Stânga occidentală şi intelectualii români

Am citit in presa intelectuala romana (uneori si in cea internationala, mai ales sub pana unor expatriati) vorbe de mirare si de plingere (uneori amarnice) ca mult prea multi intelectuali romani se arata ostili fata de socialistii si social-democratii care azi domina in mai toate tarile occidentale. (Sa nu uitam ca si guvernarile Obama si Clinton se plaseaza in fond intre socialism si social-democratie.). Cum si eu ma numar de multe decenii printre adversarii neimpacati ai acestei “stingi moderate” (in tara in care sunt cetatean am votat consecvent si exclusiv pentru partidul republican), cred ca se cuvin aici niste explicatii.

Prima este de natura istorica. Structura lumii occidentale, superba ei flexibilitate, se bazeaza pe o dialectica. Adica: invinge in SUA un partid de centru-stinga, apoi iute aceasta victorie va fi imitata de rezultatele electorale din tarile vest-europene. Numai ca de regula asistam la un anume contrapunct: curind dupa victoria respectiva din America asistam la o victorie opozita (sa zicem: a republicanilor); europenii (de vest) se trezesc mai tirziu si imita si ei rezultatele fratelui mai mare, care intre timp se va fi razgindit. Cine urmareste istoria ultimelor 3-4 decenii va constata usor acest joc. Aceasta este una din marile valori si tarii ale sistemului occidental.

Iata-ne ajunsi insa si la al doilea punct. Despre ce fel de “stinga” este vorba? Am mari indoieli fata de cei care se lauda (in Anglia, in Germania, in Franta) ca sunt capabili sa creeze un sistem egalitarist si disciplinat fara sa recurga la mijloacele brutale, violente ale bolsevicilor. Vad in Germania instalat un ministru de externe cam hilar. Vad in Anglia tendinte de vandalism istoric (restructurarea Camerei Lorzilor, separarea provinciilor, decizii potrivnice traditiei de libertate si azil pentru oamenii de stat care nu subscriu la regulile parlamentarismului englez. Vad in Franta masuri economice exact adverse intereselor insanatosirii economice promise. Ah, imi veti replica: a existat (si poate exista inca) in vest o stinga energica, net anti-comunista, cea ilustrata prin Paul-Henri Spaak in Belgia (cindva conducator NATO), Kurt Schumacher (primul lider de suprafata al social-democratilor vest-germani din perioada postbelica), marele George Meany (vreme de multe decenii conducatorul viguros al AFL/CIO – centrala tuturor sindicatelor americane), Sarragat (presedintele social-democratilor italieni in anii 50 si 60), poate chiar enigmaticul Francois Mitterand (“florentinul” cum il poreclea ilustrul sau amic Francois Mauriac), talentatul si inteleptul Helmut Schmidt, la urma urmelor insusi John F. Kennedy – iata numai o mica parte din numele emblematice ale celor care, fara derapaje ideologice, au putut sa combine traditia libertatii cu incercarile de reorganizare sociala. Alaturi de acestia a existat insa – si continua sa existe, ba chiar sa se dezvolte! – o stinga ce traieste in urita promiscuitate cu bolsevismul, ar vrea in fond sa-i realizeze aspiratiile in chip mai viclean, mai “blind”, pe nesimtite daca se poate. Am (nu ascund asta nicio secunda) resentimente durabile fata de partidele si gruparile intelectuale care se aratau intelegatoare in fata grozaviilor bolsevice. Nu pot sa uit valul de minciuni care in tot timpul Razboiului Rece acoperea ororile si teroarea, iar alteori le justifica. Nu vreau de loc sa-i iert pe cei care se agitau in favoarea dezarmarii unilaterale a Occidentului. Imi vorbiti de vagile simpatii de extrema dreapta ale unor intelectuali interbelici? Ei bine, raspund fara ezitare ca jocul de alianta al stingistilor occidentali fata de sovietici mi se pare net mai dezgustator si mai imoral.

Un mic exemplu va ilustra ce vreau sa spun. Acum vreo citiva ani, profitind de accesul mult sporit la arhivele Kremlinului si ale institutiilor aferente, editura universitara a Universitatii Yale a inceput sa publice o serie de documente si comentarii. Ei bine, seria aceasta a intrat in tirul bine si sistematic organizat al intelectualilor stingisti americani. O figura venerabila si unanim admirata cum este Richard Pipes a reusit sa-si publice cu greutate un studiu fundamental acolo. Un alt cercetator si-a vazut refuzata o lucrare ce cuprindea trei volume de documente autentice. Evaluatori indignati (il citez pe pe un anume von Hagen) luau apararea Gulagului, spuneau ca in fond acolo erau inchisi oameni care oriunde in lume ar fi fost incarcerati. (Cazul a fost pe larg discutat si condamnat de revista New Republic care numai de simpatii de dreapta sau de obsesii anti-comuniste nu poate fi banuita!). Oameni de acest fel sunt tocmai aceea care fac spume la gura in fata generalului Pinochet, care, fara a fi un exemplu politic, a salvat totusi Chile de pericolul comunist. Oamenii de acest fel sunt tocmai cei care ne indeamna in schimb la intelegere si compasiune fata de Fidel Castro, tiran incomparabil mai singeros si neomenos decit Pinochet.

Intr-un cuvint, consider ca nu incape indoiala: suferintele romanilor si ale altor esteuropeni din ultimele decenii se datoreaza complicitatii vinovate a acestui stingism apusean si a cinicilor intelectuali care se puneau in slujba lui. In aceste conditii este, nu numai regretabila, dar de-a dreptul dezgustatoare “surpriza” in fata anti-comunismului.

Ne gasim in fata unei situatii (pentru mine unul cam grotesca) in care toata lumea “isi cere iertare” pentru cite o eroare sau “vina istorica” veche uneori de 100 sau 200 de ani sau chiar mai mult. Mi se pare cel putin straniu, ca sa nu spun obscen ca tocmai cei mai vinovati, complicii maltratarilor si torturilor la scara mondiala nu gasesc niciodata un cuvint de scuze sau de auto-examinare macar. Sartre, Picasso, Marquez si Fuentes, obscurul portughez care s-a pomenit nu de mult impopotonat cu un premiu Nobel (individ care si acum se mai proclama cu nerusinare “comunist”; oare ne putem imagina in aceeasi situatie pe cineva care s-ar proclama la fel de sfidator “fascist”?) – iata oamenii de la care astept cereri de iertare. Pina atunci suspiciunile mele, ostilitatea mea fata de stinga occidentala vor ramine neschimbate. Imitarea grabita si servile a “corectitudinii politice” mi se pare la fel de neplacuta si de condamnabila.

Virgil Nemoianu, Bethesda MD , nov. 1998.

Articol preluat din LaPunkt.ro