În ultimul an, mişcările eurosceptice şi separatiste din Europa au cunoscut un avânt pe care puţină lume l-ar fi crezut posibil în 2008, înainte de criza economică. Un recent eveniment din lumea golfului vine totuşi să demonstreze lipsa de clarviziune a acestor mişcări.

Alegerile europarlamentare din acest an au provocat un adevărat şoc, partidele eurosceptice din statele mari ale Europei obţinând rezultate extraordinare: uneori chiar şi un sfert din preferinţele electoratului au fost îndreptate către formaţiunile politice pe a căror agendă se află la loc de frunte stoparea integrării europene.

Apoi, stimulate evident şi de situaţia tulbure din estul continentului, în a doua parte a anului, mişcările separatiste din Scoţia, Catalunia, Belgia, Sardinia, Veneto sau Ţara Bascilor au cunoscut o intensificare remarcabilă. După referendumul din Scoţia din 18 septembrie, este rândul catalanilor să propună o consultare populară la nivel regional, referitoare la independenţa Cataluniei, programată pentru 9 noiembrie. Spre deosebire de cazul scoţian, guvernul spaniol se opune ferm unui asemenea referendum, acuzând neconstituţionalitatea unui asemenea demers, în vreme ce preferinţele catalanilor par să se îndrepte într-o proporţie sigură către independenţă. De bună seamă, situaţia are un caracter exploziv.

Dacă vom compara starea de lucruri de astăzi cu cea din 2008, înainte de declanşarea crizei economice, vom remarca rapid că Europa a devenit de nerecunoscut: de pildă, în Franţa, Frontul Naţional, formaţiune de extremă dreaptă, a crescut de la 4,5% în alegerile cantonale din 2008, la 24,68% la scrutinul european din 2014, iar în iulie 2010, Catalunia manifesta pentru respectarea autonomiei regionale, în timp ce acum încearcă să îşi obţină independenţa.

Explicaţia pentru această evoluţie, redusă la elementele ei esenţiale, este destul de simplă. Europa, în coordonatele ei teritoriale şi structurale actuale a apărut după cel de-al doilea război mondial. Încrederea în proiectul european şi în graniţele naţionale stabilite în 1947 a fost alimentată în prima generaţie postbelică („generaţia fondatoare Schumann-Adenauer”) de dorinţa comună de a evita o nouă conflagraţie continentală, iar în cea de-a doua („generaţia Delors”) de prosperitatea palpabilă pe care o genera un continent unit şi paşnic. Începând cu 2008, motivaţiile care au animat ambele generaţii anterioare au dispărut: un război în chiar mijlocul Europei (nu la fruntariile ei!)  a devenit de neconceput după atâtea decenii de inactivitate militară şi de interconectare economică, iar creşterea economică şi prosperitatea s-au evaporat. În vreme ce a treia generaţie de elite europene nu a proiectat niciun alt motor motivaţional pentru o Uniune Europeană puternică şi statu-quo teritorial, cetăţenii frustraţi în aşteptările lor socio-economice au început dintr-o dată să vadă brusc partea goală a paharului: deficitul democratic de la nivelul UE, imigraţia etc.

Euroscepticismul şi separatismul sunt de fapt manifestările aceluiaşi sentiment de neîncredere al europenilor, generat de o conjunctură economică nefavorabilă şi alimentat de suficienţa şi miopia unei mari părţi a elitei politice. Din păcate, nemulţumirea şi neîncrederea se traduc în opoziţia faţă de proiectul unionist şi faţă de statele naţionale tradiţionale, într-un impuls primar de conservare prin izolare, prin fugă, în loc să fie canalizate în mod constructiv către reformare. Ceea ce se întâmplă în acest moment este cel mai primitiv răspuns posibil într-o situaţie de criză în care masa largă de cetăţeni este dezorientată şi temătoare, iar elitele politice nu reuşesc să ofere o direcţie de dezvoltare care să creeze solidaritate şi încredere.

Din păcate, dacă va învinge, primitivismul euroscepticismului şi separatismului nu va conduce decât la adâncirea crizei. De-a lungul istoriei, progresul a stat mereu în integrare, în reunirea laolaltă a mai multor spaţii şi comunităţi. Mai ales în condiţiile actualei revoluţii tehnologice, lumea aparţine celor mari. Fărâmiţarea şi izolarea sunt garanţii sigure ale înfrângerii în epoca statelor continentale.

Exemplele pentru beneficiile unităţii europene şi ale prezervării actualelor state naţionale în interiorul Uniunii Europene sunt mult mai aproape şi mai la îndemână decât orice demonstraţii istorice savante sau statistici economice complicate. Îl aleg pe cel mai recent şi mai comprehensibil: competiţia de golf  Ryder Cup.

Această competiţie se desfăşoară o dată la 2 ani, începând cu anul 1927. Iniţial, ea opunea 10 sau 12 golferi din Marea Britanie unui număr similar de competitori din Statele Unite ale Americii. Reflectând parcă marile schimbări ale istoriei, după cel de-al doilea război mondial, în totală opoziţie cu situaţia interbelică, echipa SUA a instaurat o lungă serie de succese, dominând copios competiţia. Nici chiar cooptarea Irlandei în 1953, alături de Marea Britanie, nu a schimbat situaţia.

Începând cu 1979, s-a luat decizia ca formatul competiţiei să se transforme într-o întrecere între echipele SUA şi Europei, golferi de pe întreg continentul european fiind cooptaţi în noua reprezentativă. Iar rezultatele nu au întârziat să apară: din cele 18 ediţii desfăşurate din 1979 până acum, 10 au fost câştigate de europeni, iar una s-a încheiat la egalitate. Mai mult, duminică, 28 septembrie, reprezentativa europeană a câştigat pentru a treia oară consecutiv competiţia, de o manieră categorică.

Exemplul poate părea trivial, dar concluzia se impune de la sine: drapelul Uniunii Europene a fluturat victorios datorită uniunii, integrării şi lucrului în echipă. Ar fi deci bine ca europenii să se uite mai des la golf şi să înveţe că oricât de justificate ar fi în unele cazuri frustrarea şi neîncrederea, soluţia nu se află în scindare şi în izolare, ci într-o reformă comun asumată de toţi membrii şi la toate nivelurile societăţii europene.

 

Tags: , , , , ,

 

1 comentariu

  1. Cristian spune:

    Bravo domnule Iancu Liviu!

Lasă un comentariu