Uniunea Europeană este recunoscută în lume drept un actor politic pacifist, care preferă instrumentele puterii soft, „blânde”, pentru a-şi atinge obiectivele de politică externă. Cu toate acestea, pentru a-şi menţine credibilitatea, este necesar ca UE să adopte o poziţie fermă împotriva Statului Islamic, mergând inclusiv până la susţinerea unei intervenţii armate terestre împotriva fundamentaliștilor din Siria, Irak și Libia.

Deși în continuare europenii sunt preocupaţi mai mult de problemele economice interne și de procesul de construcţie a unei Uniuni Europene viabile și echitabile pentru toţi membrii, este momentul ca privirile noastre să se întoarcă și spre ameninţările externe: revizionismul rus inspirat dintr-un Realpolitik specific secolului XIX și fanatismul religios reprezentat cu monstruozitate de SI.

Chiar dacă pot părea îndepărtate, cele două ameninţări reprezintă în fapt pericole deloc neglijabile tocmai pentru că, prin efectele aparent marginale pe care le au în prezent, pot destabiliza de o manieră decisivă procesul de construcţie a unei Uniuni Europene viabile. De exemplu, provocările continue al președintelui rus, Vladimir Putin, care nu afectează direct UE, pot zdruncina totuși iremediabil încrederea ţărilor din Estul Europei faţă de partenerii lor occidentali.

În aceeaşi măsură, jihad-ul fără limite al SI reprezintă o ameninţare teribilă la adresa valorilor europene. Prin masacrele împotriva minorităţilor etnice şi religioase din zonele pe care le controlează, prin abolirea libertăţilor fundamentale ale coreligionarilor arabi sunniţi şi suprimarea cu brutalitate a oricărei disidenţe, oricât de mărunte, prin distrugerea sălbatică a patrimoniului cultural al umanităţii, SI se manifestă drept un duşman neîmpăcat al oricărei şanse date alterităţii, diversităţii, toleranţei şi dialogului intercultural. Prin aceasta, SI se situează din punct de vedere axiologic într-o poziţie diametral opusă UE.

A lupta împotriva unei asemenea organizaţii devine necesar.

Pe de o parte, UE trebuie să dovedească întregii lumi că, dincolo de pacifismul ei recunoscut, este pregătită să apere cu hotărâre valorile pe care le promovează oriunde în lume sunt ele încălcate în mod flagrant. Nu este vorba aici de a aduce cu forţa democraţia în societăţi care poate nu sunt încă pregătite pentru un asemenea sistem politic, ci de a-l apăra pe cel slab în faţa opresiunii iraţionale a celui care a ales violenţa oarbă ca unic mod de exprimare. O construcţie politică precum UE, la a cărei bază stau în principal valorile comune şi mai puţin interesele sau istoria comună, nu poate şi nu trebuie să rămână indiferentă la strigătele de ajutor ale creştinilor, yazidiţilor, kurzilor şi arabilor sunniţi moderaţi din Orientul Mijlociu. Degeaba ne lamentăm în faţa realismului politic al unui Vladimir Putin, dacă nu suntem pregătiţi să acţionăm ferm, potrivit idealismului pe care îl promovăm cu atâta emfază la fiecare 9 Mai.

Dincolo de idealism însă, intervenţia hotărâtă împotriva SI este dictată şi de cele mai pure interese concrete. Furia distrugerii se poate extinde foarte rapid şi în Europa, dacă îi este permis să se desfăşoare în voie în Orient. Nu trebuie uitat că jihadiştii din Libia şi-au propus ca scop cucerirea Romei. Rizibil, nu este aşa? Şi totuşi, să nu uităm că în 622 triburile arabe aveau o existenţă aproape anistorică în colţul lor izolat de lume, pentru ca, un secol mai târziu, dominaţia lor să se extindă de la Atlantic până la Hindukush, după ce mari imperii precum cel persan sau cel bizantin s-au prăbuşit sub loviturile lor. Secretul succesului, în afara fanatismului luptătorilor arabi? Indiferenţa vastei majorităţi a populaţiei din teritoriile cucerite, dar şi cei gata să se alăture jihadului, cu o frenezie care o depăşea adeseori pe cea a purtătorilor lui iniţiali. Condiţiile acestea îşi regăsesc o bună ilustrare şi în Europa zilelor noastre şi, chiar dacă nu se va ajunge la un califat musulman la nord de Mediterana, ele se pot traduce relativ uşor într-o destabilizare a situaţiei chiar pe pământ european. Imaginaţi-vă doar ce ar putea însemna cinci sau şase atentate simultane precum cel de la redacţia Charlie Hebdo. Pare improbabil, dar nu este: cu cât SI este lăsat pentru mai mult timp să producă ravagii în Orient, cu atât probabilitatea ca atentatele să reapară în Europa creşte, cu efecte dramatice asupra încrederii şi toleranţei care deocamdată caracterizează continentul nostru.

Fără îndoială, sunt multe reţineri şi dificultăţi. Dacă intervenţia va radicaliza şi mai mult populaţia arabă sunnită? Cum să intervină o organizaţie care nu are armată proprie? Răspunsurile pot fi găsite destul de simplu câtă vreme vom fi tari în hotărârea noastră de a ne apăra valorile: SI nu este reprezentativă pentru populaţia ocupată, iar statele membre se pot coaliza pentru o intervenţie punctuală, aşa cum au mai făcut-o şi în trecut în cazul Libiei şi Irakului.

Dincolo de obstacole, evident este faptul că astăzi, mai mult decât oricând, intervenţia este justificată, indiferent de costurile pe care le presupune. Poate că strict din perspectiva intereselor de moment, o situaţie geopolitică precum cea actuală din Siria şi Irak este chiar avantajoasă: Iranul şi chiar Rusia sunt ţinute în şah de ascensiunea SI, energiile profunde din Orientul Mijlociu se consumă în chiar interiorul acestui spaţiu, preţul petrolului rămâne scăzut şi ca urmare a livrărilor la preţuri de dumping pe care le efectuează SI etc. Pe termen lung însă, perpetuarea fenomenului SI nu este decât o pată de ruşine pe obrazul Europei, mai mult, o pată care are mari şanse să ne coste scump.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu