Un subiect atent ignorat de către români, tabuizat, educația sexuală ne vorbește despre laturile distincte ale societății românești de astăzi, cea ignorantă, apoi cea adâncită în rezerva de a reda în cuvinte specificul naturii umane, iar o alta, diametral opusă, care face eforturi de a transpune educația sexuală în limbajul comun al zilelor noastre. Să fie educația sexuală și realizarea acesteia o temă care continuă să îi depășească pe adulții și părinții României de astăzi?

Anda Mogoș este psihoterapeut și autor a două cărți – Drum prin doliu și Educația sexuală în familie. A studiat și a profesat atât în România, cât și în Statele Unite. Anda Mogoş ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la educaţia sexuală în spaţiul românesc, pornind de la perspectivele şi provocările privind comunicarea părinte-copil, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 poza Anda Mogos

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi care sunt stereotipurile prezente în mentalul societăţii româneşti în legătură cu educaţia sexuală. Care sunt principalele cauze care au generat şi menţinut aceste stereotipuri?

Anda Mogoş: Înainte de a răspunde, trebuie să precizez că vă voi oferi doar perspectiva mea asupra acestor stereotipuri, pentru că nu există, din câte știu eu, studii făcute pe eșantioane românești care să ne informeze asupra acestui subiect. E drept, perspectiva mea este una educată și informată de activitatea mea în acest domeniu.

De asemenea, stereotipurile pe care eu le identific sunt greșite și nesănătoase – ceea ce nu face decât să ne confirme nevoia profundă a societății românești de educație în acest domeniu.

Primul stereotip ar fi ideea că educația sexuală constă într-o singură conversație. Probabil și filmele americane au contribuit la stabilizarea acestei idei. De regulă, în mintea românului, trebuie să stai cu copilul și să-i explici mecanica actului sexual și câteva aspecte legate de reproducere. Odată ce aceste capitole sunt acoperite în cadrul acestei conversații, rolul părintelui în educația sexuală este considerat încheiat.

Un al doilea stereotip ar fi legat de vârsta la care oamenii se gândesc să aibă temuta conversație – vârstă care, în mintea oamenilor, tinde să fie undeva în jurul vârstei de 10-12 ani. Vârsta pare să fie aleasă în funcție de declanșarea pubertății, deci atunci când părintele simte că nu mai poate ocoli subiectul.

Și probabil un al treilea stereotip ar fi utilizarea de povești pentru a explica aspecte legate de sexualitate copiilor mici. Un exemplu în acest sens este povestea cu barza, care, cred unii părinți, îi protejează pe cei mici de niște informații care le-ar fi dăunătoare.

Cum este percepută educaţia sexuală în spaţiul românesc de către decidenţii politici, părinţi, profesori şi reprezentanţi ai mass media? Dar din perspectiva minorului?

Din nou, aici am să mă refer la opinia proprie, care vine cu limitările de rigoare. Cred că, din păcate, educația sexuală, atunci când nu este absentă din conversație, tinde să fie teren de luptă pentru diferite tabere. Nu există un consens cu privire la rolul ei, și nu prea există nici o direcție ai ei bine asumată și gândită.

Este încurajator totuși să văd că există inițiative în România de a schimba acest lucru, chiar dacă ele sunt în faze incipiente. De altfel, avem și în acest domeniu exemplul altor state (cum ar fi de exemplu anumite părți din Statele Unite ale Americii) care iau măsuri legislative în acest sens.

Din perspectiva minorului, educația sexuală este ceva interesant, dar care i se oferă cu zgârcenie și într-o manieră incompletă, ceea ce îl face pe el să se îndrepte către internet pentru a-și suplimenta informațiile. Din păcate, internetul este cea mai toxică sursă de educație sexuală  – pentru că se expune astfel unor imagini și influențe al căror scop nu este de a-l educa și a-l forma într-un om cu o sexualitate sănătoasă, ci de a-l transforma într-un consumator ale cărui obiceiuri să poată fi monetizate de către site-urile și companiile furnizoare de pornografie.

În ce măsură consideraţi oportună includerea în programa şcolară a unui curs privind educaţia sexuală?

Educația sexuală sănătoasă începe de la naștere. Educația sexuală nu este numai transferul unor informații și al unor valori, ci și modelarea unor atitudini față de sexualitate. De aceea, încă de când copilul deprinde limbajul, lui i se furnizează cuvinte și atitudini față de aspecte ce țin de sexualitate – ceea ce deja constituie educație sexuală.

Un exemplu în acest sens este limbajul pe care părinții îl folosesc pentru a denumi organele genitale – și care, atât prin vocabularul folosit precum și prin ușurința (sau disconfortul) cu care se vorbește despre ele, îi transmit copilului niște atitudini ale părintelui. Un alt exemplu este felul în care părinții se raportează la propriul corp și mai ales atitudinea lor față de nuditatea din casă – lucru ce le transmite copiilor fie un tabu despre corpul omenesc, fie o acceptare a sa, fie, la o altă extremă, o raportare exagerat de laxă la aspectele intime ale corpului uman. În acest caz, acțiunile părinților au și rolul de a crea limite mai mult sau mai puțin sănătoase, în funcție de cum procedează ei. Și toate aceste atitudini și înțelegeri se formează până la vârsta de 3 ani.

De aceea, nu cred că este foarte valoroasă educația sexuală a copiilor în școli – pentru că ea poate transmite informații, dar valorile și atitudinile sunt modelate în mod mai degraba informal, de către familie și/sau de către anturaj.

Ideal, din punctul meu de vedere, ar fi să se facă niște ore de educație sexuală a părinților în primul an de viață al primului copil. Un fel de training pentru părinți, ca ei înșiși să își asume rolul de educatori în domeniul sexualității – rol pe care, de altfel, deja îl au, fără să-și dea seama, și de la care abdică mânați de neștiință, nesiguranță, temeri. Un asemenea training ar trebui să conțină informații despre cum pot să modeleze atitudini și să insufle valori, despre ce ar trebui să i se spună copilului, potrivit cu vârsta, aspecte de anatomie și fiziologie, astfel încât să fie pregătit pentru pubertate, dar și elemente de prevenire a abuzului sexual și de conștientizare a pericolelor existente în mediul online – pornografia, sextingul etc.

Care sunt motivele pentru care părinţii evită, în anumite cazuri, să abordeze în mod direct acest subiect cu proprii lor copii?

Părinții aduc în relația cu copilul lor propria lor experiență a educației sexuale – care s-a făcut  prin cuvintele părinților sau prin absența lor. Toți cei care sunt părinți acum s-au născut fie la scurt timp după Revoluție, fie înainte. Asta înseamnă că părinții de acum au fost educați despre sexualitate, la rândul lor, de niște părinți care nu au avut nici ei acces la materiale sau informații corecte.

De aceea, părinții se luptă cu niște prejudecăți cu care și ei au fost crescuți, și mai ales cu lipsa unui model de educație sexuală coerent. Dacă mama nu a vorbit cu mine, eu cum să știu exact cum să vorbesc cu copilul meu? Cum să știu ce ar trebui să răspund când mă întreabă cum a ajuns bebelușul în burta mamei, când eu am fost crescută cu povestea berzei? Dacă-i spun prea mult și-i fac rău?

O parte dintre părinții din România, cei mai educați, caută resurse pentru a nu mai repeta  greșelile propriilor părinților, dar chiar și în momentul în care găsesc răspunsul, nu sunt neapărat foarte relaxați și confortabili cu aceste conversații.

În ce măsură copiii evită, la rândul lor, să vorbească cu părinţii despre viaţa sexuală?

Copiii au un radar foarte fin cu privire la subiectele pe care părintele este (sau nu) confortabil să le abordeze. În plus, dacă părintele nu a abordat acest subiect specific pentru a-i transmite copilului că îl pot discuta împreună, pe fondul acestui disconfort al părintelui se vor adăuga și mesajele primite din mediu, că sexualitatea este un subiect pe cât de incitant, pe atât de tabu. De aceea, tendința naturală a copilului este de a nu discuta nici el acest subiect cu familia. Tocmai, de aceea, părinții trebuie să vorbească despre acest subiect într-o manieră relaxată și caldă, încă din fragedă copilărie – pentru a crea acea atmosferă în familie în care cel mic să simtă că poată să aducă toate întrebările sale.

Care sunt riscurile la care se expun copiii şi părinţii în acest context al lipsei de comunicare pe acest subiect?

Am să răspund la această întrebare plecând de la un adevăr general valabil: în mintea și comportamentul oamenilor nu există vid. Nu se poate să nu faci ceva. A spune “nu” unui lucru înseamnă implicit a spune “da” unui alt lucru. Dacă vreau să nu mă așez, înseamnă că vreau să stau în picioare.

Pentru subiectul nostru de astăzi, acest lucru înseamnă că orice tăcere a noastră înseamnă o încurajare tacită și implicită a copiilor noștri de a căuta informația în altă parte. Și nu e nevoie nici măcar ca ei s-o caute – pentru că există interese ca anumite tipuri de informații să-i găsească chiar și pe copiii care nu le caută.

Riscul la care se expun copiii are două fațete: online și offline. Printre pericolele online se află consumul de pornografie, contactul cu potențiali “prădători”, sextingul sau chiar implicarea copilului în producția de pornografie infantilă, prin atragerea sa în a crea el însuși materiale explicite. Offline, în viața reală, lipsa unor informații corecte precum și lipsa conștientizării copiilor îi expune pe aceștia pericolului abuzului sexual.

În cele din urmă, informația este putere – și protecția copiilor noștri depinde de informațiile pe care li le oferim, precum și de cât de mult cultivăm în ei capacitatea de a le folosi pentru a face alegeri bune.

 

Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu