„Se răspândeşte lepra în Europa – naţionalismul care a renăscut, închiderea frontierelor de către cei care trădează ideea de azil.”

„Adevărata lepră este ipocrizia celor care au respins imigranţii la frontieră şi dau lecţii morale despre dreptul la o repartizare echitabilă a imigranţilor.”

Nu, nu sunt noi injurii din repertoriul românesc de acuzaţii şi insulte, precum „ciuma roşie”, „nazişti”, „abuzuri sovietice”, „pavian cu mantie”, „autişti” şi aşa mai departe, ci replici într-un război al declaraţiilor între preşedintele francez Emmanuel Macron şi vicepremierul italian Luigi di Maio, pe tema imigraţiei.

Nu este mare de lucru de comentat. Violenţa în limbaj a cucerit, cu mici excepţii spaţiul politic românesc, european şi american.

Liderii de tot felul, de la cei politici, la cei de opinie, de la cei etichetaţi drept „populişti”, la campionii „sistemului”, s-au dezbrăcat de veşmintele sclipitoare şi frumos croite şi, în goană nebună după voturi şi audienţă, îşi cară despuiaţi pumni verbali cu nemiluita.

Cred ei că acest circ ieftin de tot pe care îl dau maselor este metoda inteligentă prin care vor ajunge mai uşor la inima lor. Cred ei că urlând tare şi colorat, aţâţând frica şi ura electoratului şi a audienţelor vor merge pe scurtătură câtre influenţă zdrobitoare. Cred ei că atunci când vor fi pe caii mari pe care îi visează vor putea opri toată furtuna pe care au născut-o cu sudălmile lor.

Sărmanii!

Nu îşi dau seama că violenţa atrage după sine violenţă, că odată trezită, ura aduce după ea nimic altceva decât şi mai multă ură. Că, obişnuită cu sudalma, populaţia va aplauda azi pe cel care insultă cel mai copios, pentru ca mâine să îl uite şi să alerge după primul venit care înjură şi mai mult, şi mai tare, şi mai scârbos. Totul se va opri abia atunci când prea multă violenţă, prea multă ură, prea multă frică ne va obosi şi, după numeroase pierderi, dintre cele mai scumpe, ne vom întinde din nou mâna epuizaţi.

Cine nu crede, să citească Cavalerii lui Aristofan, acolo unde singurul remediu împotriva demagogului Paflagonian este un vânzător de cârnaţi mai slobod la gură chiar decât acest sclav obraznic care satisfăcea pornirile violente ale poporului athenian. Grecii aceştia din vechime, pentru care viaţa politică era ceva la fel de obişnuit cum este pentru noi dusul gunoiului, fiind chiar plătiţi să ia parte la ea, s-ar putea să ştie ceva mai mult decât ce ştim noi.

Sursa foto: Elsevier Weekblad

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu