Xəncər, toppuz, düşmən sau despre un schimb de experiență cu arheologii din Azerbaijan

În continuare, în societatea noastră mică, marcată de puternice complexe de inferioritate în treizeci de ani de tranziție, principala tendință este să te lauzi cu experiențele profesionale pe care le dobândești în Occident și să strâmbi din nas când vine vorba de relațiile profesionale cu cei din societăți aflate la est de România. Experiența pe care am avut-o ca arheolog, la Baku, Azerbaidjan, în luna mai a anului trecut, în cadrul unui stagiu de mobilitate derulat în proiectul „Knowledge Exchange and Academic Cultures in the Humanities. Europe and the Black Sea Region, late 18th – 21st Centuries” m-a convins încă o dată cât de greșită este această abordare.

Deplasarea mea de o lună la Institutul de Arheologie și Etnografie din cadrul Academiei Naționale de Științe din Azerbaidjan a avut drept principal scop investigarea, deocamdată preliminară, a felului în care factorul politic a influențat în secolul al XX-lea în Caucaz, la marginea Imperiului Sovietic, cercetarea academică a populației antice a sciților, pentru a compara apoi cu felul în care același proces s-a derulat în România comunistă, aflată sub influența sovietică. Fără îndoială, am descoperit lucruri interesante. De exemplu, o dispută ideologică extrem de tăioasă între cercetătorii georgieni și osetini (care se consideră urmașii direcți ai sciților din antichitate), primii susținând că descoperirile arheologice din Caucaz nu indică mai deloc prezența sciților în regiune, ultimii susținând dimpotrivă, că ele relevă cu siguranță o largă răspândire a sciților, inclusiv în zonele aflate în litigiu între cele două popoare – disputa, care continuă în prezent, a fost la fel de puternică și în timpul URSS, în ciuda „prieteniei între popoarele sovietice”. La fel, descurajarea sistematică de către Moscova a investigării ideilor privind originea proto-turcică a unora dintre triburile care formau marele conglomerat tribal al sciților, concepție destul de răspândită înainte de secolul al XIX-lea, dar împinsă într-un plan secund de conducătorii ruși pentru a descuraja un eventual segregaționism al populațiilor turcice precum azerii sau bașkirii față de elitele slave (și, în general, indo-europene) din Imperiul Țarist și mai apoi din URSS.

Turnul Fecioarei, simbol al orașului Baku

Foto: Liviu Iancu

Sunt convins că nu aș fi reușit în cercetările mele fără sprijinul competent și mereu binevoitor al responsabilului azer al proiectului din care făceam parte, arheologul Zaur Hasanov, director al secției de arheologie antică a institutului gazdă. Treptat, cu ajutorul lui, pentru care îi sunt extrem de recunoscător, am reușit nu doar să deslușesc ițele complicate ale bibliografiei sovietice și post-sovietice, să accesez resursele de cercetare destul de bogate ale institutului gazdă, ci și să mă integrez foarte bine în activitatea și în colectivul local de cercetători.

Am descoperit, mai întâi de toate, oameni foarte pasionați de munca lor care, încă de la primul contact, în ciuda barierelor lingvistice, erau mai mult decât bucuroși să îmi prezinte descoperirile rezultate în urma cercetărilor lor, ipotezele lor de lucru, metodele pe care le folosesc. Nu mai puțin relevantă a fost atitudinea lor față de prezentările cercetărilor mele pe care le-am susținut în fața lor. Am fost plăcut impresionat să primesc de la un public numeros și foarte divers o avalanșă de întrebări și de comentarii, în mare parte pertinente, niciuna simplistă sau ridicolă, cum, cu părere de rău o spun, foarte rar mi s-a întâmplat în România.

Vă pot asigura că nu este vorba de curiozitate în fața unui oaspete exotic, căci am fost mirat să descopăr că, pentru colegii azeri, colaborările internaționale sunt lucruri la ordinea zilei. Din SUA și Germania, până în Coreea de Sud și Japonia, instituții prestigioase trimit misiuni de cercetare care colaborează foarte bine cu arheologii azeri în echipe mixte, pe cele mai importante situri arheologice din Azerbaidjan. Nu este de mirare deci că arheologii azeri sunt familiarizați destul de bine cu cele mai noi metode ale cercetării arheologice, pe care se străduiesc să le aplice și în afara colaborărilor internaționale, dar fără a renunța la aspectele pozitive din metodologia sovietică.

Biserica din Kiș și Munții Caucaz 

Foto: Liviu Iancu

Rezultatele nu întârzie să apară. Am văzut publicații serioase din punct de vedere al conținutului și impecabile din punct de vedere grafic, deși, din păcate, prea puține dintre ele în limbi occidentale de circulație internațională. Am văzut monumente restaurate cu mare grijă pentru păstrarea neatinsă a caracterului lor original și impecabil puse în valoare din punct de vedere turistic: Turnul Fecioarei, emblematic pentru Baku, de pe a cărui platformă superioară poate fi admirată o superbă panoramă a orașului și a Mării Caspice, Palatul șahilor din Șirvan, de asemenea în Baku, Palatul hanilor din Șəki, un pitoresc orășel la poalele munților Caucaz, vechea biserică creștină din Kiș, de asemenea în Caucaz. Chiar dacă nu toate cazurile sunt fericite – muzeul de arheologie din Șəki are nevoie rapidă de o relocare, fiind prea mic și prea vechi pentru inimoșii lui cercetători, iar cartierele interbelice din Baku, cu arhitectură modestă, dar cu un aer aparte, dispar cu repeziciune sub presiunea intereselor imobiliare – bilanțul general privind patrimoniul cultural este pozitiv. Dovadă stau și bazele arheologice folosite de cercetători pentru cazare și studiu, în apropierea celor mai importante situri ale țării. Din păcate, nu am apucat să le vizitez, anotimpul săpăturilor abia deschizându-se atunci, dar fotografiile infrastructurii de la Qəbələ, capitala importantului stat antic al Albaniei caucaziene (a nu se confunda cu cea balcanică, nu au nicio legătură!), pe care mi le-a arătat chiar directorul sitului de acolo, nu m-au putut face decât să îi invidiez pe colegii mei azeri.

În definitiv, am fost surprins să remarc că, în ciuda preconcepțiilor despre un Caucaz exotic, o adevărată graniță de nord a celor o mie și una de nopți, am descoperit o lume foarte similară cu cea românească, în special, și cea balcanică, în general, cu bune și rele, cu arheologi maturi construindu-și cariere frumoase, dar și cu tineri cercetători îngrijorați pentru viitorul lor academic, cu bucurie pentru ultimele echipamente achiziționate, dar și cu nemulțumiri legate de spațiul prea mic de lucru din birouri, cu monumente strălucitoare, dar și cu altele ignorate, cu tradiții vechi de sute de ani și sate pipernicite, dar și cu mall-uri bogate și bulevarde largi, pline de mașini de lux, cu aspirații de a fi la cel mai bun nivel, dar și cu multe probleme rămase din vremurile în care țara era răvășită de ambițiile altora, mai puternici (două imperii responsabile sunt aceleași și de o parte și de alta a Mării Negre, cel rus, și cel otoman, abia cel de-al treilea e diferit, în partea aceasta de lume cel habsburgic, în cealaltă Iranul).

De altfel, dată fiind poziționarea geografică asemănătoare și istoria sub multe aspecte similară, sentimentul de familiaritate pe care l-am încercat în Azerbaidjan nu ar fi trebuit să mă surprindă, până la urmă. Sunt multe punți care ne leagă și care ar trebui să ne facă să ne aducem aminte că suntem orientali în Europa în aceeași măsură în care și azerii sunt occidentali în Asia. În timpul unei conferințe pe care o susțineam în engleză, și pe care Zaur, gazda mea, o traducea în azeră, am ascultat cu mare atenție traducerea sa, așa că la un moment dat, spre finalul ei, când se străduia să redea prezentarea pe care o făcusem unui slide unde apăreau mai multe arme antice de luptă, iar el, obosit, nu mai regăsea în memorie cuvintele pentru „buzdugan” și „pumnal”, pe care le folosise totuși anterior, mi-am permis să îl ajut eu, completând și cu o glumă care a înveselit publicul: „Toppuz ve xəncər… useful to kill a düşmən”[1].

[1] „Topuz și hanger… folositoare pentru a ucide un dușman”.

Articol apărut pe LaPunkt.