La sfârşitul primului război mondial, care consemna unirea tuturor românilor într-un singur stat, liderul conservator Petre P. Carp afirma: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.” Recentele evenimente din Ucraina şi reacţia NATO faţă de acestea, consemnată prin documentele recentului summit desfăşurat la Newport, în Ţara Galilor, dovedesc încă o dată valoarea de adevăr a afirmaţiei marelui om de stat.

Începutul crizei din Ucraina poate fi plasat încă în noiembrie anul trecut, atunci când jocul duplicitar între Occident şi Rusia al preşedintelui de la acea vreme, Viktor Ianukovici, a început să amorseze tensiuni tot mai profunde, în contextul negocierilor pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană. Cu toate acestea, ecourile crizei în România erau minore, dacă nu chiar inexistente. De voie, de nevoie, toată lumea privea cu interes sau cu lehamite, după caz, conflictul nesfârşit dintre principalii oameni politici şi magnaţi economici din România. Chiar şi după fuga preşedintelui ucrainean de la sfârşitul lunii februarie, situaţia nu s-a schimbat considerabil. De-abia implicarea pe scară largă a Rusiei, marele bau-bau naţional, a trezit cât de cât interesul autorităţilor, presei şi marelui public din România. Dar doar în măsura în care se întâmplă de obicei acest lucru pe la noi: fără cine ştie ce acţiuni concrete şi cu mare greutate (nu mai departe de săptămânile trecute, când separatiştii pro-ruşi, susţinuţi de trupe ruse fără însemne militare convenţionale, declanşau o contraofensivă devastatoare, subiectul cel mai mediatizat era dacă Iohannis a fost sau nu a fost la Grivco acum mai mulţi ani!).

Din fericire pentru noi, alţii nu suferă de aceeaşi formă rară de autism politic. O mare parte a occidentalilor a conştientizat pericolul reprezentat de o mare putere care sfidează cele mai elementare reguli ale dreptului internaţional. De asemenea, aceiaşi occidentali au sesizat ameninţarea venită din partea altui jucător internaţional care dispreţuieşte în aceeaşi măsură jus gentium şi multe alte precepte morale: Statul Islamic. Mai mult decât atât, s-au hotărât şi să acţioneze împotriva acestor actori cu comportament delincvent şi  s-au întâlnit în cadrul summit-ului NATO din Ţara Galilor, desfăşurat în perioada 4-5 septembrie, pentru a stabili o strategie coerentă de răspuns şi măsuri concrete, adecvate, pentru punerea în aplicare a strategiei.

Iar aici intervine norocul României, pe care îl evoca Petre P. Carp: ţara noastră se află într-o poziţie excelentă pentru a contribui la stăvilirea, dacă nu chiar la anihilarea ambelor ameninţări, o poziţie pe care ar putea-o egala doar Bulgaria şi Turcia. Cum prima dintre ele este clientelară sub multe aspecte Rusiei, iar cea de-a doua adoptă un comportament tot mai independent şi mai imprevizibil, următoarea observaţie a analistului american George Friedman este pe deplin îndreptăţită: România trebuie să fie un pilon central al strategiei NATO împotriva ameninţărilor ruse şi islamice, poziţia ei permiţând contracararea ambelor pericole cu minimum de resurse dislocate.

Brusc, conul de umbră în care se cufundase România, o ţară atât de frământată de luptele intestine încât nu mai avea practic timp şi de politica externă, s-a împrăştiat. Ceea ce solicitasem mai demult fără sorţi de izbândă – plan de contingenţă şi de acţiune din partea NATO, trupe ale organizaţiei dislocate temporar în zonă, comandament regional – au venit sau urmează să vină ca din senin.

Mai mult, suntem obligaţi – şi nu cred că ni se va permite să nu ne achităm de aceste responsabilităţi – să tratăm cu seriozitate domeniul apărării: să alocăm 2% din PIB acestuia, să dezvoltăm capacităţi reale de luptă, să fim mai puţin permeabili în faţa mitei şi a penetrărilor venite din orice direcţie.

Crizele mondiale, dar cu precădere cea din Ucraina, ne-au făcut fără să vrem importanţi şi trebuie să ne ridicăm acum la nivelul importanţei dobândite ca urmare a hazardului istoriei. Căci există într-adevăr şi unele aspecte care nu ţin pur şi simplu de noroc. Rusia nu va îndrăzni să atace un stat NATO şi nici măcar nu va forţa într-atât măsura încât să atragă o prezenţă şi mai masivă a organizaţiei în estul Europei, dar nici Occidentul nu se va aventura prea departe într-o cruciadă anti-Kremlin. Se va ajunge fără doar şi poate la o înţelegere, fie ea şi glacială, cu privire la estul Europei, un nou pact Ribbentrop-Molotov, un nou „acord al procentajelor”, spuneţi-i cum doriţi. Chiar dacă tot marile puteri vor decide, ceea ce ţine de conducătorii României şi nu mai ţine de noroc, este să se asigure că de această dată marile puteri vor hotărî ca linia de demarcaţie să se afle la răsărit de spaţiul locuit de români.                    

 

Tags: , , , , , ,

 

3 Comments

  1. gogu ologu spune:

    Romania nu are nici un avantaj din prezenta trupelor straine pe teritoriul tarii. Romania nu mai are practic armata atata timp cat industria de aparare a fost distrusa cu buna stiinta cu largul sprijin al actualilo si fosti aliati sua rusia romania este doar un apendice sacrificabil oricand pe scena geopolitica. Nu avem anvergura forta oameni politici capabili de joc in arena internationala ,suntem slabi si aproape incorigibili in felul nostru balcanic de a rezolva lucrurile cu adevarat serioase care ne afecteaza

    • Nu cred ca aveti dreptate. Si in Primul razboi mondial si in cel de-al doilea romanii au reprezentat o natiune aparte. Viteji, bine organizati, cu tactici de lupta inteligente( ofiteri cu pregatire militara renumita)au repurtat victorii importante atat pentru natia romana cat si pentru tarile vecine.
      Chiar daca in actuala situatie interna lucrurile stau cam asemanatoare unui balci, problema ajutorului urgent ce trebuie luat de Occident si SUA in vederea securizarii granitei de est a Romaniei cu Rusia, a fost discutata fara scandal( de aceasta data) de Guvern si Presedintie . Asadar, parerea mea este ca Romania va face tot posibilul ca sa aloce cei 2%din PIB pentru domeniul apararii, pentru ca altfel, cred ca vom fi lasati balta fara nici un ajutor extern.

  2. cezar spune:

    Si istoria se repeta doar ca intr un alt context

Lasă un comentariu