La sugestia editorului Europunkt, acest text reprezintă o reacție la articolului dlui. Liviu Iancu, “Turcia în Uniunea Europeană? Argumente pro și contra”1, pe care l-am citit cu destul de multă uimire. Deși înțeleg entuziamsul tânărului istoric, îmi rezerv dreptul de a aduce câteva completări, bazate pe un text mai vechi, celor scrise de domnia sa, mai ales că sunt de acord cu faptul că Turcia este un actor mondial ce nu poate fi ignorant.

Întâmplător, am folosit o abordare similiară în urmă cu aproape 10 ani, când am scris, pentru Revista 22, un text pe aceeși temă, însă cu concluzii diferite. Revin asupra acelui articol, cu rectificările temporale și de conținut de rigoare, insistând asupra faptului că, deși de atunci au avut loc numerose schimbări în Turcia, acestea nu au fost, de cele mai multe ori, în direcția democratică. Mai ales că îmi amintesc faptul că textul respectiv a fost generat de un reportaj ce prezenta modul prea puțin pașnic în care poliția intervenise în timpul unui miting organizat de femei, care nu făceau altceva decât să ceară respectarea drepturilor omului. Mai pe românește, băteau la ele cu bastoanele ca la fasole.

Eu cred, contrar dlui. Iancu, că este totuși necesar să mergem într-o țară pentru a o înțelege mai bine. Câteva discuții cu cercetători formați în Occident sau cu activiștii civici ar veni să completeze imaginea prosperă din centrele turistice și ar aduce în discuție și alte aspecte cum ar fi independența justiției, libertatea de exprimare sau dreptul de a manifesta public – ca să menționăm numai câteva dintre criteriile de bază ale unei democrații. Dl. Iancu evaluează respectul și solidaritatea turce, precum și locul meritat de o țară în, citez, primul eșalon al istoriei (nu știam ca istoria are eșaloane), bazându-se pe o vizită la cimitirul turc din București, respectiv pe participarea la un eveniment organizat de Asociația Oamenilor de Afaceri Turci din România.

Bizară criteria de evaluare (??!!). Folosind acest raționament, putem vizita Cimitirul Bellu catolic, pe cel armenesc sau pe cel evreiesc – am constata aceeași grijă și atenție venite din partea comunităților confesionale sau etnice. Cât despre participările la conferințe diplomatice, este normal ca ele să fie sobre. Și una la care ar participa Rusia, China sau Cuba ar fi la fel, în timp ce oamenii de afaceri au, vorba unui prieten turc, obligația să facă tot posibilul pentru a-ți vinde marfa. Obligația ta însă nu este să cumperi. Se pare însă că autorul articolului a făcut-o, fără a mai verifica și termenul de garanție sau ingredientele produsului.

Nu contest aici argumentul istoric al dlui. Iancu (deși poate ar trebui subliniat faptul ca multe dintre localitățile de coastă pline de turiști sunt așezări elene, peste care s-au ridicat, de-a lungul secolelor, alte orașe și comunități, însă ceea ce se exploateză din punct de vedere turistic este exact acest filon grecesc). Mă voi referi la celelalte, mai ales că am folosit, așa cum spuneam, o abordare similară.

Porneam atunci de la întrebarea dacă este Turcia, cu al său ‘Stambul’, europeană sau nu? Îşi are această ţară mare, cândva temută dacă nu respectată, acum sărăcită şi cu o populație numeroasă vreun loc în Europa unită? Să nu uităm, pe de o parte, originile expresiei româneşti “Mai încet, că nu dau turcii”, dar să ne gândim şi la ce a adus sau poate aduce Turcia bătrânului continent. Cu alte cuvinte, să punem în balanţă avantajele şi dezavantajele acceptării Turciei în structurile europene.

Fapte şi date

taksim2Turcia solicită formal aderarea la Comunitatea Europeană (premergătoarea Uniunii Europene) la 16 aprilie 1987. Candidatura îi este recunoscută oficial pe 10 decembrie 1999, cu prilejul summitului Consiliului European, al cărei membru asociat era din 1963. Cu acest prilej îi este lansată invitaţia de a începe negocierile de aderare la 3 octombrie 2005. Dacă acest drum nu a fost însă uşor nici pentru ţările Europei Centrale şi de Est, pentru Turcia el se dovedeşte a fi şi mai anevoios. Motivele sunt multiple şi din registre diferite, variind de la politic şi economic, până la drepturile omului şi argumente istorice.

Argumente Pro

  • Turcia este în Europa: Tracia şi Istanbulul, vechiul Constantinopole, şi mai vechiul Bizanţ, fac parte din construcţia europeană.
  • Turcia este un actor de talie europeană, încă din secolul al 16-lea. Înalta Poartă se aliază cu Francisc I împotriva Habsburgilor, iar în secolul al 19-lea cu Franţa şi Marea Britanie împotriva Rusiei în Războiul Crimeei. Ajunşi la porţile Vienei în 1683 şi prezenţi în toată Europa Balcanică, turcii influenţează arta culinară şi muzica acestei zone timp de patru secole.
  • Pentru cei care se întreabă dacă Turcia este într-adevăr o democraţie: în toamna lui 2004, Comisia Europeană s-a pronunţat că, în conformitate cu criteriile de la Copenhaga, din 1993, Turcia este un stat de drept, cu instituţii democratice stabile, în care drepturile omului sunt respectate, iar minorităţile apărate.
  • Turcia are o populaţie tânară activă şi occidentalizată, care ar putea răspunde mai bine nevoilor economice europene decât populaţia îmbătrânită de pe continent. În plus, populaţia musulmană a Turciei ar da greutate eforturilor Uniunii Europene în domeniul multiculturalismului.
  • Piaţa turcă este una seducătoare, chiar dacă bazată pe credite, ea fiind în continuă creştere, cu un ritm de 5-6% şi cu un potenţial mai mare pe termen lung. Dacă Turcia ar fi reuşit reformarea instituţiilor interne, consumul pe cap de locuitor ar creşte cu 9%, ceea ce s-ar simţi pozitiv şi în Europa. Chiar și așa, PIB-ul și venitul pe cap de locuitor s-au triplat din 2009 încoace.
  • Contrar celor care văd în aderarea Turciei sfârşitul Europei, partizanii candidaturii Ankarei afirmă că, din contră, aceasta ar întări Europa şi i-ar extinde graniţele spre Orientul Mijlociu şi Marea Caspică, ceea ce ar fi în beneficiul NATO, nu numai al UE. Să fie oare posibilă o politică externă comună?
  • Extrem de tentată de aderarea la structurile europene, dar și cu un masiv ajutor american, Turcia a devenit, în ultimii ani, principalul agent de diseminare a fondurilor și know-how-ului de regenerare a statelor mai puțin dezvoltate sau aflate în zone de conflict, tendință cu efecte pozitive atât în politica externă, cât și în cea internă.
  • Turcia a aplicat politica non-intervenționismului internațional într-o zonă geo-politică extrem de volatilă și periculoasă.
  • O comisie internaţională de istorici studia, în 2005, pentru prima dată, chestiunea genocidului armean. Se pun întrebări şi se dau răspunsuri.

Dar… există şi:

Argumente Contra

  • Cel mai mare obstacol în calea aderării Turciei îl constituie refuzul de a recunoaşte oficial Ciprul. “Disputa cipriotă” se referă la conflictul dintre grecii şi turcii din Cipru, divizat încă din 1974 în “Republica Cipru, în sud, şi Republica de Nord a Ciprului, recunoscută numai de către Turcia. Planul Annan de reunificare a insulei a fost respins prin referendum cu o majoritate de 70% din voturi (majoritatea venind din partea populatiei greceşti). Două săptămâni după acest vot, în mai 2004, Cipru devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, conflictul nefiind însă aplanat nici zece ani mai târziu.
  • Numai 3% din teritoriul Turciei se găsește, din punct de vedere geografic, în Europa, iar capitala sa, Ankara, se află în Asia Mică. Aceasta ar presupune ca o eventuală aderare ar face ca Europa să se învecineze cu Siria, Iranul şi Irakul, zone deloc stabile din punct de vedere democratic și militar. Aceasta mai ales în contextul recentei scurgeri de informații (24 martie 2014) conform cărora Guvernul Turc ar fi fost dispus să însceneze un atac asupra mormântului șahului Suleiman, bunicul fondatorului Imperiului Otoman, în vederea justificării unei intervenții militare în Siria. Ciudată poziție pentru un stat care se revendică democrat și non-intervenționist.
  • Populaţia de peste 70 de milioane de locuitori trăieşte într-o stare de relativă sărăcie – unul din cinci turci se află sub această limită. Se pune problema dacă Europa va putea absorbi un asemenea val. Mai mult, aceasta ar presupune ca Turcia să devină a doua ţară, după Germania, în Parlamentul  European, iar cu sporul demografic actual ar putea ajunge chiar pe primul loc. Cancelarul Angela Merkel ar fi spus, în 2005, ceva în genul “100 de europarlamentari turci! Asta ar schimba în profunzime dezbaterea…”.
  • Posibilele diferenţe între cultura şi valorile etice fundamentale ale unei ţări profund musulmane şi actualele membre ale UE, care, istoric vorbind, sunt creştine, deşi pe baze tot mai puternic secularizate. De la începutul anului 2005, Turcia a cunoscut proteste ale intelectualilor împotriva naţionalismului religios încurajat chiar de stat.
  • Şi la ora actuală, Turcia refuză să îşi recunoască responsabilitatea în chestiunea Genocidului Armean din 1915, recunoaştere solicitată în mod expres de către Franţa, la fel ca şi de diverse grupuri din Parlamentul European. În plus, Turcia menţine embargoul economic împotriva Armeniei, iar graniţa cu această ţară este în continuare închisă.
  • Într-un articol din Financial Times, din 26 septembrie 2005, Vincent Boland nota: “cu toate că Turcia face schimbări în vederea aderării la Uniunea Europeană, ea încă mai are un sistem juridic care pune drepturile statului mai presus de cele ale individului”. Reformele recente aduse Codului Penal și independenței justiției (în 2004 și în 2011) nu îndulcesc prea mult modul în care operează Justiția şi Poliţia în Turcia – interzicerea organizării unei conferinţe la o universitate din Istanbul pe tema omorârii în masă a armenilor, cu toate că problema a început să fie abordată în cercurile academice turceşti.
  • Arestarea, în 2005, a scriitorului Orham Pamuk, acuzat de trădare pentru a fi vorbit despre Genocidul Amean, masacrele împotriva kurzilor și libertatea de exprimare. A fost nevoie de un Premiu Nobel pentru Literatură în 2006 și de presiunile UE pentru ca acuzațiile la adresa unuia dintre cei mai valoroși literați contemporani la nivel mondial să fie abandonate. Façon de parler, căci în 2011 este amendat cu 6.000 de lire pentru a fi insultat ”identitatea turcă”, așa cum spune Art. 301 din Codul Penal, care îi este aplicat în 2008 și romancierei Elif Shafak, pentru vina de a fi vorbit, în cărțile sale și în discursurile publice despre aceleași lucruri ca și Pamuk.
  • Mulţi analişti şi politicieni occidentali au ridicat problema capacităţii Turciei de a atinge standarde europene în privinţa drepturilor femeii şi ale minorităţilor, în special în ceea ce priveşte minoritatea kurdă şi cea ne-musulmană.
  • Evenimentele din iunie 2013, cuoscute sub numele de Vara Turcă sau protestele din Piața Taksim, în care demonstranții, într-o manifestație pașnică de tipul Occupy Movement, solicitau respectarea libertății de exprimare, de reuniune, libertatea presei și de-secularizarea statului, aflat tot mai puternic sub influența religioasă. Organizarea manifestației, la care au participat zeci de mii de oameni, s-a bazat, în principal, pe platformele sociale de tip Facebook și Twitter. Guvernul a găsit de cuviință, după ce nu a părut să se arate prea îngrijorat de cei câțiva ”derbedei” (golani, huligani etc… sună familiar, nu?) să intervină în forță, cu gaze lacrimogene și tunuri de apă – bilanțul: 11 morți și peste 8.000 de răniți. Curat democratic!
  • Un alt motiv de îngrijorare este cel al sepărarii de facto dintre biserică şi stat. Islamul se bucură de numeroase privilegii, în timp ce Bisericii Ortodoxe îi este interzis să-şi deschidă noi şcoli. Mai mult, Turcia continuă sa trimită imami în anumite regiuni ale Uniunii Europene. Și, de multe ori, identitatea europeană se definește și prin ceea ce nu este, nu numai prin ceea ce este.
  • În 2014, creșterea economică a Turciei a încetinit la sub 2%, iar rata inflației a ajuns la 7,4%, mult peste limita preconizată de 5%.

Ce efect au aceşti factori asupra posibilei aderări a Turciei? Două ar fi direcţiile în care ar putea evolua această stare de fapt: mulţi consideră că intrarea unei ţări atât de mari, separată de Europa prin clivaje religioase şi economice, ar afecta negativ procesul de aprofundare şi implementare a integrării, şi aşa destul de dificil. Ar putea Turcia să rămână doar un partener economic privilegiat? Sigur acest lucru i-ar mulţumi pe eurosceptici, care şi-ar vedea atins obiectivul evitării unui proiect politic şi cultural.

Argumentul opus ar fi acela că Turcia este un membru tradiţional al NATO, cu strânse legături cu Statele Unite ale Americii, unul dintre susţinătorii cei mai înfocaţi ai integrării. Alte ţări, ca Franţa, care doresc să se distanţeze de SUA, văd apartenenţa Turciei la Uniunea Europeană ca un lucru mai puţin dezirabil.

taksim1De aceea, începerea formală a negocierilor, la 3 octombrie 2005, a stat sub un mare semn de întrebare. Franţa, împreună cu Austria, au cerut înfiinţarea, mai curând, a unui “parteneriat privilegiat” şi au subliniat că se vor întoarce din nou către opinia publică pentru a vedea din ce parte bate vântul: dinspre Ankara sau dinspre Bruxelles? În cazul Germaniei, lucrurile sunt clare, căci Angela Merkel consideră invitarea Turciei o greşeală. Turcia contează pe ajutorul american, SUA fiind susţinătoare ale ideii că o Turcie membră UE ar constitui un model de stabilitate în întreaga lume islamică. Aceeaşi poziţie o are şi, până nu de mult, inamicul tradiţional al Turciei, Grecia, care vede în aderare un mod de rezolvare a problemelor interne şi externe ale Turciei.
Nu în ultimul rând trebuie menționat fapul că Turcia nu a reușit, în aproape 10 ani, să încheie decât un capitol din acquis-ul comunitar din cele 13 aflate în lucru, respectiv cele 25 care trebuie finalizate în totalitate. Mai mult, la ora la care scriu aceste rânduri, rețelele sociale din Turcia, Twitter și Youtube, funcționează sporadic, cea din urmă fiind oficial interzisă de către premierul Erdogan, care s-a gândit că așa rezolvă problema, omorând mesagerul. Twitter-ul a scăpat doar datorită justiției care a declarant ilegală măsura guvernamentală. Păstrând proporțiile, este același mod de a guverna cu o mână de fier, folosind chiar și intervenția militară, ca cel al lui Mustafa Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne.
Prietenii mei din Istanbul, pe care îi respect și îi iubesc din tot sufletul pentru eforturile pe care le fac de ani de zile pentru a construi o Turcie cu adevărat demnă de a fi membru UE și de a ține capul sus în lume, îmi spun că alegerile municipale, ținute ieri (30 martie a.c.), au fost câștigate de partidul lui Erdogan, însă fraudele electorale masive sunt evidente. Nu le pot spune decât că sunt alături de ei și că le doresc putere și încredere pentru a-și continua lupta pașnică. Dar, da, e greu să faci asta când ești un simplu cadru academic cu elanuri civice. Și le mai amintesc acest citat, cu care îmi incepeam articolul din 2005: Curând, gura Bosforului se văzu limpede, liniştită (…). Un ceas mai târziu, “Speranţa” se afla între coasta Europei şi a Asiei, continuându-si şovăitoare drumul, ca şi când n-ar fi ştiut pe care să-l aleagă.” (Radu Tudoran, “Toate Pânzele Sus”). Rămâne de văzut dacă europenii vor primi la desert baclava şi apă de trandafiri sau, din contră, lokum.

 

Note:

In spiritul protestelor pentru o Turcie democrată, recomand această piesă ce îi aparține cântăreței Chinawoman: http://www.youtube.com/watch?v=utLwKVmU2FM

1. http://europunkt.ro/2014/03/31/turcia-in-uniunea-europeana-argumente-pro-si-contra/

 

Tags: , , , , , ,

 

3 Comments

  1. Stefan Kovacs spune:

    Turcia nu este și nu va fi un stat European. De fapt, Turcia este un stat în măsura în care celelalte state acceptă niște anexiuni teritoriale forțate- cu nimic mai prejos decât cele făcute de Rusia astăzi. Altfel, din istoria pe care o știu eu- de la 1452 încoace parcă nu au mai apărut astfel de state bazate exclusiv pe uzul forței. În al doilea rând, turcii ar trebui să răspundă cel puțin pentru 2 fapte de genocid (genociduri sună ca Dracu) – cel împotriva poporului armean- între 1915-1918 și cel împotriva grecilor – între 1918- 1923 incluzând și distrugerea superbului oraș Smirna. Dacă din motive geopolitice clare Turcia a fost sprijinită până la căderea URSS- în mod categoric -după nu mai există nici un fel de rațiune pentru a menține ceva rușinos pentru Europa ca atare.

  2. Geos Costan spune:

    Am citit amândouă articole; am şi fost în inima Turciei, prin zona kurdă/Kurdistan; am întâlnit fel de fel de oameni; am citit şi varii rapoarte referitoare la democraţia turcească şi am convingerea că amândoi autorii au dreptate, în multe din privinţe.

    Sunt de acord că optimismul trebuie un pic temperat şi că lucrurile trebuie judecate un pic mai la rece. Sunt de acord şi cu un lobby integraţionist mai vocal şi entuziast, bazat pe colaborarea cu autorităţile statului, pentru o mai bună informare.

    Punctul slab al articolelor ţine de tendinţa de a discuta despre statul turc şi mai puţin de populaţie. Dacă am fi vorbit de un stat reprezentativ şi curat democratic, atunci aş fi zis că „statul e poporul”, dar nu e chiar aşa.

    Din punct de vedere religios, oamenii de rând sunt mai degrabă indiferenţi decât intoleranţi, iar ceea ce îi „strică” e statul, care discriminează minorităţile religioase (şiiţii, bektaşi, ortodocşii greci şi sirieni, armenii), prin alocarea de fonduri disproporţionate, ca în cazul României, sau de promovarea în instituţiile de învăţământ a unor lideri „reformatori” carismatici, dar cu discursuri incitante la diverse forme de violenţă.

    Naţionalismul turc nu s-a ameliorat, iar rezultatele alegerilor de acum ţin de exacerbarea fenomenului, nu de caracterul islamic al societăţii, una mai superficială din acest punct de vedere. Mergeţi pe stradă vinerea, la 12, şi vedeţi câţi stau să se roage la moschei sau oriunde altundeva şi câţi fac orice altceva, lăsând la o parte activităţile economice care presupun interacţiuni cu nemusulmanii. În schimb, trecutul imperial şi mândria sunt printre cele mai evidente trăsături ale oamenilor de rând. Ascultaţi copiii ieşiţi din şcoli la sfârşitul săptămânii cum cântă imnul ţării.

    Ceea ce reprezintă un minus al societăţii într-adevăr, este corupţia. Nepotismul este foarte răspândit, probabil la fel de mult ca afacerile de familie, ceea ce poate indica o corelaţie. Slaba informare şi lipsa dorinţei de mobilitate în afara ţării, datorată şi sărăciei, ne relevă o societate relativ închisă, dacă nu aducem în discuţie zonele turistice, ca cele de coastă, Capadocia sau Hasan-Keyf.

    Discriminările sunt iarăşi, omniprezente, mai ales dacă discutăm de femei, deşi foarte des e vorba de complaceri sau consensuri. De la capete acoperite la conturi în numele soţului, femeia este adesea o sursă de venit şi fabrică de copii, şi mai puţin un partener egal în drepturi şi beneficii. Nu m-aş grăbi să dau vina pe tradiţia islamică, pentru că este vorba de fapt, de cea patriarhală.

    În concluzie, o Turcie cu mai puţini săraci, mai mobilă şi mai bine informată, ar avea şanse mai mari de intrare în UE, dar pentru asta cetăţenii trebuie încurajaţi şi nu ţinuţi la porţile de intrare. Statul trebuie sancţionat fără ca oamenii de rând să sufere, iar oficialii europeni să ţină cont mai des de trecutul istoric şi mândria turcilor, pentru că neglijarea acestor aspecte, precum şi a celor enunţate mai sus, va conduce ad infinitum la situaţii similare cu cea a popularizării unui opincar agresiv şi populist ca Erdogan.

Lasă un comentariu