Atunci când am fost anunţat de editorul Europunkt că voi primi o replică la articolul „Turcia în Uniunea Europeană. Argumente pro şi contra”[1], publicat pe 31 aprilie, m-am bucurat foarte mult. Ce poate fi mai plăcut pentru un autor decât naşterea unei dezbateri, pornind de la un articol de-al său? Este o recunoaştere implicită a faptului că a descoperit o temă de interes public, dar şi a capacităţii sale argumentative. Mai mult decât atât, naşterea unei dezbateri este primul pas pe calea dificilă, dar utilă a „moşirii” adevărului, aşa cum se exprima Socrate. Salut, deci, iniţiativa doamnei Suciu de a răspunde articolului meu printr-un articol propriu, intitulat „Kiss in Taksim Square”[2], publicat pe 1 aprilie.

Al doilea motiv de bucurie este reprezentat de faptul că, citind articolul doamnei Suciu, am observat numeroase puncte comune între evaluarea mea şi a dumneaei. Dacă veţi alătura cele două texte, veţi observa, la rândul dumneavoastră, numeroase similitudini, nu doar la nivelul argumentelor, dar chiar şi al concluziilor: nici eu nu am spus că Turcia este pregătită să adere la momentul actual în Uniunea Europeană, dar am afirmat cu tărie că sunt suficiente motive pentru ca atât Bruxelles-ul, cât şi Ankara, să depună eforturi susţinute în acest sens.

Pe de altă parte, la finalizarea lecturii articolului doamnei Suciu am avut sentimentul că nu mi s-a răspuns chiar tezei centrale a propriului meu articol. Probabil că nu am fost destul de explicit şi îmi asum această vină. Reiau, deci, pe scurt: deşi din punct de vedere geografic, istoric, cultural şi pragmatic, Turcia poate şi trebuie să fie inclusă în Europa, aderarea sa la Uniunea Europeană întâlneşte în mod sistematic mari dificultăţi. Dificultăţile sunt susţinute prin argumente temeinice sau mai puţin temeinice. Dintre acestea, am identificat două seturi ca fiind cele mai importante: 1. cel axiologic – Turcia nu respectă deocamdată în totalitate valorile care definesc Uniunea Europeană (şi aici sunt de acord cu doamna Suciu că acest set este compus din argumente extrem de temeinice) şi 2. cel pragmatic, ascuns opiniei publice – anxietatea unor actori politici importanţi din Uniune (în special Germania şi Franţa) faţă de acceptarea unui membru care le-ar putea pune în pericol atât poziţia din interiorul UE, cât şi politicile pe care le promovează. Mai ales din cauza argumentelor din al doilea set amintit, s-a propus ca alternativă la aderarea Turciei iniţierea unui parteneriat privilegiat. Considerând că setul al doilea de argumente este caracterizat prin egoism şi miopie politică şi că primul set de argumente poate fi îndreptat în timp, am respins perspectiva parteneriatului privilegiat şi am conchis în favoarea aderării Turciei la Uniunea Europeană ca stat cu drepturi depline, evident, atunci când va fi pregătită.

Fac şi o minoră completare faţă de articolul precedent, întrucât doamna Suciu sugerează că Turciei i-ar fi greu să depăşească în timp problema respectării drepturilor omului şi al instaurării unei democraţii veritabile şi a statului de drept. În opinia mea, dacă la momentul actual nu ar prevala perspectiva parteneriatului privilegiat şi, prin urmare, sprijinul din partea Uniunii Europene în vederea integrării ar fi unul susţinut şi sincer, Turcia ar face rapid paşi înainte pe drumul respectării drepturilor omului şi al consolidării democraţiei. Condiţiile în acest sens sunt întrunite: anii de creştere economică au întărit clasa de mijloc care, pentru a-şi apăra poziţia recent obţinută, este pregătită şi îndeajuns de puternică să impună drepturile individului în faţa celor ale statului şi respectarea principiilor vieţii democratice. Din nefericire, atitudinea insuficient de deschisă şi de leală a Uniunii Europene faţă de Turcia încetineşte parcursul acesteia pe calea reformelor.

Prin urmare, chiar dacă sublinierea neajunsurilor democratice ale Turciei este binevenită (doar dacă sunt cunoscute, defectele pot fi îndreptate!), mi-ar fi plăcut ca doamna Suciu să facă mai multe completări legate de acest ansamblu de idei sau eventual să încerce să combată argumentele mele geografice, istorice şi pragmatice.

Trecând însă de la general la particular, în cele ce urmează voi face unele precizări pe marginea afirmaţiilor făcute de doamna Suciu în introducerea articolului dumneaei, apoi voi nuanţa sau voi respinge unele dintre argumentele contra pe care le-a enumerat.

Astfel, mi se impută că am folosit o „bizară criteria de evaluare (??!!)”, luând drept argumente pentru importanţa actuală a Turciei concluzii rezultate în urma vizitării cimitirului turc din Bucureşti şi participării la o conferinţă organizată de diplomaţi şi oameni de afaceri turci. Voi deconstrui introducerea articolului meu precedent, pentru a demonstra că o asemenea observaţie este injustă. Ideea de bază a introducerii este că puterea Turciei a crescut semnificativ în ultima vreme. Pentru a o susţine, am decis să utilizez atât argumentele generale, de anvergură, incluse în primul paragraf al introducerii, cât şi argumente mai puţin convenţionale, cele referitoare la cimitir şi conferinţă, incluse în al doilea paragraf. Modalitatea retorică aleasă pentru a enumera argumentele nu a fost nicidecum întâmplătoare: afirmarea prin negare din primul paragraf, dublată de observaţiile efectuate la cimitir şi la conferinţă, pe lângă echilibrul pe care îl oferă construcţiei argumentative, atrage atenţia asupra puterii reale a Turciei, căci un criteriu de bază în evaluarea puterii unui stat este capacitatea acestuia de a şi-o proiecta în afara graniţelor (în acest caz este vorba de putere soft).

Reflectând asupra necesităţii ca pe viitor să utilizez construcţii retorice mai simple, sper ca în urma explicaţiilor de mai sus să fi eliminat orice dubiu pe marginea vizitării Turciei de către subsemnatul şi să fi ajutat la înţelegerea „bizareriei” semnalate de doamna Suciu.

Pe de altă parte, la rândul meu mi-ar plăcea să mi se explice sublinieri bizare precum aceea că „multe dintre localitățile de coastă pline de turiști sunt așezări elene, peste care s-au ridicat, de-a lungul secolelor, alte orașe și comunități, însă ceea ce se exploateză din punct de vedere turistic este exact acest filon grecesc”. Nu doar că numeroşi turişti nu merg pentru „filonul grecesc” (palatele sultanilor sunt impresionante, iar peisajele Anatoliei sunt absolut încântătoare ş.a.m.d), dar pe acest raţionament, românii ar trebui să se simtă inconfortabil că exploatează „filonul săsesc” al cetăţilor transilvănene, mexicanii aidoma pentru exploatarea „filonului aztec” al templelor din Yucatan, iar arabii de asemenea pentru exploatarea „filonului faraonic” al piramidelor de la Gizeh. Mai mult, talibanii ar trebui să fie consideraţi drept cei mai cinstiţi: ei au decis să nu exploateze „filonul buddhist” şi au aruncat în aer statuile prinţului indian din Bamiyan.

În ceea ce priveşte argumentele contra:

punctul 1 – Cipru – tocmai faptul că Republica Cipru a aderat la Uniunea Europeană fără ca problema cipriotă să fie rezolvată dovedeşte că există întotdeauna posibilităţi de depăşire a acestui argument; de altfel, consider că rezolvarea problemei va fi cu mult mai facilă în cadrul oferit de Uniunea Europeană, decât în cel actual;

– punctul 2 – aspectul geografic – în primul articol am arătat pe larg că dimensiunea europeană a Turciei este mult mai însemnată decât cei 3% rezultaţi din interpretarea rigidă a configuraţiei scoarţei terestre; aspectul referitor la înscenarea atacului asupra mormântului şahului Suleiman, care ar fi justificat o intervenţie turcă în Siria – dacă acesta este un criteriu pentru a separa statele în democratice şi nedemocratice, fără îndoială că nici SUA nu este un stat democratic devreme ce a intervenit în Irak pentru a căuta nişte arme chimice care au refuzat cu obstinaţie să apară; să nu confundăm, deci, democraţia cu apărarea interesului de stat şi marile jocuri geopolitice!

– punctul 3 – aspectul referitor la sărăcie – potrivit datelor furnizate de „Inequality Watch”, la nivelul anului 2010, procentul populaţiei care trăieşte sub limita sărăciei în Bulgaria, Grecia, România şi Spania este similar celui din Turcia, fără ca acest aspect să excludă faptul că la momentul aderării Turciei ar fi preferabil ca acest procent să fie mult diminuat; aspectul referitor la reprezentarea Turciei la nivel european – argument puternic, dar după cum spuneam şi mai sus şi în articolul precedent, egoist şi reflectând miopie politică;

– punctele 4 şi 5 – au fost dezbătute în precedentul meu articol; totuşi, în privinţa genocidului armean trebuie menţionat că problema nu este atât de simplă pe cât pare, recunoaşterea genocidului putând atrage după sine unele consecinţe juridice foarte importante (aplicarea principiului compensaţiei); pe de altă parte, dacă ar fi să judecăm relaţiile internaţionale nu doar după principii, ci şi după putere, europenilor şi americanilor  li s-ar putea adresa pe bună dreptate întrebarea: unde au dispărut zeci de milioane de autohtoni de pe continentele american şi african?

– punctele 6, 7, 8, 9 – problema drepturilor omului, ale democraţiei şi statului de drept au fost de asemenea dezbătute anterior şi reprezintă setul de argumente contra cel mai important, fiind aici de acord în totalitate cu doamna Suciu;

– punctul 10 – în cea mai mare parte sunt de acord, deşi să nu uităm că şi în alte ţări ale Uniunii Europene legătura dintre stat şi biserică este de asemenea foarte solidă, deşi este realizată prin mecanisme nu atât de evidente (chiar dacă la nivel simbolic, juxtapunerea unei catedrale imense lângă clădirea în care corpul legiuitor al unui stat îşi desfăşoară activitatea spune multe!);

– punctul 11 – pornind de la asemenea consideraţii economice, unele state europene ar trebui scoase urgent din Uniunea Europeană; dincolo de această observaţie, trebuie subliniat că scăderea rezultatelor economice ale Turciei se datorează în mare parte unor factori care nu depind de ea – conflictul din Siria, conflictul din nordul Mării Negre, scăderea consumului în Uniunea Europeană, ţinta a aproximativ 50% din exporturile turce.

În încheiere, resping etichetarea atitudinii mele drept „entuziastă” sau „optimistă”. După cum arăta Aristotel, scopul argumentării deliberative este utilul, prin urmare, scopul acestei dezbateri particulare este de a identifica ce este mai util pentru Uniunea Europeană, România şi Turcia. În urma analizei pe care am efectuat-o pe atât de obiectiv pe cât este posibil unei fiinţe umane definite prin subiectivitate, concluzia mea este că aderarea Turciei la Uniunea Europeană este utilă şi posibilă. Sunt conştient de dificultăţile din calea aderării, numeroase şi care vin din ambele direcţii, dar în contextul utilităţii demonstrate a aderării, ele trebuie depăşite. Nu este vorba aici nici de baclavale şi apă de trandafiri, nici de lokum, ci de a pregăti cu înţelepciune ceea ce este în interesul Europei, României şi Turciei.

Note:

Propun, la rândul meu, un scurt metraj grăitor pentru dezbaterea de faţă, intitulat „Mutlu Ol! Bu Bir Emirdir!” („Fii fericit! E un ordin!”) şi semnat de Sinan Çetin în 2008 (semnalat de colegul meu de la Facultatea de Istorie, Teodor Burnar):

www.youtube.com/watch?v=EsQ9_CEcSsE

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu