Deşi umbrită de-a lungul timpului de episoadele spectaculoase ale conflictelor din Republica Democratică Congo şi din Sudanul de Sud, noile împrejurări au atras atenţia observatorilor externi asupra Republicii Centrafricane. Până nu de mult, unul dintre cele mai puţin cunoscute state din Africa, astăzi, RCA este cunoscută ca una dintre cele mai instabile ţări din această regiune, cu o perspectivă de amplificare a tumultului permanentă.

În Septembrie 2013, ministrul de externe francez, Laurent Fabios, a avertizat că Republica Centrafricană ar putea deveni un stat eşuat, asemenea Somaliei, dacă tensiunea internă se va amplifica.

Deşi are o încărcătură grea, o afirmaţie de acest gen nu este nicidecum întâmplătoare, având în spate suportul unei succesiuni de evenimente ce dezvăluie o profundă instabilitate în această regiune.

În primul rând, istoria postcolonială a RCA reprezintă o succesiune de regimuri autoritare, fiecare instaurat în urma unor lovituri de stat. Cu toate acestea, începând cu preşedinţia lui François Bozizé, în 2003, tensiunile interne au căpătat noi valenţe. În afara războiului civil din 2004-2007, purtat între partizanii lui Bozizé şi grupurile rebele din nord, evenimentele din Martie 2013 şi ceea ce au urmat reprezintă punctul central al analizei. În Martie 2013, alianţa Séléka – reprezentând, în mare, o continuare a grupurilor rebele centrale conflictului din 2007 – a răsturnat guvernul lui Bozizé. Deşi antagonismul dintre cele două forţe a fost prezentat tot mai frecvent ca fiind unul de natură religioasă, între creştini şi musulmani( după cum susţine şi actualul preşedinte Catherine Samba-Panza), el este, mai mult decât orice, rezultatul neglijării regiunilor musulmane din nord, atât în timpul lui Bozizé, cât şi al predecesorilor săi.

În urma înlăturării acestuia din funcţia de preşedinte, Michel Djotodia, liderul autoproclamat al Séléka, i-a luat locul, devenind primul preşedinte musulman într-o ţară majoritar creştină.

Ca un răspuns la politica agresivă şi la atrocităţile comise de Séléka sub conducerea lui Djotodia, diferitele comunităţi au format la rândul lor brigăzi de auto-apărare( anti-balaka). Acestea au purtat conflicte sângeroase cu Séléka, Djotodia fiind în cele din urmă constrâns de liderii regionali să demisioneze, în ianuarie 2014, din pricina incapacităţii sale de a instaura o administraţie eficientă şi de a reinstaura ordinea. Două săptămâni mai târziu, Catherine Samba-Panza, fost primar al capitalei Bangui, a fost aleasă de Consiliul Naţional de Tranziţie pentru a ocupa funcţia de preşedinte, fiind considerată cea mai potrivită opţiune pentru continuarea procesului de tranziţie.

Astăzi, la un interval de numai 5 luni de la declaraţia ministrului francez Fabios,  situaţia nu prezintă semne de îmbunătăţire, ci o degradare în ritm alert. Rolul iniţial defensiv al brigăzilor anti-balaka a degenerat îngrijorător, în ciuda apelurilor repetate făcute de preşedinte pentru demobilizare. Sub pretextul răzbunării pentru atrocităţile comise în timpul conducerii lui Djotodia, acestea se fac vinovate de continuarea ofensivei asupra foştilor rebeli Séléka, precum şi a atacurilor nejustificate civililor musulmani. Mai mult decât atât, imediat după ce preşedintele Samba-Panza a cerut dezarmarea acestor grupuri într-o conferinţă de presă, câţiva membri anti-balaka au ucis un posibil fost membru  Séléka chiar în prezenţa jurnaliştilor.

Conform The Africa Report, în intervalul Decembrie 2013 – Martie 2014, mai mult de 2000 de oameni au fos ucişi, în ciuda prezenţei trupelor franceze şi a forţelor Uniunii Africane. În aceste condiţii, este de aşteptat ca Organizația Națiunilor Unite să aprobe foarte curând utilizarea forței pentru a apăra civilii din RCA.

Aşadar, circumspecţia rămâne în continuare indispensabilă oricărei predicţii legate de Republica Centrafricană, precum şi pentru alte state africane aflate la răscruce. Deşi ocuparea preşedinţiei de către Catherine Samba-Panza reprezintă din multe puncte de vedere un motiv de optimism, evenimentele sângeroase ce au avut loc înainte de Ianuarie 2014, istoria post-independenţă, precum şi circumstanţele actuale confirmă faptul că finalizarea tranziţiei pare acum, mai mult ca niciodată, un ideal îndepărtat. Nu ne putem plasa întreaga credinţă într-o singură persoană, în condiţiile în care precursorii acesteia au eşuat dramatic, iar grupurile rebele care se succed aleg permanent să îşi manifeste revolta prin acte de violenţă şi cruzime. Cu toate acestea, atâta vreme cât există şi cel mai mic indicator al unei posibile ameliorări şi a unei tranziţii paşnice, credinţa trebuie păstrată , acompaniată însă de prudenţă şi moderaţie.

 

Tags: , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu