Un an de la Euromaidan: concluzia pentru Europa

În urmă cu un an, pe 21 februarie, deşi tocmai încheiase o înţelegere cu liderii opoziţiei, mediată de miniştrii de externe ai Franţei, Germaniei şi Poloniei, preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici fugea din Kiev. Fuga lui Ianukovici a fost privită drept o victorie a ideii europene în Ucraina, însă evenimentele ulterioare prin care Rusia a anexat Crimeea şi a iniţiat şi alimentat un conflict sângeros în Donbass au arătat cât de problematică este extinderea valorilor şi instituţiilor europene la marginile continentului şi dincolo de ele.

Astăzi, la un an de la Euromaidan, s-a strâns deja o cantitate impresionantă de analize referitoare la eficienţa comportamentului Uniunii Europene în această criză, la relaţiile Bruxelles-ului cu ceilalţi jucătoi implicaţi, la ce este de făcut în continuare. Vineri, 20 februarie, comisia specializată în afaceri europene din Camera Lorzilor a publicat chiar un raport oficial, foarte detaliat şi foarte bine documentat, cu titlul „The EU and Russia: before and beyond the crisis in Ukraine” (disponibil aici), în care printre altele au fost formulate concluzii despre lipsa unor analize corecte la nivelul Uniunii cu privire la impactul semnării acordurilor de asociere şi de liber schimb cu Ucraina asupra Rusiei, precum şi recomandări cu privire la ajutorarea Ucrainei şi stabilirea unei înţelegeri durabile prin care Rusia să nu fie exclusă din Europa.

În general, extinderea crizei din Ucraina la nivel internaţional, prin implicarea UE, a Rusiei şi a Statelor Unite este descrisă în unele analize drept un şir de erori de percepţie şi de calcul ale jucătorilor implicaţi: Rusia nu a crezut că lăsându-l liber pe Ianukovici să negocieze asocierea cu Bruxelles-ul va exista o asemenea susţinere puternică a proiectului european de către o mare parte a ucrainenilor; UE şi SUA nu au crezut că Rusia va interpreta de o manieră preponderent geopolitică o asociere în cea mai mare parte economică şi că va reacţiona aşa de tranşant; Rusia, la rândul ei, nu a crezut că statele membre ale UE vor adopta în cele din urmă o poziţie comună care, deşi nu se ridică la nivelul de intransigenţă al poziţiei SUA, a depăşit totuşi aşteptările Kremlinului.

Aceste erori de percepţie şi de calcul nu sunt însă decât manifestările concrete ale unor diferenţe fundamentale între statele europene şi Rusia, care transcend cu mult sentinţa simplistă „Putin gândeşte şi acţionează în termenii Realpolitik-ului realist de secol XIX, Uniunea Europeană adoptă un comportament idealist, postmodern”.

În realitate, criza din Ucraina este doar cel mai evident exemplu al faptului că, la graniţele sale, Uniunea Europeană se învecinează cu state şi, mai important, cu societăţi care împărtăşesc valori diferite, se ghidează după norme diferite şi au chiar instituţii diferite sau care cel puţin funcţionează în mod diferit decât cele europene. Alături de Rusia putem aminti fără nicio problemă în această categorie statele caucaziene şi din Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, chiar şi Turcia, care îşi reconstruieşte tot mai mult identitatea, căutând să se redefinească de o manieră originală. Nu doar că actorii politici din aceste zone încă îşi concep acţiunile în termenii anexiunilor, convertirilor sau chiar exterminărilor (de văzut cazul ISIL), dar societăţile în sine sunt de o cu totul altă natură, structurate după principiile neo-feudale ale dependenţei personale sau chiar după principii tribale.

Ar putea părea ciudat, mai ales pentru noi, în România, care sub unele aspecte ne apropiem de această zonă a alterităţii (de exemplu, ce sunt baronii noştri dacă nu nişte oligarhi răsăriteni mai mici?), dar această realitate nu a fost înţeleasă pentru mult timp, mai ales în statele vestice ale Uniunii Europene. După victoria din Războiul Rece, în Occident a existat ideea că extinderea modelului consensual, democratic, capitalist şi liberal în întreaga Europă şi dincolo de graniţele ei este nu doar fezabilă, ci şi de neoprit. Această idee a fost întărită cu atât mai mult cu cât peste tot în vecinătatea UE existau şi există în continuare, într-o proporţie mai mică sau mai mare, mai mult sau mai puţin vocale, persoane care aderă la valorile europene şi care militează pentru apropierea de Uniunea Europeană.

Şi totuşi iată, chiar şi în ţări unde numărul acestor persoane se ridică la nivelul milioanelor, ca în Ucraina, multe dintre ele înfăşurându-se în steagul Uniunii Europene şi sfidând moartea pentru aceasta, extinderea este problematică, nu neapărat din cauza Rusiei, ci a corupţiei şi a feudalizării structurilor statului. Un alt caz similar este Republica Moldova, unde în pofida votului pro-european al majorităţii cetăţenilor, interesele liderilor de partid converg în acest moment mai degrabă spre reluarea balansării geopolitice între Est şi Vest.

Concluzia pentru Uniunea Europeană nu poate fi decât una singură: se impune abandonarea concepţiei că toată lumea ţinteşte spre înlocuirea confruntării prin cooperare şi căutarea scenariilor de tip „win-win”, însoţită în mod logic de o reconsiderare a modului de relaţionare cu vecinii estici şi sudici, în funcţie de particularităţile identitare ale acestora, în care pragmatismul trebuie să fie cuvântul de ordine.