Uglea Cristopher Teodor – București, România – Diplomă de Participare

După ce a evoluat de la o iniţiativă strict occidentală ce privea un singur sector economic, spre o structură politico-economică întinsă pe cea mai mare parte a continentului, construcţia europeană încearcă să se identifice tot mai des cu Europa. Este nevoie să spunem încă odată că Europa este mai mult decât Uniunea Europeană, pentru că această abordare este utilă în a clarifica o parte dintre dilemele identitare cu care se confruntă astăzi proiectul european. Totodată, această perspectivă scoate la lumină ce au de oferit Uniunii Europene ţările din ultimele  valuri de aderare.

Dacă ar fi să scriu acest text despre Europa (noastră), Uniunea Europeană nu ar ocupa decât câteva rânduri, la final. Cronologic, ea nu apare decât după Tratatul de la Maastricht din 1992, care vine după câteva zeci de ani de construcţie europeană, după cel de-al Doilea Război Mondial. De cealaltă parte, chiar cele mai noi popoare ale Europei adună, fiecare, câteva sute de ani de istorie. De altfel, prima referinţă la “europeni” apare în anul 732, cu ocazia bătăliei de la Poitiers[1]. Europa este cu mult mai veche decât Uniunea Europeană, iar a suprapune cele două concepte creează nu doar confuzii de vocabular, ci unele mai profunde, identitare, după cum voi arăta în continuare. Atâta vreme cât exista Cortina de Fier, tendinţa de a spune că Occidentul reprezintă Europa era mult mai mică; după valurile de aderare de după 1989 se produce o iluzie geografică: pe cea mai mare parte a continentului, există acum UE. Pericolul este următorul: avem o istorie a Europei de mii de ani, bogată în modele, încercări, învăţăminte. Cu toate acestea, ne aţintim privirile spre viitor, crezând că trecutul nu contează, că tot ceea ce ne priveşte are o adâncime de câteva zeci de ani cel mult şi că singurele simboluri de care avem nevoie sunt cele recent create ale Uniunii: părinţii fondatori, drapelul, imnul, ziua UE, motto-ul, moneda euro; ca şi cum Europa nu ar însemna cu mult mai mult decât atât.

Scopul acestui articol este acela de a arăta că pentru a continua să alimentăm construcţia europeană, avem nevoie să facem apel la ceea ce înseamnă Europa cu adevărat, iar Europa a fost întotdeauna o idee, o “construcţie a spiritului uman”[2], o cultură, ce poate fi surprinsă în timp în variate ipostaze. Vom găsi Europa în sens mitologic, cea purtată de Zeus până în Creta, ce ne aminteşte de bogata moştenire a filosofiei greceşti pe care se întemeiază bună parte din gândirea noastră contemporană, vom găsi Europa medievală creştină, Res publica christiana, ale cărei valori au creat controverse când au fost plasate în proiectul de Constituţie Europeană, Europa lui Carol cel Mare, făcută din popoarele care vor reprezenta membrii fondatori ai UE, cea a universităţilor, apoi a Renaşterii şi a redescoperirii umanismului. Pe măsură ce ne apropiem în timp, Europa devine aceea a filosofilor luminilor din secolul al XVIII-lea, a lui Napoleon, bazată pe cuceriri şi pe răspândirea ideilor Revoluţiei franceze, Europa echilibrului conservator dat de “concertul europei” conceput la Viena în 1815, a romantismului, a poeziei şi a naţiunilor, aceea a primelor proiecte europene, de factură idealistă, ale lui Victor Hugo, mai târziu ale contelui Coudenhave-Kalergi şi Aristide Briand, iar, mai apoi, după 1945, construcţia europeană şi comunităţile europene ce i-au urmat. Această “alcătuire a spiritului uman”, Europa, s-a oglindit geografic diferit în timp. Ea cuprindea tot bazinul Mediteranei la apogeul Imperiului Roman, se vedea concentrată în Imperiul Carolingian şi Imperiul Bizantin în anul 800, mergea de la Atlantic (fără sudul Spaniei) până în zona Regatului Ungariei la 1300, din secolul al XVII-lea începe să recupereze lent Balcanii de la Imperiul Otoman, după ce recuperase Spania prin Reconquista, este împinsă spre E, spre Imperiul Rus de marile armate napoleoniene, scuturată de revoluţiile de la 1848 care arată în ce măsură Europa există ca un zonă de circulaţie a ideilor până departe în spaţiul românesc. Prima parte a secolulului XX arată o Europă care se conturează în spaţiu aşa cum o ştim astăzi, dar instabilă, deoarece la mijlocul secolului o Cortină de Fier o va rupe în două până la 1989, pentru ca după căderea regimurilor comuniste s-o vedem extinzându-se din nou departe în est. Până şi geografic, deşi avem senzaţia că geografia e mereu aceeaşi, Europa e plină de evoluţii care ascund lecţii şi explicaţii. Toată această complexitate căreia nu mi-am permis să-i dedic decât, poate nepermis de selectiv, câteva rânduri, nu se reflectă decât străveziu în ceea ce reprezintă astăzi Uniunea Europeană.  Mai există astăzi acel Occident orgolios şi plin de vitalitate, care reprezintă nucleul ideii de Europa, pentru care fiecare provocare nu era decât un prilej de a se arăta şi mai cutezător, care el însuşi îşi răspândea popoarele pe tot Globul? Această Europă care a cucerit lumea şi s-a reinventat pe sine remodelându-se în atâtea forme şi culturi de-a lungul timpului, după cum am arătat mai sus, dacă reuşim s-o descoperim, ne poate arăta cum s-o mai transformăm încă odată, de data aceasta într-o Uniune Europeană.

Şi prin greşelile ei, Europa are mai multă experienţă decât UE. Astăzi, uitându-ne la perioada interbelică am putea înţelege, văzând cum au izbucnit războaiele mondiale, măcar faptul că securitatea continentului e indivizibilă; ceva ce se întâmplă într-un est ce pare îndepărtat are efecte asupra întregii Europe mai întâi, şi apoi a întregii lumi; de aceea nu există criză pe continent care să nu ne privească pe toţi în mod direct. Această perspectivă ar putea schimba modul în care ne uităm acum la conflictul din Ucraina. Pe acelaşi plan, cunoscând eşecul răsunător al Ligii Naţiunilor, vom folosi cu mai mare grijă conceptele de “putere civilă” şi “soft power” pentru Uniunea Europeană. Privind mai departe înspre trecut, în încercarea de a crea o identitate europeană, trebuie să vedem cum Europa şi-a construit cu două secole înainte identităţi naţionale, pe care astăzi trebuie să le depăşim; în acelaşi timp, vedem că există diviziuni ale Europei mai vechi decât aceasta în state-naţiuni (de exemplu cele religioase, din secolele al XI-lea şi al XVI-lea). Tot din trecut înţelegem că Anul european al dezvoltării 2015 va trebui să arate că Uniunea Europeană a învăţat ceva din unele abuzuri ale Europei în relaţia cu alte popoare.

Într-un context istoric mai larg, UE nu este decât o structură politico-economică, ce reuşeşte să întrupeze doar o mică parte din acest concept polimorf de Europa. Capacitatea de supravieţuire şi de adaptare a Uniunii la noi provocări depinde de abilitatea cu care reuşeşte să găsească în bogata substanţă istorică ce o are la dispoziţie, mecanismele şi soluţiile potrivite. În momentul în care se uită că Europa este mai mult decât UE, această moştenire este anulată; atunci Uniunea Europeană nu mai are piesele din care să se construiască. În continuarea acestei observaţii, vin acum cu ideea că ţările din ultimele valuri de aderare, mai ales cele fost-comuniste, sunt mai bine plasate cultural pentru a continua construcţia europeană în acest spirit care pune Europa înaintea Uniunii Europene. Primul argument este unul cronologic. Vestul Europei a tot produs, de la 1951 încoace, generaţii care s-au întrecut în a concepe proiecte europene. Rând pe rând oameni admirabili au dus mai departe construcţia europeană. Ţările fost-comuniste, de cealaltă parte, abia acum, la 26 de ani după 1989, produc oamenii care s-au născut în acest climat european, care înţeleg Uniunea Europeană, pentru că abia acum o cunosc suficient de bine. Toate generaţiile de până acum au avut un contact mediat sau incomplet cu UE. Timpul este potrivit ca specialişti din est să se afirme măcar la acelaşi nivel cu ceilalţi. Al doilea argument ţine de raportarea la Europa prin prisma experienţei istorice. În aproape toate formele culturale şi geografice pe care le-a cunoscut ideea de Europa, după cum am arătat mai sus, Occidentul a ştiut că el este (în) Europa. Ţările din est şi din Balcani, de cealaltă parte, au privit spre vest, în diferite grade în diferite momente istorice, cu admiraţie şi teamă, plasându-se mereu, cu sau fără voia lor, la marginea Europei. Ei au alt înţeles asupra istoriei: învingătorii (ca Occidentul, care a cucerit lumea) uită istoria şi privesc mereu spre viitor, spre noi zări de cucerit. Pentru popoarele estului continentului, care de multe ori au pierdut şi au renăscut, trecutul este mai apropiat, mai “prezent”, pentru că au fost forţate să se aplece asupra lui şi să reflecteze în permanenţă, să se refugieze, într-un sens, în el. Acest mod de a privi lumea este conform cu ideea pe care am enunţat-o mai sus, că Europa este mai mult decât Uniunea Europeană, că istoria contează şi, în fine, că, pentru construcţia europeană este nevoie din ce în ce mai mult de aportul celor care n-au fost dintotdeauna, Europa. De aceea spun că acum ţările est-europene sunt bine plasate pentru a duce mai departe construcţia europeană.

În concluzie, reiau ideea că Europa este o lume a culorii, a luminilor şi umbrelor, a diversităţii, o lume a unui trecut care s-a desfăşurat sub acelaşi cer ca şi prezentul nostru, şi asupra căruia s-au aplecat marile minţi ale oamenilor de pe acest continent, care au măsurat, evaluat, iubit sau detestat lumea, şi toată această moştenire ne arată că Europa trebuie (şi poate) să construiască Uniunea Europeană, nu invers.

[1] Sabine Strauss, “Le sentiment de l’identité européenne”, în Gérard-François Dumont (ed.), Les racines de l’identité européenne, Economica, Paris , 1999, p. 355, apud Marion Axel, “Une citoyenneté sans territoire ? La difficile quête d’une géographie politique et identitaire européenne”, în Relations internationales,  2009/3 n° 139,  p. 70.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, L’idee d’Europe dans I’histoire, Denoel, Paris, 1965, p.25.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu