citeşte versiunea română aici. […]

Lasă un comentariu