Dialog exclusiv LaPunkt între Armand Goşu şi Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu (CP): Se poate spune că acum, în ultimii ani, cînd există atîtea turbulenţe geopolitice, se poate spune că România „a avut noroc”, aşa cum a afirmat cîndva un politician de orientare conservatoare? A avut noroc, are noroc?

Armand Goşu (AG): Da. Putem spune că a avut și are în continuare noroc. Acest război de la granița noastră, din Ucraina ar fi putut să prindă România într-o situaţie de vulnerabilitate majoră; ceea ce, din fericire, nu e cazul acum. După 2004 și respectiv 2007, România este în cea mai bună situaţie din întreaga ei istorie, geopolitic vorbind, dată de apartenenţa la două cluburi selecte ale Occidentului – NATO şi Uniunea Europeană. Are, cu alte cuvinte, garanții solide de securitate, cît şi prosperitate. Or, chiar dacă România a fost dacă nu repetentă cel puțin corijentă în materie de tranziție, chiar dacă a făcut de mântuială sau nu a făcut deloc reformele necesare, iar astăzi nu este un „elev” sîrguincios în atragerea banilor europeni iar modernizarea ţării bate pasul pe loc, prin apartenenţa la aceste două cluburi occidentale, ţara noastră este protejată oarecum faţa de desfăşurările dramatice din regiunea noastră.

CP: Care sînt numele – de instituţii, de persoane – sinonime cu „norocul” pentru România? Două cred că le-ai spus: UE & NATO.

AG: NATO, Uniunea Europeană şi Parteneriatul Strategic cu SUA. Mai contează și parteneriatele cu țări importante precum Polonia, Franța și Turcia. Prezența lui Klaus Iohannis la Cotroceni face ca România să aibă uşi deschise la Berlin, la Paris, la Varşovia – lucrurile acestea sînt foarte importante. Pentru că Germania, Franţa, Polonia sînt actori majori în arhitectura geopolitică europeană. Or, într-o situație de criză poţi apela la ei, ţi-i poţi transforma în avocaţii tăi în, Doamne-fereşte!, o situaţie de criză.

CP: Vecinătatea Estică a României. Să desemnăm cu această formulă – ca un fel de instrument de lucru – un cîmp în care încap multe: geografie, politică, economie, cultură, ş.a.m.d. Vestul e un nume pentru „noroc”, sa agreăm asta. Dar Estul, nu; nu neapărat. De unde vin marile veşti rele din această Vecinătate Estică a noastră şi de unde  vin – dacă, desigur, vin de undeva! – marile veşti bune?

AG: Sunt avantaje care decurg din poziţia ta geografică şi dezavantaje ori chiar ameninţări. Depinde de tine cum le joci. Uneori e avantajos să fii în buza unor falii geopolitce, să te afli la marginea Europei Occidentale – pentru că toţi membrii UE ori NATO sînt interesaţi ca România, Polonia, Țările Baltice să fie stabile, prospere, solide, suficient de puternice, ca să reziste în cazul unor agresiuni dinspre Est. Cred că e şi postura care, dacă privim de-a lungul istoriei, convine elitei politice de la noi. Pentru că această elită îşi negociază mai uşor, cu diverse centre de putere poziţia sa. Și o ajută să se menţină mai ușor la putere. Spre deosebire de alte ţări din zonă, în România poți observa o continuitate a elitei politice; mai puţin în perioada comunistă, pentru că din 1948 se formează o altă elită care conduce până astăzi România. În linii mari sînt aceleaşi familii care au negociat intrarea țărilor române în diverse relații de vasalitate: cu Regatul Ungariei, Poloniei, cu Imperiul Otoman, Habsburgic, mai apoi cu Rusia, de care se simțeau legați prin ortodoxie. Obiectivul elitei a fost menținerea la putere, și deci prezervarea unei forme de statalitate. Deci, nu conta onoarea, cavalerismul, nici măcar supraviețuirea fizică, ori păstrarea unor poziții economice, ci puterea, continuitatea la putere, ceea ce au putut realiza punându-se permanent în slujba vecinului mai puternic, care le asigura menținerea pozițiilor de conducere. În același timp, elita urmărea atent schimbarea raportului de forțe, pentru ca atunci când el se modifica să sară imediat în barca celui mai puternic din momentul respectiv. Aliatul principal al elitei politice a fost geografia. Pentru că țările române au supraviețuit înconjurate de un triunghi de puteri străine, fapt care a permis menținerea unui echilibru geopolitic în regiunea noastră, acele forțe anulându-se reciproc de multe ori. La 1300 laturile triunghiului se numeau Ungaria, Bulgaria, Hoarda de Aur; la 1400 – Imperiul otoman, Ungaria și Polonia; la 1700 Imperiile otoman, habsburgic și, dinspre Est, cel rusesc.

CP: Bun. Dar acum reiau – de unde vin acum veştile rele pentru România, o Românie aflată nu unde am vrea poate unii dintre noi să fie, ci unde este ea plasată?

AG: Dacă ne uităm spre granițe vedem că nu e rost de vești bune. În nord și est, cel mai important vecin al României, Ucraina este destabilizată de războiul cu Rusia. În sud, Bulgaria, alături de care am intrat în UE și NATO, cu care suntem în MCV şi vrem, tot alături de ea, să intrăm în Schnghen, nu se simte foarte bine din cauza corupției, crimei organizate, relațiilor încâlcite cu Rusia. Serbia, în ultimii ani, s-a comportat ca un satelit al Rusiei în Balcani. Nici măcar dinspre Marea Neagră nu vin vești bune, acum că peninsula Crimeea a fost ocupată și anexată de Rusia, fiind transformată într-o veritabilă fortăreață. Singurii prieteni în regiune, pe care cred că ne putem baza sînt polonezii. În caz de criză majoră, doar ei ar putea să îţi sară în ajutor. Ar fi trebuit să fie și turcii – cu care avem un Parteneriat Strategic, încheiat în 2011. Din păcate, acum avem o relație destul de rece cu Ankara, ceea ce ne împiedică să compunem la Marea Neagră proiecte de politică regională. Complică lucrurile și simpatia lui Erdogan pentru Putin, ca și îndepărtarea Turciei de tradiția fondatoare a lui Mustafa Kemal Ataturk. Din câte mi se spune, n-am cum să verific, ar fi scăzut dramatic și calitatea expertizei pe această zonă, prin ieșirea la pensie a unor oameni competenți, locul lor în sistem fiind ocupat de oameni nepregătiți, iar rezultatele se văd cu ochiul liber.

CP: Deci, de unde vin veștile rele, amenințările?

AG: Dinspre Est și Sud-Est. La granița Turciei crește Statul Islamic, care-ți poate arunca întreaga zonă a Europei de Sud-Est în aer, ca să nu mai vorbim de Orientul Mijlociu.

Dar principala amenințare este Rusia, care după ocuparea și anexarea peninsulei Crimeea, destabilizează dramatic Ucraina prin sprijinirea separatiștilor pro-ruși din Donbass. Acumularea în Crimeea a unui gigantic arsenal militar, transformarea peninsulei într-o fortăreață, dotarea cu mijloace A2 și AD (anti-acces și area deniel) care vor bloca accesul în perimetrul Mării Negre sau, oricum, vor limita libertatea de acțiune a navelor NATO, modifică dramatic harta geopolitică a întregului areal al Mării Negre. Cea mai mare amenințare militară la adresa României nu vine nici de la Channel 4, de la Budapesta, sau de la Kiev, ci din Crimeea, la nici 300 km de granițele noastre. Cea mai apropiată, de Crimeea, bază NATO nu este în Polonia, nici în Estonia, nici măcar în Turcia, ci este în România, în Dobrogea mai precis.

CP: Dinspre Moldova, Bulgaria ne pot veni probleme?

AG: În condiţiile în care Republica Moldova poate fi cuprinsă de instabilitate, sigur că da. E cât se poate de reală amenințarea cu blocarea reformelor, pe motiv de stabilitate politică. Or, fără reforme cei de la Chișinău nu mai primesc fonduri europene. Fără ajutoare din afară, cu un sistem bancar fragil, există riscul colapsului financiar. Zeci, sute de mii de oameni, care-și pierd economiile nu mai pot fi controlați. De la Chișinău se ajunge la Iași în două ore.

Sau alegerile din Găgăuzia. Sînt tensiuni mari acolo, se construisc tot felul de scenarii care mai de care mai periculoase. Dacă doar unul dintre aceste scenarii se operaţionalizează, lucrurile pot deveni dramatice. De acolo pînă la graniţa României faci cu mașina o oră. Apoi, ai Odessa – care nu e, nici ea, foarte departe, iar situația rămâne foarte tensionată; să ne amintim ce s-a întîmplat anul trecut, la 2 mai, chiar în centrul orașului Odessa.

Dar, repet: cea mai mare ameninţare e Crimeea, cu arsenalul rusesc de acolo. O rachetă face 2-3 minute pînă în România. O rachetă cu rază medie poate lovi ușor Bucureștiul, Constanța, Iași, Ploiești. Se formează noi regimente și brigăzi în Crimeea; noi tipuri de armament sunt plasate în regiune. Conform planului de înarmare, până în 2020 flota rusă a Mării Negre va primi 6 noi submarine de ultimă generație, fregate, puitoare de mine etc.  Peninsula Crimeea va deveni o fortăreață care va putea bloca accesul în Marea Neagră sau, mai sigur, limita dramatic libertatea de mișcare în arealul respectiv.

CP: Aşadar, Marea Neagră nu mai e cel mai bun vecin al României?!

AG: Cel mai perfid. Din perspectiva înzestrării Marinei militare, ţara noastră e într-o situaţie neplăcută. România are trei fregate, Regele Ferdinand, Regina Maria și Mărășești. N-ai armament performant pe ele, pentru că nu l-ai cumpărat. Ai 4 fregate ușoare, dintre care cea mai nouă este din 1996, Amiral Măcelariu; 6 șalupe purtătoare de rachete dintre care unele datează din 1964, din vremea lui Gheorghiu Dej. Ca să nu mai vorbim de avionele de vânătoare MiG – Lancer.  Cu ce aperi România? Cu submarinul „Delfinul”, cumpărat de la sovietici, în 1986, care e ţinut în port la Mangalia pentru că nu are baterie? Nu e glumă ce se întâmplă acum în Marea Neagră. Guverne responsabile ar fi acţionat cu totul altfel, în acești ultimi 20 de ani. Cum fac, de pildă, polonezii – unități bine antrenate, cumpără armament performant. Guvernele de la București au redus bugetul Apărării. De altfel, mai mult de jumătate din bugetul de la Apărare se duce pe salarii. Și mai grav este faptul că la nivelul NATO, România și Bulgaria deși au aprobate politic contingency plan-urile, ele nu sunt implementate la nivel tehnic. Ceea ce este foarte grav. Deci, în acest moment, nu există un plan NATO asumat în care se stabilește în detaliu cum va fi ajută militar țara noastră de către Alianță în cazul în care România este atacată.

CP: Cum explici tu această atitudine relaxată, poate chiar uşor autistă? Avem, poate, alte atu-uri care nu sînt ştiute de marele public?

AG: Probabil că ne bazăm pe tradiția istorică a poporului-salcie care s-a aplecat sub bătaia vîntului. Nu o să-i supăram prea tare pe ruşi, ne strecurăm ca șerpii și ca râmele cât mai jos, la firul ierbii, în pământ chiar, poate nu ne atacă pe noi…

CP: Dar e bună această atitudine? E adecvată, e demnă?

AG: Hehe…. demnitate… O țară ca România nu-și propune să fie demnă cât să supraviețuiească. Și face acest lucru cu ceva talent, de sute de ani.

CP: Eficientă?

AG: Nimeni nu știe dacă și unde va mai lovi Rusia. Dacă vrea să încerce soliditatea articolului 5 al NATO, poate să lovească oriunde. De pildă, în Țările Baltice, cu care are graniță directă. Polonia, dar e mai complicat, pentru că trebuie să dizloce forțe în Belarus. Deci e de urmărit ce se întâmplă cu trupele ruse din Belarus. Sau România! De ce nu?! Ar fi mai logic din punct de vedere geopolitic; a lovit în Georgia în 2008, în estul litoralului Mării Negre, consolidându-și pozițiile în Caucaz; anul trecut a ocupat Crimeea, nordul litoralului, de unde poți controla bună parte a bazinului pontic, și în Donbass de unde destabilizează întreaga Ucraină; următoarea lovitură ar putea să fie tot în bazinul Mării Negre, pe litoralul vestic al acesteia, unde sunt România și Bulgaria. Asta nu înseamnă că nu pot lovi în Balcanii de Vest, folosind drept cap de pod republica Srpska, din Bosnia Herțegovina, unde sunt foarte influenți. În fond, în alte două momente de criză maximă, Rusia a mai încercat să lovească Occidentul dinspre flancul sudic, în 1812, când țarul Alexandru I l-a trimis pe amiralul Ciciagov la București ca să organizeze o armată și să atace posesiune franceze din Dalmația, iar în cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin avea un plan de a lovi mașina de război germană în Balcani.

Dacă te-ai uita la televiziunile ruseşti, ele pregătesc populația pentru război, arată hărți ale Europei cu distanțele de la granița Rusiei până în diverse capitale: Varşovia, Berlin, Paris, Londra, Budapesta… Și numărul de ore necesar chipurile pentru ca trupele ruse să ajungă în acele capitale.

CP: A propos de mass-media din Rusia –ştiu că te uiţi în mod constant: ce se vede acolo şi nu ajunge la noi? Din diverse motive: nu e posibil, nu sîntem interesaţi şamd.

AG: E o amplă acţiune de manipulare a populaţiei. Incredibilă prin dimensiunile ei! În urma acestei campanii, foarte mulţi oameni – tineri sau maturi, de la 15 la 50 de ani – au ajuns să dorească războiul, să creadă în inevitabilitatea războiului. Vor să lupte împotriva Europei, împotriva Occidentului – pe care îl consideră vinovat de toate relele care se întîmplă în Ucraina. Ai o populaţie pregătită psihologic de război. E chiar mai rău decât în Războiul Rece. În momentele de criză maximă din Războiul Rece – criza cubaneză, bunăoară – nu ai avut o așa intensitate a propagandei și manipulării. Încă o dată: e incredibil ce se întîmplă! Și după ce se va stinge această criză, consecințele vor dura mulți ani, se vor vindeca foarte, foarte greu.

CP: Tipul aceasta de inginierie mediatică – cum spui şi tu, cu efecte formidabile – are ecou în România? Are relee locale?

AG: Nu ştiu pentru că nu mă uit la televiziunile românești de câțiva ani. În fond, disting două niveluri în propaganda rusească. Un prim nivel, în limba rusă, destinat publicului din Rusia și CSI. Foarte agresivă: „americanii sînt vinovaţi de tot răul din lume”, „Obama e Satana”, „e negru”, „apără drepturile homosexualilor”, nimic mai oribil! Al doilea nivel, mai puţin agresiv, în limbi străine, în principal în engleză: „da, și alții poate că sunt vinovați, dar nu la fel de mult ca americanii”; nivelul acesta vizează Europa Occidentală.

Poți identifica aceste niveluri și în România, după ce se preia pe blocuri, rețelele de socializare. Ce mă frapează însă, este faptul că noi, mai degrabă, sîntem autişti. Sîntem imuni la tot ce se întîmplă în jur. Ne concentrăm pe lupta politică internă. Cred că, în regiunea noastră, sîntem poporul cel mai autist. Asta face probabil ca și efectele propagandei să fie mai mici în România. Mult mai periculoasă, și văd că are mare impact, e propaganda antioccidentală care vine dinspre Occident. E mult mai sofisticată decât cea rusească, mai credibilă în România și mult mai periculoasă.

CP: E o poveste mai veche – de care nu vrem să ne amintim, dar de care trebuie să ne amintim: ţine şi de „idioţii utili”…

AG: Ei sînt cei mai periculoşi.

CP: Acest tip de autism – cum îl numeşti tu -, vecin cu inconştienţa şi cu ticăloşia, nu cumva e o vulnerablitate reală, de termen lung?

AG: Sigur că da. Şi mai e o problemă. Poate că în alt context nu aş fi spus aceste lucruri, dar avem, totuşi, de un an, un război la granița României. Foarte aproape de noi. Ne purtăm ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla. Mă gîndesc că poate la fel se purtau şi bunicii noştri în 1940. Stăteam liniştiţi – ca şi cînd nimic nu ne-ar fi putut atinge.

CP: „Elveţia Estului”, nu?

AG: E vorba de absența unei culturi elementare de securitate, de politică internațională, atât la nivelul elitei cât și al opiniei publice. Din paginile ziarelor românești, primele evacuate au fost articolele, analizele, de politică externă. Această absență este dublată de o aroganță pe care mi-e greu s-o explic. Orice politician, cu liceu terminat sau nu, se pricepe la politică externă, agricultură și fotbal. Iar dacă știe unde e Rusia pe hartă se cheamă că e expert. Încă ceva: la nivelul elitei de politică externă, securitate și apărare, am o impresie, deocamdată – nu e încă o convingere puternică – că nu prea înţeleg ce se întîmplă. Sînt într-o etapă de „whishful thinking”. De genul: „lasă, o să fie bine, să stăm liniştiţi, ne fereşte Dumnezeu, avem noroc în istorie”. Aici, unde sîntem aşezaţi, nu putem sta liniştiţi. Totodată, nu cred că e un interes real al elitei care conduce România de la Ceaușescu încoace să discute, public, serios lucrurile astea. Fiindcă o asemenea discuţie ar ajunge la câteva întrebări importante. De ce are ţara noastră o armată prost echipată, este fără flotă, fără aviație militară? Ce aţi făcut în ultimii 25 de ani pentru a întări capacitatea de apărare a acestei ţări?

Mai vreau să spun ceva. Sîntem într-o criză regională majoră şi, pe tocmai pe aceste dosare, avem un corp de experţi extrem de modest. Pe la servicii, armată, MAE mai traduc din presa internațională, au mai angajat traducători de rusă din Republica Moldova, asta e tot. Nu ai oameni care să cunoască serios zona, să integreze informația, să facă analize, să prezinte scenarii.

CP: A propos de asta: care ar fi designul minimal al unei entităţi care să se ocupe, competent, de această zonă?

AG: De când m-am întors de la doctorat, din 1998, tot prezint o schiță de structură de cercetare/analiză; prima variantă a fost încropită împreună cu un fost ambasador al României la Moscova. Între timp el a și murit. În anii 2000 am făcut un proiect după modelul OSW, Centrului de Studii Estice de pe lângă guvernul Poloniei. Acolo lucrează 45 de experți, care cunosc foarte bine Europa Centrală, de Est, dar și Balcanii. Toți sunt oameni care au stat în țările respective, au avut contact direct cu realitățile de acolo. Știu limba, istoria, cultura, geografia, media din țările de care se ocupă la perfecție. N-ai oameni pregătiți pentru așa ceva la București, dar poți să începi cu 15 poziții de analiști, tineri absolvenți, să-i formezi pe spații, iar în 5-7 ani să înceapă să producă analize de calitate. Centrul trebuie să fie finanțat exclusiv de către stat, să analizeze evoluțiile din spațiile vecine din perspectiva interesului național al României, nu al vreunui finanțator străin, fie el și occidental. Din producția Centrului polonez 85 % este publicată pe site sau în broșuri, cărți. Centrul de la București poate urma exemplul, astfel încât să ridice și nivelul de cunoaștere a problematicii în cadrul elitei politice, diplomaților, funcționarilor superiori, opiniei publice în general, pentru că, în acest moment, toate aceste segmente menționate de mine, sunt ușor de manipulat, dat fiind gradul de incultură pe aceste teme. Până la urmă e o problemă de securitate națională, aici. Ai nevoie ca acest Centru să fie de stat, al statului român, să nu fie finanţat de privați, să nu fie finanţat de entităţi străine. Ca să n-ai situațiile aberante de astăzi, când o intoxicare de presă, preluată de MAE și servicii în buletinele lor ajunge la decidenți, care sunt astfel manipulați în luarea hotărârilor. Se întâmplă și la case mai mari; îmi povestea James Sherr, de la Chatham House, că nici Foreign Office-ul nu e imun la prostie și dezinformare, și despre cum analiștii buni au plecat în privat să facă bani, pentru că erau oportunități senzaționale în Rusia.

CP: Care sunt atu-urile Rusiei?

AG: Kremlinul controlează un popor de 143 de milioane de oameni, pe care îl poate manipula prin televiziuni, aşa încît acest popor poate sta încolonat în spatele Kremlinului şi răspunde la comenzi. Nu o să găseşti niciodată nici în România, nici în Vest o situaţie în care oamenii să fie dispuşi, în număr foarte mare, să îşi dea viaţa pentru așa-zise „idealuri”, cum sunt cele născocite de propaganda oficială. Avantajul Rusiei este că nimeni nu-i răspunde în limba pe care ea o înțelege, pentru că nimeni nu vrea să se bată, să facă război. Rusia ştie foarte bine că Occidentul Europei este un muzeu – sanatoriu, în care lumea vrea să trăiască bine, să muncească puțin sau deloc, nimeni nu vrea să cheltuie bani pentru armată, iar Occidentul este dispus să negocieze, să facă concesii. Dar aici Rusia se păcălește singură. Acele sancțiuni aparent benigne au un efect dramatic asupra economiei și finanțelor rusești.

CP: Dar marile slăbiciuni ale marelui agresor?

AG: Rusia uită că e parte a economiei mondiale și că sancțiunile pe termen mediu și lung o pot afecta. S-a mai întâmplat acest lucru cu URSS. În decembrie 1979, la momentul invaziei în Afganistan, prețul barilului era 104 dolari SUA. A coborât în câțiva ani și s-a fixat la 20 dolari. Economia sovietică s-a îndreptat vertiginos spre colaps. Încă de pe vremea lui Hrușciov pâine cu care era hrănită cea mai mare parte a populației era făcută din grâu importat de sovietici din Canada și Australia. Iar grâul era cumpărat cu banii câștigați din exportul de materii prime, mai ales hidrocarburi, în special petrol. Și acum mai mult de jumătate din bugetul federației este făcut din banii încasați pe hidrocarburile exportate, în special petrol. Deci bugetul țării depinde direct de prețul petrolului de pe piața mondială. Care la rândul său, determină prețul gazului.

Rusia este o țară imensă, cu o infrastructură extrem de precară. Acesta e un punct slab și, în același timp, tare. Cine se încumetă să atace o țară, unde noroiul e până la brâu?! Este o țară subdezvoltată, are un PIB doar de două ori mai mare decât al Olandei, țară cu mai puțin de 17 milioane de locuitori și de dimensiunile regiunii Moscova. E o țară care se adâncește într-o gravă criză demografică, până în 2050 populația ar putea să scadă la 100 de milione de locutitori.

CP: Dar aceste slăbiciuni nu îi pot creşte agresivitatea?

AG: Nu asta creşte agresivitatea. Conform teoriei lui Cullen Hendrix, profesor american de relații internaționale, care a studiat comportamentul țărilor exportatoare de petrol pe un interval de 50 de ani, prețul barilului și agresivitatea din politica externă sunt strâns legate. Prețul ridicat la petrol sporește investițiile în capacitățile militare și crește riscurile aventurismului în politica externă. Modelul se potrivește bine Rusiei lui Putin. Când prețul barilului era scăzut, la începutul anilor 2000, doar 25 dolari SUA, Putin era prietenul Statelor Unite, iar NATO se extindea spre Est. Conform teoriei lui Hendrix, la prețul petrolului de sub 33 dolari barilul, statele exportatoare de petrol devin chiar mai pașnice decât statele ne-petroliere. Când prețul sortimentului Ural, petrolul exportat de Rusia, era de 20 dolari, Putin făcea declarații de dragoste Occidentului. În 2014, când s-a fixat în jur de 110 dolari, Putin a invadat Ucraina. Primul semnal a fost dat în 2007, cu ocazia discursului de la Munchen, când Putin a atacat dur Occidentul, în primul rând Statele Unite. Prețul petrolului trecuse atunci de 75 dolari. Nu sunt adeptul teoriei prof. Hendrix, dar e o paradigmă utilă prin care putem analiza Rusia. Oricum, ne oferă concluzii interesante, de care dacă am ține seama am avea de câștigat. În plan intelectual, mă refer.

Așa cu bugetul Rusiei. Americanii au înţeles foarte bine asta. De aici şi interesul pe care nu și l-au ascuns ca prețul să scadă. Ceea ce s-a și întâmplat. Însă, puțin sub 60 dolari barilul, cum e cotat astăzi, pare că e încă insuficient pentru a calma agresivitatea Kremlinului.

CP: Ce tip de joc face astăzi Rusia pe tabla mondială?

AG: Rusia vine în secolul 21 cu un joc politic specific secolului 19. Unul pe care nu are cum să îl cîştige. Concret: Rusia contestă ordinea mondială. Ea spune aşa: mie nu îmi convine ordinea mondială formată după sfârșitul Războiului Rece, eu, Rusia, nu mă consider stat învins (nici nu existam), iar URSS nu a fost învinsă, ci s-a destrămat de bună voie şi, în aceste condiţii, voi, SUA, nu aveţi de ce să fiţi hegemoni. Nu aveţi de ce să ne trataţi în acest fel – ca şi cum aţi fi singurii stăpâni. Trebuie să negociaţi cu noi, cu Rusia. Tot!

Au spus acest lucru în mai multe ocazii. Au cerut occidentalilor să se așeze la masa de negocieri. Au cerut sfere de influență. N-au primit nimic. Nici măcar atenție. De ce? Pentru că nimeni nu mai acceptă instrumentele diplomatice de acum 100 de ani. Cum să împarți lumea în sfere de influență? Și atunci, Rusia a considerat Euro-Maidanul, dorința de apropiere de UE a populației, drept un atac direct la interesale ei vitale, orchestrat de occidentali și un bun pretext pentru a ocupa peninsula Crimeea, unde se află flota rusă din Marea Neagră. Ce contestare mai puternică a întregii ordini mondiale post Război Rece putea exista? Când Rusia anexează teritoriul altui stat, a cărui integritate o garantase prin alte câteva tratate internaționale, și-i sprijină pe separatiștii din Donbass, care destabilizează o țară mai mare ca Franța, cu 47 milioane locuitori.

Ocuparea și anexarea peninsulei Crimeea aruncă ordinea mondială în aer. S-a încălcat Memorandumul de la Budapesta, cu această ocazie. Prin acel Memorandum, Ucraina, renunţa de bună voie la întreg arsenalul său nuclear în schimbul garantării integrităţii sale teritoriale şi a frontierelor de către Marea Britanie, SUA şi Rusia. Nici o ţară de acum înainte nu va mai avea încredere în astfel de garanţii. Sînt create astfel premise să asistăm la o cursă a înarmării nucleare fără precedent. Luați orice țară vreți, din Estul Europei, care se simte amenințată de Rusia, și care de mâine poate decide să-și constituie propriul arsenal nuclear.

CP: Cînd, în istoria modernă, s-a mai trecut, în acest fel, de linia roşie?

AG: Germania lui Hitler. E comparaţia clasică făcută şi, după părerea mea, e şi cea mai adecvată. Pentru această discuţie, este oricum cea mai relevantă.

CP: De unde priza foarte bună pe care o are ofensiva rusească actuală, de unde eficienţa sa extremă? „Şarm diplomatic” e cu totul nepotrivit să îi spunem…

AG: Nu mi se pare deloc eficientă. Răspunsul palid al Europei mi se pare că nu ţine de vreo strategie a Rusiei, ci de Europa, de incapacitatea ei de a se mobiliza în faţa unei agresiuni de asemenea proporţii. Este o cauză – cea ucrainiană – pe care Vestul nu o simte ca fiind a lui. Am participat la foarte multe discuţii cu experţi din Europa de Vest, Canada, SUA, Australia pe tema Ucrainei. În afară de polonezi, americani, baltici mai ales – cu toţii, foarte atenţi şi foarte sensibili la subiectul Ucraina -, restul sînt destul de detaşaţi. Ba chiar ne-au certat: „s-a terminat Războiul Rece, potoliți-vă, lăsați Rusia în pace!”.

CP: Dar eu mai ales în acest sens spun că e eficient ceea ce face Rusia – o asemenea orbire planetară e, în sine, o performanţă pentru beneficiara orbirii…

AG: Încă o dată: nu ţine de Rusia! Ţine de Europa, de Vest, de lenea lui, de confortul în care vrea să trăiască în continuare. Orbirea e a Vestului, nu e provocată de Rusia. Moscova nu are cine ştie ce merite în această privinţă.

CP: Este Rusia purtătoare de viitor? Ar putea fi – ca alianţă posibilă, ca furnizor de „bune practici” – un model, o investiţie de viitor?

AG: Rusia nu mai furnizează bune practici nici măcar pentru statele din CSI, pentru fostele republici sovietice. Sîntem într-un moment atipic pentru întregul spaţiu sovietic, într-un moment în care Rusia este, pentru restul republicilor ex-sovietice, pe multe planuri, exemplul negativ. Regula fiind aceea că, mai mereu, Rusia a fost exemplul pozitiv pentru aceste stanuri din Asia Centrală sau pentru Transcaucazia. De astă dată, Rusia stă mai prost decît multe dintre aceste ţări la capitolul democraţie, libertăţi cetăţeneşti etc.

CP: Ce există, în România, în calitate de „cap de pod”, de releu local funcţional în raport cu realele sau posibilele importuri toxice din această Vecinătate Estică, dominată de Rusia? „Importuri toxice” – în sens larg, foarte permisiv, de la patternuri politice pînă la practici economice punctuale…

AG: Ajung în România într-un mod mijlocit. Printr-un filtru occidental. Nu direct sau prea puţin direct.

CP: Şi cum ai descrie mecanismul acestui transfer?

AG: Neîncrederea în Rusia e foarte mare la noi; poate doar în Polonia şi, cu siguranţă, în Ţările Baltice, lucrurile sînt, în această privinţă, comparabile. Aşadar, există un antirusism consistent, tradiţional – iar asta face imposibil un transfer masiv, direct de la Moscova. Există, de acord, şi la noi câțiva „dughinişti”. Și mai ai o influență, ca în perioada interbelică, prin basarabeni, care au acces la cultura rusească, care se integrează mai greu în România, unii trăind ghetoizați. Dacă, de pildă, te uiţi pe dosarele Siguranţei, vezi însă că, ei erau mai degrabă puţini şi controlabili. Erau monitorizaţi, cunoscuţi, controlați. Când deveneau comuniști și intrau în ilegalitate, atunci lucrurile se complicau. Și au fost foarte mulți originari din Basarabia în rândurile comuniștilor, erau agenți sovietici antrenați, au luptat în Spania, au revenit în România pe tancurile Armatei Roșii, cum se spune. Astăzi, impactul basarabenilor e minor, ce au ei de vânzare, cultura rusească nu mai interesează pe nimeni, sau pe foarte puțini.

CP: Cum apreciezi că stă România cu „sistemul imunitar” în raport cu Estul şi mai ales în raport cu ceea ce ar veni rău de acolo?

AG: Ideile care vin direct din Rusia, „toxinele” – cum le-am tot numit în dialogul nostru – nu prind aici, pe un sol evident antirusesc.

CP: Ce opunem noi acelor „modele”? Ce avem noi solid, bine aşezat în raport cu Estul, cu partea sa întunecată?

AG: Stat de drept solid, instituții serioase, servicii secrete moderne şi eficiente şi o elită politică, economică, administrativă care e imună la corupţie. Pentru că altfel intri într-o logică rusească, în care vin nişte băieţi cu nişte valize de bani – nu trebuie să vină de la Moscova, ci din Elveţia! – care îţi pot schimba guverne în România. Aici e, de fapt, şi miza foarte mare pe care o are această bătălie cu corupţia.

CP: Dacă ar fi să cartografiem zonă şi să plasăm, în această regiune, România în poziţii şi expresii adecvate, cum ar trebui să sune? Că sîntem o „insulă de latinitate într-o mare slavă” e desuet şi, oricum, insuficient. Şi atunci, ce sîntem, cine sîntem aici, ce e România acum?

AG: Eu aş vrea să fim o țară modernă, nu neapărat înconjurată de ape tulburi, de ţări cu probleme. Nu o insulă – aş vrea să fim parte a unui continent cu ţări democratice, moderne, cu stat de drept, prosperitate.

CP: De acord. Dar asta e o proiecţie, un deziderat. Ce sîntem însă acum?

AG: Acum, sîntem o ţară aflată într-un moment de răspîntie. Se suprapun comandamentele unei reforme interne dure şi nepersmis de îndelungate peste o situaţie regională foarte complicată. De aici şi marea noastră vulnerabilitate.

CP: Cu cine e de rezistat în faţa acestor toxine ale Estului? Alături de cine?

AG: Avem acces la două cluburi selecte- UE & NATO -, avem nişte parteneriate strategice importante, mai ales cel cu SUA. Ceea ce este în plus faţă de acestea, eu cred că se vede deja, căci se lucrează intens în această direcţie: o relaţie specială cu Berlinul. Într-o logică de consolidare a unui profil european. Dacă va reuși operațiunea va contra pentru noi foarte mult.

CP: În faţa agresiunii Estului, ce are România cu orice preţ de apărat?

AG: Eu aş lupta pentru apartenenţa la lumea occidentală. E vitală pentru noi. România, prin tot ce va face de acum încolo, trebuie să urmărească să rămâne de partea bună a baricadei, să rămână în Vest, să îşi consolideze poziţia în cluburile NATO şi UE. Dacă, prin forţa împrejurărilor, iese din vreunul dintre aceste cluburi, va fi într-un mare pericol.

 

Articol preluat din LaPunkt.ro

 

Tags: , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu