UE, partenerul mai slab al SUA

În pofida alarmelor repetate fundamentate pe tot felul de indicatori statistici, SUA rămâne de departe hegemonul actual incontestabil pe mapamond. Supremația sa militară și tehnologică este în continuare zdrobitoare, după cum a demonstrat de altfel fără tăgadă și războiul din Ucraina. Kievul, înarmat în grabă cu câteve piese din anii 70-80 ai arsenalului american, a administrat câteva înfrângeri usturătoare Rusiei, considerată până nu demult deținătoarea uneia dintre cele mai importante forțe militare ale lumii. Dacă luăm în calcul și că SUA numără printre aliații săi cele mai multe dintre principalele forțe militare și tehnologice ale lumii – Japonia, Marea Britanie, Germania, Franța etc. – vom înțelege că hegemonia actuală a Statelor Unite va mai dura multă vreme de acum încolo.

Cu toate acestea, cu piața sa de 500 de milioane de locuitori și excedentul său comercial, Uniunea Europeană părea a reprezenta un important pol de putere economică și diplomatică, ce ar fi putut balansa cumva această hegemonie, dacă o unire politică de facto pe continentul european s-ar fi realizat.

Tot războiul din Ucraina a dovedit că Europa este profund vulnerabilă militar în lipsa sprijinului american și economic în lipsa materiilor prime ieftine din Rusia. Aspirațiile geopolitice trâmbițate țanțoș la instituirea actualei Comisii Europene în 2019 s-au topit complet în fața realității: UE nu ar fi avut nicio șansă să sprijine militar de una singură Ucraina în fața asaltului rus, scumpirea energiei și a materiilor prime a eliminat în mare măsură competitivitatea industriei europene, cu corolarul înregistrării unui deficit comercial îngrijorător în 2022.

Europa are toate șansele să piardă și cursa industrializării verzi. În fața pachetului masiv de 369 miliarde de dolari pe care SUA îl pune la bătaie prin Inflation Reduction Act, pentru a stimula investițiile private în energia și industriile ecologice pe propriul său teritoriu, răspunsul european s-a mărginit inițial la proteste, apoi la unele inițiative naționale, precum cea anunțată în Franța, în cele din urmă la un anemic Green Deal Industrial Plan, anunțat miercuri care, de fapt, cu excepția a 20 de miliarde de euro cu adevărat suplimentari, nu face decât să redirecționeze fonduri din diverse alte pachete anterioare.

Mai mult, UE se încurcă în acest punct de propriile reguli privind limitarea ajutoarelor de stat. O relaxare prea mare a lor, care să dea mână liberă guvernelor naționale să sprijine ele însele cu bani industriile verzi, ar însemna o trădare a principiilor elementare ale funcționării pieței unice europene, avantajând copios statele membre mari și prospere, precum Franța și Germania, în detrimentul celorlalți membri mai mici. Menținerea regulilor într-o formă prea apropiată de cea actuală ar însemna practic totală inacțiune câtă vreme răspunsul concertat european este, după cum am arătat, unul timid.

Consecințele războiului din Ucraina se dovedesc astfel tot mai dezastruoase, nu doar pentru statele beligerante, ci și pentru Uniunea Europeană. În același timp, SUA obține profituri multiple de pe urma acestei crize, de la slăbirea iremediabilă a Rusiei pe termen lung, la revitalizarea industriilor sale extractive și energetice și a producției industriale în general prin relocarea activităților a numeroase corporații multinaționale.

Ar fi normal ca UE să ceară un sprijin viguros din partea aliatului american, numai că, la fel ca de obicei, nu există o voce comună în acest sens. Statele europene amenințate de Rusia, în primul rând statele baltice, cele scandinave și Polonia sunt mai dispuse să treacă prin mari dificultăți economice decât să alieneze SUA și să rateze ocazia de a elimina pentru câteva decenii bune amenințarea rusă.

UE pare deci condamnată la statutul de lungă durată de partener mai slab al SUA. Doar o reconfigurare radicală a Uniunii, sub impactul crizei profunde, ar putea împiedica materializarea acestui scenariu.