Săptămâna aceasta s-au întâmplat două evenimente foarte importante: scandalul Paradise Papers –  apariția în spațiul public a documentelor încă unei firme care se ocupa cu ascunderea marilor averi și marilor afaceri în paradisuri fiscale, pentru a evita taxarea – și așa-zisa revoluție fiscală din România – modificarea Codului Fiscal, printre altele, și în sensul adoptării în legislația românească a Directivei Europene 1164 din 2016, prin care sunt introduse măsuri de reducere a transferului profiturilor făcute de marile companii, în afara statelor unde au fost realizate respectivele profituri.

Ambele evenimente stau mărturie uneia și aceleiași probleme: taxarea companiilor multinaționale, giganți economici cu afaceri adeseori la scară planetară și cu cifre de afaceri mai mari decât PIB-urile multor țări mărunte sau în curs de dezvoltare.

Întrebarea care se pune este următoarea: pot fi taxate în mod real și corect profiturile acestor giganți, de către statele naționale, și dacă da, cum?

Eu cred că nu.

Motivul este simplu: companiile multinaționale și statele naționale aparțin unor epoci diferite.

Companiile multinaționale aparțin viitorului. Ele înglobează în activitatea lor cele mai noi tehnologii, în plan material sau social, ele își pot muta oricând sediile și punctele de lucru, pot acționa concomitent pe tot globul, pot recurge la cele mai ingenioase modalităţi de optimizare fiscală, pot cumpăra influenţă politică la orice nivel. Companiile multinaționale sunt rezultatul direct al saltului tehnologic uriaș din ultimele decenii. Companiile multinaționale sunt rezultatul vizibil, complex, avansat al globalizării în plan economic.

Statele naționale aparțin trecutului și încă mai aparțin, deși tot mai puțin, prezentului. Au dificultăți în a folosi la întregul lor potențial noile tehnologii, acțiunile lor sunt limitate spațial, se află într-o continuă concurență între ele pentru atragerea de capitaluri care să creeze locuri de muncă pentru cetățeni, până la nivelul la care să renunţe de bună voie la impozitarea profiturilor, cum a făcut Irlanda faţă de Apple. Sunt prea mici, prea locale – chiar și giganții economici precum Germania – pentru a impune reguli stricte companiilor multinaționale.  Statele naționale sunt dovada (încă) vie a unui stadiu embrionar al globalizării în plan politic.

De fapt, problema taxării companiilor multinaţionale de către statele naţionale este rezultatul unei tensiuni sistemice între globalizarea avansată din plan economic, unde s-a ajuns demult la nivelul supranaţional, şi globalizarea încă embrionară din plan politic, unde dominant este în continuare nivelul naţional.

Fără îndoială că şi la nivel politic există evoluţii importante la nivel supranaţional. Există ONU, OMC şi multe alte organizaţii care reglementează cu mai mult sau mai puţin succes relaţiile dintre state şi dintre state şi alţi actori internaţionali. Pe continentul european lucrurile merg şi mai departe, cu existenţa UE, cel mai ambiţios proiect suprastatal din istorie, de până acum.

Dar coeziunea şi, mai ales, democratizarea la nivel suprastatal sunt departe de ceea ce ar trebui să fie astfel încăt să poată fi reglementată şi impusă cu succes taxarea echitabilă şi justă a actorilor economici globali care sunt companiile multinaţionale. Deocamdată, nivelul suprastatal este utilizat prea des pentru apărarea interesului statului X sau Y de a atrage o multinaţională pe teritoriul propriu sau de a proteja multinaţionalele proprii de taxarea în alte părţi, unde îşi fac profituri semnificative.  Toată dezbaterea privind multinaţionalele din cadrul Uniunii Europene, tot jocul de amenzi acordate de SUA şi UE (a se citi Germania) multinaţionalelor celeilalte părţi dovedesc cu prisosinţă acest lucru.

În definitiv, singurul punct consensual între statele puternice ale lumii, pe agenda suprastatală în domeniu, este acela al păstrării în funcţiune a paradisurilor fiscale, în ciuda indignării oamenilor de rând, alimentată periodic de noi scurgeri de informaţii. Prin crearea acestor zone scoase de sub incidenţa competiţiei acerbe dintre statele naţionale sunt asigurate până la urmă câştiguri certe ale celor mai puternici şi faptul că această  concurenţă nu degenerează în conflict deschis.

Îmi este greu să cred că statele naţiune vor putea ajunge vreodată la consens, la nivel interguvernamental, astfel încât să iasă din cursa nebunească a atragerii multinaţionalelor, prin impozite tot mai mici sau chiar nule, şi al sprijinirii propriilor multinaţionale în afară.  Îmi este deci greu să cred că guvernele lumii vor putea crea reglementări echitabile la nivel internaţional în acest domeniu. Un asemenea scenariu este cu atât mai puţin probabil cu cât puterea economică a multinaţionalelor tinde tot mai mult să se transforme în putere politică la nivelul guvernelor lumii.

Singura soluţie reală pare a fi apariţia unui mare guvern mondial. Mai întâi dominat de marile companii din interesul cărora se va şi forma, pentru a suprima diferitele rezistenţe locale, el va deveni tot mai democratic, pe măsură ce globalizarea se va adânci şi în alte domenii în afara celui economic. Abia atunci taxarea marilor companii multinaţionale se va putea face echitabil, just, fără probleme.

Evident, scenariul pare utopic, dar să nu uităm că, în mare parte, cam acest lucru este în desfăşurare la o scară mai redusă la nivelul Uniunii Europene. Deocamdată guvernul suprastatal este în construcţie şi dominat în principal de interesele celor înstăriţi, dar presiunea pentru democratizare este tot mai mare (cu corolarul trist că, dacă democratizarea nu se va înfăptui, Uniunea se va rupe).

Cât despre statele mici şi lipsite de putere, ca România, ce mai poate fi spus când, după cum am văzut, discuţia se poartă la nivel mondial? Nu îi rămâne decât să profite, atât cât poate, de pe urma acţiunilor actorilor cu adevărat importanţi, aşa cum se întâmplă acum cu transpunerea în legislaţia naţională, cam târzie, a Directivei 1164 din 2016.

 

P.S. Îmi cer scuze faţă de acei cititori exigenţi care vor considera că ideile exprimate aici sunt incomplete şi nu acoperă decât parţial, poate chiar inexact, întreaga complexitate a situaţiei. Îi rog să aibă înţelegere faţă de dificultatea de a descrie şi de a explica în sub o mie de cuvinte o realitate atât de complexă şi să privească acest editorial ca ceea ce este: un punct de începere al discuţiei, un îndemn la reflecţie pe mai departe.

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu