Libertatea de circulaţie a persoanelor în UE prezintă şi riscuri!

Libertatea de circulaţie a persoanelor este una dintre cele patru libertăţi de circulaţie fundamentale care stau la baza Uniunii Europene. Atât oportunităţile de a călători liber ca turist, student sau persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, cât şi savoarea în sine a cuvântului „libertate”, au conferit o aură extrem de favorabilă acestui principiu al existenţei UE şi, în acelaşi timp, instrument fundamental pentru realizarea de facto a unităţii Europei. Cu toate acestea, cetăţenii români şi statul român trebuie să fie conştienţi şi de riscurile pe care le prezintă libertatea de circulaţie a persoanelor, pentru a le preveni şi combate.

Principala însemnătate a libertăţii de circulaţie a persoanelor şi raţiunile ei profunde ţin de economie şi nicidecum de oportunităţile suplimentare pentru turism sau studii în afara graniţelor naţionale. Libertatea de circulaţie a persoanelor este în esenţă libertatea de circulaţie a forţei de muncă. Ori nu este nevoie de studii aprofundate în economie pentru a ajunge la aceeaşi concluzie ca Adam Smith sau Karl Marx: capitalul şi forţa de muncă se atrag reciproc. Fie capitalul se duce acolo unde găseşte forţă de muncă ieftină (cel mai bun exemplu contemporan este cel al investiţiilor americane din China), fie forţa de muncă ieftină migrează spre regiunile bogate, unde salariile sunt mai mari (sau ambele în acelaşi timp, în proporţii variabile). Libertatea de circulaţie a persoanelor nu face nimic altceva decât să potenţeze migraţia forţei de muncă spre zonele cu capitaluri semnificative.

După 1989 şi mai ales după aderarea la Uniunea Europeană a statelor central şi est-europene, forţa de muncă ieftină din această zonă s-a revărsat spre Vest, atrasă ca de un magnet de capitalul occidental, traductibil pentru migranţi în salarii mai mari decât la ei acasă. Aşa au apărut adevărate stereotipuri precum cel al instalatorului polonez sau al căpşunarului român.

Problema este că în această a doua variantă a atracţiei extraordinare dintre capital şi forţa de muncă există şi unele riscuri şi situaţii negative. Le voi aminti aici pe două cele mai importante.

Primul risc afectează indivizii în căutare de locuri de muncă. Deşi există numeroase reglementări comunitare şi naţionale pentru protejarea muncitorilor, angajatorii occidentali, atraşi de perspectiva unor profituri mari şi facile, pot încerca să profite de est-europenii care nu cunosc bine legislaţia şi limba statelor în care îşi caută loc de muncă. În cel mai bun caz, românii, dar şi alţi est-europeni, primesc salarii sensibil mai mici decât cele cu care se plăteşte munca prestată în acele state unde au emigrat. Sunt însă numeroase situaţii în care muncitorii sunt transformaţi în adevăraţi sclavi: condiţii inumane de muncă, locuinţe insalubre pentru care plătesc chirii ridicate, nerespectarea unor drepturi elementare (se ajunge chiar până la privarea de libertate), neachitarea de către angajatori a salariilor. În cazuri extreme, femeile plecate pentru a munci sunt obligate să se prostitueze.

Ultimul caz semnalat, cel al muncitorilor români care au participat la construcţia unui mall uriaş din Berlin, timp în care au locuit în condiţii improprii, pentru ca la finalul lucrării nici să nu fie plătiţi pentru întreaga muncă prestată, s-a bucurat într-un târziu de o mediatizare mai largă decât de obicei. Aceasta însă pentru că putem vorbi de o situaţie, să îi spunem fericită, în care cei păgubiţi erau în număr destul de mare şi aveau experienţa necesară pentru a se asocia şi a protesta pentru drepturile lor (puteţi afla mai multe detalii despre protestul împotriva aşa numitului „Mall of Shame” din Berlin pe paginile de internet şi facebook ale mişcării: https://berlin.fau.org/kaempfe/mall-of-shame?set_language=en&cl=enpagina  şi https://www.facebook.com/mallofshame). În cele mai multe cazuri însă, abuzurile rămân nesemnalate şi, cu atât mai puţin, stopate.

Consider că aceeaşi societate civilă care a apărat dreptul la vot al românilor din diaspora ar trebui să fie mult mai activă în a apăra şi dreptul conaţionalilor noştri abuzaţi de angajatori în Uniunea Europeană la o muncă just remunerată şi desfăşurată în condiţii decente. Evident că şi statul român ar trebui să îşi protejeze de o manieră cu mult mai hotărâtă cetăţenii aflaţi în afara hotarelor, dar atât ineficienţa şi adeseori neputinţa sa, cât şi reticenţa cetăţenilor români de a apela la autorităţi (fie ele române sau străine), face ca responsabilitatea care cade asupra societăţii civile şi solidarizării civice să fie cu mult mai însemnată. Eu unul, din poziţia de editor al „Europunkt”, îmi asum datoria de onoare de a informa ori de câte ori voi intra în posesia unor date referitoare la exploatarea şi abuzarea muncitorilor români în afara graniţelor naţionale, conştient că mediatizarea adecvată a unei situaţii problematice poate conduce la rezolvarea ei.

Cel de-al doilea risc pe care îl comportă libertatea de circulaţie a persoanelor, ca factor catalizator al migraţiei forţei de muncă, vizează societatea şi statul român în ansamblu. Dispariţia forţei de muncă calificată din România începe să devină o realitate tot mai evidentă şi cu consecinţe grave asupra economiei naţionale. Nu mă refer aici doar la cei peste 15.000 de medici români care activează în Vest, ceea ce a făcut ca România să aibă doar 2,5 medici la mia de locuitori (penultima din Uniunea Europeană, înaintea Poloniei, cu 2,2 medici la mia de locuitori, dar cu mult sub media de 3,4 medici la mie – conform unui raport OCDE din noiembrie 2014), ci şi la personalul calificat din alte domenii, precum industria. Nu demult, în presă circula ştirea că o mare companie cu sediul în Arad nu reuşea să găsească spre angajare câteva sute de sudori şi lăcătuşi calificaţi, cu toate că era dispusă chiar să plătească efectuarea unor cursuri de calificare pentru persoanele interesate. Chiar şi acolo unde nu este neapărat necesară calificarea, ci doar sănătatea, rezistenţa şi forţa fizică, precum în cazul unor lucrări agricole, de la an la an se observă cum muncile sunt prestate mai degrabă de bătrâni sau de persoane puţin adecvate acestor activităţi, tinerii părăsind aceste lucrări pentru unele similare în Spania sau Italia.

Sunt multe consecinţe negative ale unei asemenea evoluţii: de la precaritatea sistemului sanitar şi riscurile de sănătate generate de absenţa medicilor, până la descurajarea investiţiilor cu potenţial crescut de dezvoltare, din lipsa forţei de muncă adecvate, şi limitarea la investiţii în domenii cu valoare adăugată redusă. Din nou consider că este deosebit de gravă inexistenţa unei dezbateri reale şi a unei implicări serioase în ameliorarea acestei situaţii, de care ne facem vinovaţi cu toţii, fără excepţie.

Evident, este deosebit de dificil să te opui mecanismelor extrem de puternice care guvernează interacţiunile libere dintre capital şi forţa de muncă. Evident, libertatea de circulaţie a persoanelor prezintă numeroase avantaje şi este o condiţie de bază pentru unificarea Europei. Fără îndoială însă că trebuie găsite soluţii pentru a micşora riscurile şi problemele pe care le generează românilor şi României.