Decizia Curţii Constituţionale de a declara neconstituţional alineatul 3 al articolului 19 din legea partidelor politice (nr.14/2003) ar putea fi imboldul pe care societatea românească îl aşteaptă pentru a reveni din vacanţa tranziţiei. Dacă în Parlament s-ar demara un proces de revizuire al respectivului aliniat pentru a transforma legea în una mai permisivă, atunci scena politică ar putea să se îmbogăţească de multe idei care până acum nu au fost reprezentate politic nici măcar la nivel extra-parlamentar. Legea concurenţei afirmă că atunci când oferta este mai proaspătă şi mai diversificată, calitatea are şanse mai mari să fie „degustată”. O asemenea supoziţie se aplică pentru orice activitate umană, inclusiv pentru cea politică.

Pentru ca teoria să devină practică este nevoie de idei politice care să se transforme în acţiune, să se concretizeze material spre folosul cetăţii. Elaborarea ideilor necesită însă dialog permanent între cetăţeni şi diferitele sfere publice, pentru a se discuta asupra metodelor şi a logisticii disponibile. Din păcate, autoritatea politică nu se bucură de încrederea de care are nevoie pentru a încuraja cetăţeanul să nu se mai simtă abandonat, să nu mai perceapă puterea în termeni de „dominium” ci în termeni de „gubernatio”, şi pentru a renunţa la „spendida izolare” îngândurată în detrimentul participării dialogate.

Sunt de părere că pentru a stimula o comunicare sinceră şi prolifică între cetăţean şi politician, dezvoltarea unei culturi politice articulate ar fi un pas înainte, şi, tocmai de aceea, o prevedere mai puţin restrictivă a legii partidelor ar trebui adoptată; nu doar pentru a îmbogăţi ideatic dialogul dintre guvernat şi guvernant, ci şi pentru a reda încrederea cetăţenească în transparenţa şi onestitatea sferei politice.

De asemenea, instinctul de autonomie al cetăţeanului şi imperativele vieţii comunitare necesită să fie armonizate, iar cultura politică are şi o asemenea menire deoarece sugerează nişte orientări de conduită publică, care ajustate în funcţie de celelalte tipologii de comporament politic existente în sânul cetăţii, alcătuiesc un cadru de norme pentru „res publica”.

Cultura politică reprezintă acele idealuri, aspiraţii sau nevoi care reuşesc să fie imaginate conceptual prin intermediul unor principii şi exprimate prin intermediul unor corpusuri doctrinare. Din păcate, cultură politică autohtonă a fost o victimă a dictaturii comuniste, astfel că societatea românească post-decembristă a îmbrăţişat tranziţia cu un braţ legat la spate. Democraţia post-decembristă a fost privată încă de la început de acele repere ideatice necesare funcţionării unui sistem politic nuanţat de binomul stânga-dreapta, axa politică modernă rămânând o necunoscută pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii români. Carenţa doctrinară a partidelor a îngreunat şi mai mult nebuloasa, deoarece acestea au acţionat precum nişte hominizi sau precum nişte mutanţi doctrinari. Mai mult, dialogul public a fost mai mereu inconsistent/inexistent, mass-media fiind animată de persoane puţin pregătite să modereze emisiuni de analiză sau de dezbatere politică, fie din prea mult zel partizan, fie din lipsa noţiunilor şi a limbajului de specialitate.

Asemenea neajunsuri şi puţin articulata piaţă a ideilor au contribuit la formarea unei societăţi lipsite de imaginaţie politică, alcătuită din cetăţeni necopţi, apatici şi, în consecinţă, obsecvioşi sau timoraţi.

Articol preluat de pe LaPunkt.ro

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu