Vi-i imaginaţi pe Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc jucându-se cu trenuleţele electrice, râzând cu gura până la urechi şi chiuind ca sirenele locomotivelor, unul mai subţire, ca Orient Express-ul, altul mai gros, ca un mărfar?

Ei bine, aveţi şansa să îi vedeţi astfel în filmul „Octav”, în regia lui Serge Celebidachi, o coproducţie româno-britanică turnată în doar o lună, în primăvară lui 2016, care va rula în cinematografele din România începând cu vineri, 6 octombrie.

Eveniment 37 - Filmul Octav Credit foto Adi Marineci (5)

Foarte pe scurt, subiectul filmului este reprezentat de întoarcerea unui bătrân de 84 de ani, jucat de Marcel Iureş, la casa natală, un frumos conac boieresc, în stil neoromânesc, aşa cum sunt multe la poalele Carpaţilor, pe care reuşeşte să îl redobândească după un îndelungat proces de retrocedare. Aici, bătrânul Octav îl revede în faţa ochilor pe copilul Octav şi îşi retrăieşte fascinat copilăria.

Într-adevăr, nimic spectaculos. Dar tocmai această absenţă a spectaculosului, a palpitantului, a tensiunii care depăşeşte limitele necesare pentru realizarea introspecţiei este ceea ce face din „Octav” un film plăcut ca un foşnet aromitor de pădure într-o după-amiază tihnită de mai.

Pe nesimţite, prin alternarea meşteşugită a scenelor şi prin calitatea deosebită a imaginii şi a muzicii, rar întâlnite la un film românesc, echipa formată din regizorul Serge Celebidachi, directorul de imagine Blasco Giurato şi compozitorul Vladimir Cosma, îl face pe privitor să se destindă şi să se lase în voia unui univers în care timpul s-a oprit în faţa unei emoţii nedesluşite, tremurătoare, plăcute.

Dacă ar fi să o numesc într-un singur cuvânt, i-aş spune împăcare, deşi poate că el nu înglobează întru totul nuanţele acestei trăiri.

„Octav” este, cred eu, un film al cărui mesaj este acela de împăcare cu propria existenţă, de seninătate în faţa vieţii, cu bunele şi relele ei, de înţelegere a omului cu el însuşi. Deşi ar fi putut aluneca uşor pe această pantă, „Octav” nu este un film despre nedreptatea naţionalizărilor, despre calvarul retrocedărilor, despre politică, despre economie, despre societate. Deşi este un film despre individ, nu este nici măcar despre drame individuale.

Nu. „Octav” este o peliculă despre ceea ce reprezintă simplu sinele fiecăruia dintre noi şi despre cum acest sine se îmbogăţeşte permanent, cu fiecare clipă ce trece, cu fiecare frunză de trifoi smulsă de pe o pajişte, cu fiecare rază de soare care străluceşte concomitent pe cer şi în sufletul omului. Doar într-o asemenea atmosferă, Octav şi Spiridon, sau Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, se pot juca cu trenuleţele, iar un bătrân de 84 de ani poate fi cerut în căsătorie de o copilă de 10. Aşa cum inspirat sublinia producătoarea filmului, Adela Vrînceanu-Celebidachi, la conferinţa de presă de luni seara, în peisajul cinematografic românesc este nevoie de asemenea pelicule, detaşate de disonanţa cotidianului, deschise spre frumosul mărunt al vieţii fiecăruia dintre noi.

Ceea ce am găsit cu adevărat excelent este că, în această lume deschisă de cineaşti inspiraţi, am uitat de toate răfuielile din paginile ziarelor, de toate frustrările, de toate deadline-urile, de toate problemele pe care ni le inventăm. Mărturisesc că am intrat la acest film obosit şi preocupat că, deşi am atâtea pe cap, este posibil să îmi pierd timpul la un film despre doi bătrâni, o casă veche şi nişte copii. Am ieşit însă odihnit, liniştit, dornic de a mă duce cât mai curând în natură şi, recunosc, nerăbdător să îmi caut în casa părintească propriul trenuleţ electric din copilărie.

Am ieşit de la acest film împăcat cu mine şi cu viaţa mea.

Credit foto: Adi Marineci

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu