De ce este necesară Uniunea Europeană? O opinie fundamentată istoric, geopolitic şi axiologic

Criza economică a spulberat mitul unei Uniuni Europene întotdeauna prospere şi fericite. Recenta recesiune a demonstrat că Uniunea Europeană nu reprezintă o soluţie miraculoasă, un panaceu care poate produce necontenit creştere economică şi, implicit, bunăstare. Pentru mulţi europeni, care şi aşa resimţeau delegarea de suveranitate naţională ca pe o povară şi ca pe un atac la valorile naţionale ale fiecărui stat în parte, unul dintre cele mai importante argumente în favoarea Uniunii Europene s-a prăbuşit.

Pentru români, în special, criza economică a avut efecte şi mai puternice. Nu numai că bunăstarea aşteptată ca urmare a integrării în Uniunea Europeană nu a devenit palpabilă, ba mai mult, alinierea la normele europene s-a dovedit dificilă şi chiar dureroasă, cu atât mai mult cu cât prea puţini s-au sinchisit să explice pe înţelesul tuturor care sunt motivele şi rosturile unor măsuri precum creşterea preţului la carburanţi, liberalizarea pieţei energetice, liberalizarea achiziţiei de terenuri, standardizarea unor anumite produse etc. Mai mult, felul în care unele state europene sau oficiali ai Uniunii Europene s-au poziţionat faţă de aderarea la spaţiul Schengen, liberalizarea pieţei muncii sau criza politică din vara anului 2012 a creat pentru mulţi români sentimentul că ţara este tratată drept un stat de mâna a doua. Lucrurile au fost agravate şi de inabilitatea parţială cu care guvernanţii români au gestionat multe dintre aceste probleme. Nu este de mirare că popularitatea Uniunii Europene în România a scăzut vertiginos în numai şapte ani de la integrare.

O astfel de situaţie de criză, şi în plan european, şi în plan naţional, este binevenită. Argumentele superficiale pentru convingerile pro-europene, precum beneficiile economice, au dispărut (deşi, probabil, doar temporar). Ca urmare, cercetarea fundamentelor esenţiale pe baza cărora convingerile de acest fel pot fi reconsiderate şi, de ce nu, consolidate, este înlesnită şi are şanse mult mai mari de a fi recepţionată şi de publicul larg.

Consider că sunt întrunite cele mai bune condiţii pentru a ne pune întrebarea de ce este necesară Uniunea Europeană, dintr-o dublă perspectivă, cea a Europei, în general, şi cea a României, în particular.

1. De ce este necesară Uniunea Europeană pentru Europa?

Beneficiile economice nu au reprezentat niciodată obiectivul principal al Uniunii Europene şi nici cauza pentru care ea ar fi dezirabilă. Beneficiile economice au reprezentat încă de la început doar un instrument în slujba unui scop mult mai înalt: menţinerea păcii în Europa. Declaraţia Schumann, adoptată la 9 mai 1950, piatra de temelie a construcţiei europene, este cât se poate clară în această privinţă: „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. […] Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt.” După două războaie mondiale care a avut în prim-plan statele europene, Europa se transformase din continentul prosper ce se afla în fruntea civilizaţiei şi politicii mondiale, o ruină şi un câmp de înfruntare între două mari puteri extra-europene, Statele Unite ale Americii şi URSS. Dacă războiul avea asemenea consecinţe, era evident pentru părinţii fondatori ai construcţiei europene, că pacea trebuia promovată şi sprijinită cu orice preţ. În concepţia lor, pacea urma să fie asigurată prin federalizarea treptată a Europei, proiect politic ce urma să fie susţinut şi justificat de beneficiile obţinute printr-o prealabilă unificare economică a continentului.

Primul pas conceptual fusese făcut: unitatea Europei însemna şi înseamnă şi acum asigurarea păcii pe continent. Al doilea pas conceptual a fost făcut de asemenea, deşi niciodată cu aceeaşi hotărâre ca cel dintâi: unitatea Europei înseamnă reluarea locului ei ca actor important pe scena internaţională.

Într-o epocă în care globalizarea a comprimat spaţiul, iar populaţia umană de pe Terra creşte cu 70 de milioane de indivizi pe ani, statele europene, luate separat, nu sunt decât nişte pigmei pe lângă mari puteri mondiale precum SUA, Rusia sau China. Împreună însă, Uniunea Europeană se ridică la talia oricăror dintre aceste puteri, (iar în unele privinţe chiar le şi depăşeşte), indiferent de criteriul pe care îl alegem pentru comparaţie: teritorial, demografic, economic, chiar şi militar. Puterea conferită de unitatea Europei este extrem de importantă deoarece, datorită ei, pot fi prevenite situaţiile în care continentul european ar deveni un simplu teren de confruntare între puteri extra-europene, aşa cum a fost cazul în timpul războiului rece.  Geografia ne va lămuri de ce este necesară o asemenea putere profilactică.

Dacă vom face un mic exerciţiu de imaginaţie şi vom renunţa la reprezentarea actuală a mapamondului ca o mulţime de şase continente, vom observa că lumea populată este compusă de fapt dintr-un uriaş continent format din Asia, Europa şi Africa, şi două insule de mari dimensiuni, America şi Australia. Europa nu este altceva decât o mică peninsulă a uriaşului continent şi riscă să fie prinsă în confruntările dintre marile puteri de pe continent (Rusia, China) şi marea putere insulară (SUA).

Nu de puţine ori în istorie, peninsulele au fost terenul de confruntare prin excelenţă între puterile continentale şi cele insulare. Motivele sunt simple: puterile continentale tind să îşi extindă tot mai mult graniţele până la atingerea unor contururi maritime, pentru a preveni astfel ameninţarea din partea oricărei alte puteri continentale, dar şi pentru a avea acces la oceanul planetar. Peninsulele sunt, de obicei, porţile lor de acces către marea liberă, dar prezintă şi dezavantajul că sunt mai dificil de apărat în cazul unor atacuri maritime. Puterile insulare, deoarece deţin un teritoriu mai restrâns decât cel al puterilor continentale, se simt ameninţate de extinderea acestora şi privesc peninsulele ca pe adevărate „trambuline” de unde pot fi lansate invazii împotriva lor. Din perspectiva puterilor insulare, atacurile asupra peninsulelor au un pronunţat caracter profilactic şi prezintă  avantajul că permit mai bine decât alte regiuni geografice punerea în valoare a superiorităţii maritime pe care cel mai adesea ele o deţin.

Rezultatele acestei logici sunt evidente în istorie. Peninsula Coreea a fost întotdeauna un adevărat măr al discordiei între China şi Japonia (sau SUA, ca înlocuitor insular al Japoniei, după al doilea război mondial), ceea ce a generat războaie în 1592-1598, 1894-1895 şi 1950-1953. Între 1808 şi 1814, Peninsula Hispanică a fost terenul de confruntare prin excelenţă între Marea Britanie şi Franţa, luptele izbucnind în regiune ca urmare a planului francez de a obţine controlul asupra întregii peninsule prin invadarea Portugaliei. În cel de-al Doilea Război Mondial, prima fisură în „fortăreaţa Europa” a lui Hitler a apărut în Peninsula Italică şi, dacă Stalin nu s-ar fi temut de apropierea prea mare a puterilor insulare, era posibil ca o a doua fisură să se fi produs în Peninsula Balcanică.

Globalizarea nu a făcut decât ca exemplele amintite mai sus, situate la o scară redusă, să poată fi reproduse la o scară mult mai mare. De altfel, Peninsula Europeană a trecut deja prin experienţa unui asemenea conflict, între o mare putere continentală şi o mare putere insulară, conflict care, din fericire, nu a degenerat şi în ciocniri armate: Războiul Rece.

Pentru a preveni repetarea unor asemenea scenarii, există o singură garanţie: cea a unităţii. Dar unificarea continentului european nu trebuie privită doar ca un proiect ţintit spre a împiedica transformarea lui într-un câmp de bătălie: ea este un fenomen firesc, ba chiar organic, în concordanţă cu coordonatele generale ale evoluţiei omenirii şi aceasta pentru că globalizarea nu este un fenomen recent. Doar amploarea procesului de interconectare a comunităţilor umane de la nivelul întregii planete este de dată recentă, în schimb, procesul în sine datează din cele mai vechi timpuri. Dezvoltarea tehnologică şi creşterea demografică au condus întotdeauna, doar cu unele mici regrese temporare, la înmulţirea legăturilor între comunităţile familiale şi, mai apoi politice, până la nivelul la care devenea necesară formarea unor comunităţi şi mai mari. Astfel, treptat, omenirea a parcurs toate stadiile, de la familia extinsă din preistorie până la marile construcţii politice ale momentului actual.

Exemplele istorice, decupaje în timp şi spaţiu, confirmă o asemenea imagine asupra evoluţiei generale a omenirii. Acele comunităţi politice, care au reuşit să treacă la un nou nivel, au avut succes, cele care au eşuat, au fost obligate de iureşul istoriei să fie absorbite  de cele dintâi. Marele succes al Athenei, în lumea greacă, s-a datorat în mare parte faptului că în jurul ei au fost unite toate celelalte comunităţi politice din Attica, astfel încât, dacă o cetate greacă tipică avea în jur de 10.000 de locuitori, Athena număra nu mai puţin de 200.000 de locuitori. Theba, una dintre rivalele cele mai dârze ale Athenei, ajunsese în secolul al V-lea î.e.n. să fie pusă într-un real pericol de extinderea vecinei sale şi, mai apoi, de cea a unui alt gigant din Grecia antică, Sparta. În cele din urmă, Theba a reuşit să supravieţuiască, ba chiar să îşi impună pentru o scurtă perioadă de timp hegemonia asupra întregii Elade, dar doar după ce a unit toate cetăţile din regiunea în care se afla, Beoţia, într-o puternică şi temută federaţie.

Dar chiar şi sub forma federaţiilor, oraşele-stat greceşti deveniseră comunităţi politice prea mici pentru amploarea fenomenului de „globalizare” de la acea vreme. Dacă în 490 şi 480-479 î.e.n., unite în cea mai mare parte, reuşiseră să ţină piept Imperiului Persan, un secol şi jumătate mai târziu, dezbinate şi răvăşite de permanente lupte fratricide, nu au putut împiedica ascensiunea statului macedonean al lui Filip al II-lea. Când pericolul a devenit evident, oraşele-stat greceşti au încheiat în cele din urmă o alianţă, dar era mult prea târziu: comunitatea politică mai extinsă, condusă de Filip al II-lea, a învins decisiv la Cheroneea în 338 î.e.n. alianţa temporară a comunităţilor politice de dimensiuni mai mici din Grecia. De atunci şi până la cucerirea romană, cetăţile şi federaţiile greceşti au ocupat mereu o poziţie subordonată regatului macedonean.

Întrucâtva asemănător, scenariul se repetă cu aproape două mii de ani mai târziu: pentru o mare parte a evului mediu şi a începutului epocii moderne, republicile şi ducatele italiene precum Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa ş.a. se află în fruntea Europei, atât politic, cât mai ales economic şi cultural. În paralel însă, regii Franţei şi Spaniei reuşesc să înlocuiască anarhia feudală cu monarhii centralizate, comunităţi politice de dimensiuni mari şi cu resurse cu mult mai bogate decât cele de care dispuneau statele italiene. Consecinţa nu s-a lăsat mult aşteptată: începând cu 1494, Italia devine pentru mai multe sute de ani câmpul de luptă al comunităţilor politice mai mari şi mai bine adaptate nivelului de interconectivitate atins în Europa la acea vreme.

Mai devreme sau mai târziu, ca urmare a dezvoltării tehnologice şi a creşterii demografice, accelerarea globalizării va produce o Europă unificată. De dezvoltarea actuală a Uniunii Europene depinde dacă această unificare se va face prin propria voinţă a naţiunilor care o compun sau ca urmare a constrângerii din partea unor forţe externe. Unificarea Europei în actualul format al Uniunii Europene înseamnă un proces voluntar, realizat cu suferinţe minime, în interesul locuitorilor Europei şi cu păstrarea diversităţii culturale. Eşecul Uniunii Europene nu ar face decât să deschidă perspectiva unei perioade de anarhie pe continent şi a unei unificări impuse, dureroase, păgubitoare şi nivelatoare din punct de vedere cultural.

Europa nu trebuie să fie însă egoistă, nu trebuie să privească unificarea doar din perspectiva beneficiilor proprii. Europa trebuie să se gândească şi la ceea ce ar putea oferi întregii umanităţi. Nicio comunitate politică nu a scris cu adevărat istorie câtă vreme nu a crezut într-o misiune. Iar Europei unite, născute dintr-un continent răvăşit de războaie, patria atâtor filosofi care au scris despre pacea universală, dar şi a unei religii ale cărei principale valori sunt iubirea şi mila, nu i se poate potrivi o misiune mai aleasă decât aceea de a promova menţinerea păcii şi a înţelegerii peste tot în lume. Unitatea Europei înseamnă o şansă în plus dată păcii în întreaga lume, nu doar pe continentul european.

Europa întruneşte toate condiţiile pentru a îndeplini această misiune. Europa cunoaşte mai bine decât orice alt continent care sunt ororile războiului total: dacă este cineva care să poată justifica de o manieră convingătoare împotriva declanşării unui război, atunci cu siguranţă Europa este aceea. Europa este bogată: dacă este cineva care deţine mijloacele materiale pentru a ajuta la evoluţia paşnică a regiunilor sărace, dacă este cineva care poate ajuta la reconstrucţia unor zone devastate, eliminând astfel tensiunile provoate de lipsuri, atunci Europa este aceea. Fără a aluneca spre eurocentrism, în Europa s-au dezvoltat multe dintre componentele axiologice, dar şi materiale, care sunt comune civilizaţiei umane în acest moment: dacă este cineva care să poată contribui la utilizarea lor cât mai eficientă de către toată populaţia globului, atunci Europa este aceea.

Unitatea Europei înseamnă un model pentru întreaga lume. Dacă statele lumii vor vedea că naţiuni în mod tradiţional inamice, decizând de comun acord să îngroape disputele seculare şi să acţioneze împreună, întru aceleaşi scopuri şi conducându-se după aceleaşi legi, au reuşit să îşi asigure pacea şi prosperitatea, nu vor fi tentate la rândul lor să urmeze un asemenea exemplu? Nu poate fi Europa modelul la scară redusă pentru ceea ce ar trebui să se întâmple la un moment dat cu întreaga omenire?

Cred eu că sunt destule argumente, atât realiste, cât şi idealiste, pentru a fi convinşi că unitatea Europei, în formatul oferit de Uniunea Europeană, este absolut necesară, pentru Europa şi europeni, în principal, dar şi pentru întreaga lume.

2. De ce este necesară Uniunea Europeană pentru România?

Nu voi uita niciodată sentimentul ciudat pe care l-am avut la ora de geografie când mi s-a spus că România face parte din Europa Centrală, în timp ce harta din manual refuza cu tărie să fie de acord. Blocului compact de state central-europene, aproape un pătrat perfect, colorat în galben, i se adăuga cu aceeaşi culoare o excrescenţă destul de semnificativă în dreapta jos: România şi Republica Moldova. Şi în acest caz, imaginea făcea mai mult decât o mie de cuvinte: ea m-a convins, contrar cuvintelor profesoarei şi chiar celor ale autorilor manualului că România nu este o ţară central-europeană. Doar prin Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din interiorul arcului carpatic este o ţară central-europeană, căci prin Moldova este una est-europeană, iar prin Oltenia, Muntenia şi Dobrogea este una sud-europeană, în termeni strict geografici.

Ori acesta nu este puţin lucru. Pe lângă faptul că el demonstrează vitalitatea unei populaţii care a reuşit să transforme ceea ce ar fi putut reprezenta o barieră, într-o fortăreaţă pentru vremuri de restrişte, şi mă refer aici la Carpaţi, munţii de a căror prezenţă se leagă însăşi supravieţuirea românilor, el ne face atenţi asupra oportunităţilor, dar şi a ameninţărilor triple, cu care ne putem întâlni. Nu este aici locul pentru o demonstraţie complexă a ipotezei că fiecare dintre cele trei mari regiuni europene cu care se află în contact România au avut şi au în continuare caracteristici şi ritmuri de viaţă proprii, dar dacă ea este acceptată, atunci rezultă cu necesitate că România este pusă în situaţia de a armoniza trei direcţii nu întotdeauna convergente.

Unitatea europeană înseamnă pentru România o potenţare a poziţiei sale geografice, în sensul că, fără ca oportunităţile conferite de tripla apartenenţă regională să dispară, ameninţările aferente vor fi mult diminuate.

Evenimentele recente din Ucraina sunt cel mai bun argument care să susţină un al doilea element de necesitate a apartenenţei României la Uniunea Europeană. Într-o lume globalizată, comunităţile mici nu mai pot rămâne într-o splendidă izolare. Apărarea intereselor proprii, fie ele politice, economice sau chiar culturale, nu se poate realiza decât prin integrarea în structuri mai mari. Participarea la unitatea europeană înseamnă pentru România că ea nu rămâne o ţară singură într-o lume care, deşi a creat o instituţie precum Organizaţia Naţiunilor Unite, este în continuare anarhică. A nu fi singur înseamnă o poziţie mai sigură şi mai importantă în lume (iar cine nu crede, nu are decât să călătorească cu paşaport european în afara Uniunii Europene), precum şi şanse mai mari de a te înscrie şi de a trage foloase din marile fluxuri comerciale regionale, continentale şi globale.

Trăind alături de cei mai buni, tu însuţi devii bun la rândul tău. Aflându-se în Uniunea Europeană, România are şansa de a prelua cu mult mai rapid elementele pozitive ale civilizaţiei occidentale, de a şi le adapta specificului propriu, de a primi sprijin pentru a înţelege spiritul acestora şi penrru a nu repeta greşeli deja făcute pe calea dezvoltării. Nu este o ruşine că nu suntem dezvoltaţi, ci că nu învăţăm să o facem atunci când avem ocazia. Unitatea europeană înseamnă pentru România o şansă pentru accelerarea dezvoltării sale, şansă care depinde doar de noi în ce măsură o vom fructifica.

Fără îndoială că există şi riscuri în a participa la un proiect confederativ precum Uniunea Europeană. Delegarea de suveranitate poate conduce, într-adevăr, la obligaţia de a pune în aplicare decizii care nu sunt întotdeauna în interesul naţional, dar nimeni în afară de noi înşine nu ne împiedică să pledăm convingător în forurile europene astfel încât asemenea decizii să fie cât mai puţine şi surclasate de cele în avantajul României. Cele patru mari libertăţi de circulaţie avantajează în principal regiunile care deţin deja mari acumulări de capital, dar nimic, în afară de propria indolenţă şi inconştienţă, nu ne împiedică să accesăm mecanismele europene prin care surplusul economic este redistribuit pentru uniformizarea dezvoltării sau să muncim şi să economisim mai mult spre a investi, astfel încât noi, la rândul nostru, să creştem productivitatea şi să acumulăm capital. Unitatea europeană nu înseamnă o cale prin care România este transformată într-o ţară de mâna a doua, ci unica şansă de a juca un rol cu adevărat important în luarea deciziilor politice şi în dezvoltarea economică de la nivel european. Pentru cine nu crede, îl invit să studieze cazul Poloniei.

Nu în ultimul rând, românii nu vor găsi o altă comunitate politică cu care să împartă un număr mai mare de idealuri şi valori comune. Toleranţa cu măsură, împotrivirea în faţa extremismului, năzuinţa de a rezolva conflictele pe cale paşnică și atâtea altele au reprezentat constante în istoria noastră naţională. Ele sunt, în aceeași măsură, valori promovate astăzi de Uniunea Europeană. Cine se alătură celor cu care se aseamănă nu face decât să își consolideze identitatea. Participarea la unitatea europeană înseamnă pentru România posibilitatea de a-şi păstra și dezvolta principalele sale trăsături identitare.

Concluzie

Unitatea europeană, în actualul format propus de structurile de la Bruxelles, este o necesitate, atât pentru Europa, cât și pentru România. Din punctul meu de vedere, date fiind coordonatele după care se desfăşoară istoria umanităţii, Uniunea Europeană reprezintă unica șansă ca Europa și România să se bucure de un viitor cel puțin la fel de strălucit precum trecutul pe care l-au avut.

Subliniez cuvântul „şansă”. Uniunea Europeană este şi rămâne o şansă pe care o transformăm sau nu în certitudine prin atitudinea şi comportamentul nostru din fiecare zi. Uniunea Europeană, ca şi statele, ca şi naţiunile, ca orice comunitate umană, este o construcţie conceptuală şi instituţională a oamenilor. Prin urmare, funcţionarea ei depinde de convingerile şi acţiunile oamenilor care o construiesc. Să chibzuim, deci, temeinic şi să ne formăm convingeri juste!