Pe 27 iunie 2014, Republica Moldova a semnat acordurile de asociere şi de liber schimb cu Uniunea Europeană, iar continuarea demersului de integrare europeană a statului de peste Prut constituie una dintre principalele teme ale campaniei pentru alegerile parlamentare, programate pentru 30 noiembrie 2014. Pe de altă parte, în contextul crizei din Ucraina şi al declaraţiilor de la Bruxelles, puţin încurajatoare, cu privire la o eventuală aderare la Uniunea Europeană în viitorul apropiat, se invocă tot mai mult spectrul renunţării de către Chişinău la neutralitatea statuată prin constituţie şi aderarea la NATO. Necesitatea, oportunitatea şi şansele unui asemenea proces au fost dezbătute cel mai recent în cadrul unei conferinţe organizate la 29 octombrie 2014, la Bucureşti, de Fundaţia Universitară a Mării Negre.

Printre persoanele care au luat cuvântul se numără sociologul şi analistul geopolitic Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Iulian Chifu, consilier prezidenţial pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă, Ion Bistreanu, fost ambasador al României la Chişinău, Valeriu Munteanu, deputat al Partidului Liberal din Republica Moldova şi susţinător al renunţării de către Chişinău la prevederea constituţională care instituie neutralitatea. Deşi s-au exprimat poziţii diferite şi au fost introduse nuanţe dintre cele mai diverse, se poate spune că s-a conturat totuşi o viziune unitară, potrivit căreia într-o perioadă de reformare a noii ordini mondiale, având în centru demersul rus de contestare a hegemoniei americane şi a regulilor susţinute de aceasta, neutralitatea adoptată de Republica Moldova în 1994, în speranţa retragerii trupelor ruse din Transnistria (după modelul Finlandei şi Austriei la finele celui de-al doilea război mondial) nu mai este potrivită. În consecinţă, mai ales în contextul în care noul preşedinte al Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a declarat că nu se întrevede posibilitatea aderării de noi state la Uniunea Europeană în următorii cinci ani, s-a vehiculat ideea concentrării eforturilor Republicii Moldova spre aderarea la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Dat fiind că aderarea la NATO este mult mai puţin agreată de publicul moldovean decât cea la UE (între 20 şi 30%, faţă de între 50 şi 60%), ideea ar fi fost cel puţin surprinzătoare înainte de izbucnirea crizei din Ucraina. Acum însă, când aproximativ 70% dintre cetăţenii moldoveni sunt preocupaţi de securitatea ţării lor, o asemenea perspectivă nu mai pare însă atât de utopică.

Cu toate acestea, este realist un asemenea deziderat? Aşa cum declaraţiile lui Juncker spulberă posibilitatea unei aderări apropiate la Uniunea Europeană, felul în care au fost respinse de către puterile occidentale solicitările Ucrainei de a fi acceptată în NATO sau măcar de a primi un statut de partener special al organizaţiei, îndreptăţesc concluzia că un posibil demers pro-atlantist al Chişinăului va înregistra acelaşi rezultat ca şi cel al Kievului. Nu doar atitudinea occidentală reticentă demonstrează netemeinicia unor speranţe privind aderări rapide la UE şi NATO, ci şi inflexibilitatea Federaţiei Ruse care, prin vocea ministrului ei de externe, Serghei Lavrov, a avertizat Republica Moldova că, în cazul renunţării la neutralitate, va recunoaşte în mod oficial independenţa Transnistriei.

În realitate, există numeroase piedici obiective pentru aderarea Republicii Moldova la UE sau la NATO în perioada imediat următoare, în cea mai mare parte ele fiind generate de situarea ţării la intersecţia intereselor geopolitice ale Washingtonului, Bruxellesului şi Moscovei. Fără a le enumera şi discuta aici, se ridică însă de la sine întrebarea: dacă aderarea la UE sau la NATO nu poate fi realizată într-o perspectivă apropiată, ce rămâne de făcut?

Răspunsul este simplu: pregătirea pentru momentul în care situaţia geopolitică va permite aderarea. În ce constă pregătirea? În utilizarea tuturor resurselor puse la dispoziţie de UE şi NATO pentru modernizarea statului moldovean, întărirea societăţii civile şi instaurarea unei democraţii solide şi funcţionale. Întrucât Federaţia Rusă nu este împotriva unei Republici Moldova finanţate de la Bruxelles, dar care să graviteze totuşi în sfera eurasiatică, autorităţile de la Chişinău, dar mai ales cetăţenii moldoveni, trebuie să exploateze această oportunitate pentru a reforma profund statul şi societatea moldovenească. Cultivând permanent valorile occidentale şi întreţinând şi dezvoltând continuu orientarea pro-europeană, în paralel cu ameliorarea situaţiei economice, Republica Moldova îşi măreşte considerabil şansele de a fi admisă la un moment dat, când situaţia va fi favorabilă, în marea familie europeană.

O asemenea pregătire este, fără îndoială, dificilă, dacă se are în vedere situaţia actuală: Republica Moldova este unul dintre cele mai sărace şi cele mai corupte ţări din Europa. De aceea, Chişinăul trebuie sprijinit în acest sens, iar România poate şi trebuie să fie unul dintre cei mai fervenţi prieteni ai Republicii Moldova pe calea democratizării, liberalizării vieţii politice şi eficientizării economice, atât în lumina argumentelor sentimentale, dar mai ales a celor raţionale, care reclamă existenţa unui stat stabil şi funcţional la graniţele noastre estice.

În concluzie, fără ca speranţa în aderarea la UE sau chiar şi la NATO să se stingă, ba dimpotrivă, fiind atent cultivată, abordarea trebuie să fie una cu mult mai pragmatică şi mai răbdătoare. Cerebralitatea, perseverenţa şi munca asiduă pot aduce în cele din urmă ceea ce contextul geopolitic actual refuză deocamdată Republicii Moldova.       

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu