Candidatele marilor partide tradiționale din Franța, socialiștii, de centru-stânga, și republicanii, de centru-dreapta, au obținut în total în primul tur al alegerilor prezidențiale, susținut duminică, circa 6,5%. Anne Hidalgo și Valérie Pécresse se situează astfel la ani lumină distanță în spatele performerilor Emmanuel Macron (centrist, 27,6%), Marine Le Pen (dreapta radicală, 23,41%), Jean-Luc Mélenchon (stânga radicală, 21,95%), ba chiar și a unui novice combativ precum populistul Eric Zemmour (dreapta radicală, 7,05%).

Deși se repetă istoria de acum 5 ani, când republicanul François Fillon și socialistul Benoît Hamon totalizau puțin peste 25%, magnitudinea dezastrului actual este nemaiîntâlnită. Chiar dacă la parlamentare cele două partide vor obține scoruri ceva mai bune, relevanța lor în spectrul politic francez se aproprie de nulitate.

Evoluția nu este surprinzătoare. După încheierea ultimului mandat al lui Jacques Chirac în 2007, elitele politice tradiționale franceze nu s-au mai ridicat la înălțimea așteptărilor electoratului. Deși confruntată cu crize dificile precum cea economică din 2008, Primăvara arabă, criza migrației și atacurile teroriste de pe teritoriul Franței, revizionismul rus tot mai agresiv din estul Europei, clasa politică franceză s-a complăcut în continuare timp de un deceniu într-o stare de autosuficiență și de izolare tot mai mare față de mase.

Radicalizarea cetățenilor de rând și înregimentarea lor fie spre extrema dreaptă, fie spre cea stângă s-a produs atât de rapid încât establishment-ul politic francez nu a găsit altă soluție de autoconservare în 2017 decât unirea aripilor centriste ale celor două mari partide într-un produs precum Emmanuel Macron și al său partid LREM, frumos împachetat într-un nou ambalaj anti-sistem, deși de bună seamă expirat în privința conținutului.

În condițiile unor noi crize, precum cele induse de pandemia de COVID-19 și de războiul dintre Rusia și Ucraina, soluția de avarie din 2017 nu avea cum să răspundă așteptărilor maselor largi de cetățeni. Radicalizarea societății a continuat nestingherită. Pentru a mai funcționa, era nevoie ca și ultimele rămășițe ale vechii clase politice franceze să se unească în jurul improvizației macroniste. Acest lucru semnează practic sentința socialiștilor și republicanilor.

Probabil că Emmanuel Macron o va învinge pe Marine Le Pen în al doilea tur de scrutin, ca și în 2017, iar establishment-ul politic francez va supraviețui în cele din urmă testului electoral din acest an, inclusiv probei parlamentare.

Totuși, pe viitor, sarcina sa de a se menține la putere va deveni aproape imposibilă, implicând un atent joc de echilibristică între polii radicali de dreapta și de stânga. Mai grav decât atât, sarcina de a guverna o Franță atât de dezbinată va deveni ea însăși aproape imposibilă, oricine ar reuși să câștige puterea în stat.

 

 

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu