Vicente, care este de spaniol, și Ingrid, care este olandeză, sunt căsătoriți și locuiesc în Țările de Jos și ar dori să cumpere împreună o casă în Franța. Dar ar dori mai întâi să știe care lege s-ar aplica raporturilor juridice legate de achiziționarea casei și, în general, bunurilor deținute în comun, în cazul în care s-ar despărți sau unul dintre ei ar deceda: legea spaniolă, olandeză sau franceză? Ar putea să își aleagă legea aplicabilă? Ar fi posibil să se asigure că instanța care într-o zi ar soluționa divorțul dintre aceștia sau succesiunea unuia dintre ei ar fi, de asemenea, competentă în ceea ce privește împărţirea patrimoniului?[1]

În ultimii ani, la nivelul UE se conştientizează conturul unei noi realităţi, generată de faptul că cetăţenii UE pot întȃlni obstacole în “exercitarea drepturilor lor în diferitele roluri pe care le au: ca persoane private, consumatori de bunuri și servicii, studenți, în viața profesională sau ca actori politici”[2]. De exemplu, Raportul privind Cetăţenia UE în 2010 precizează că “din ce în ce mai mulți cetățeni se deplasează în alte țări ale UE, unde studiază, muncesc, trăiesc – și se îndrăgostesc.” Totodată, numărul cuplurilor care trăiesc într-un stat membru, fără a fi cetăţenii acestuia, este în creştere. Potrivit raportului, “din cele aproximativ 122 de milioane de căsătorii din UE, aproximativ 16 milioane (13 %) au o astfel de dimensiune transfrontalieră. În 2007, din cele 2,4 milioane de căsătorii din UE, aproximativ 300 000 de cupluri făceau parte din această categorie; în mod similar, din 1.040.000 de divorțuri care a avut loc în UE în același an, 140 000 (13 %) au avut o dimensiune transfrontalieră.’’ Apare însă o problemă pentru aceste cupluri internaţionale, deoarece este dificil de conştientizat care sunt instanţele competente şi legile aplicabile situaţiei lor personale şi patrimoniale (casa sau conturile bancare deţinute în comun), în caz de separare sau la decesul unuia dintre soți.[3]

Din acest motiv, portretizarea (prin identificare, delimitare şi implementare) cetăţeniei europene a reprezentat pentru dinamica exegeţilor şi a experţilor, un contrast puternic de nuanţări şi interpretări. Dacă pentru Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general[4], Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 dezvolta noţiunea de ‘‘Europă a cetăţenilor’’, al cărei idee de bază era aceea că ‘‘cetăţeanul european trebuie plasat în centrul construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţa la Uniunea Europeană.[5] În schimb, Tratatul de la Maastricht introduce ‘‘cetăţenia europeană’’, pentru a întări astfel relaţia existentă între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, însă nu defineşte această noţiune, limitȃndu-se să prevadă că ‘‘este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru’’, iar ‘‘cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat’’ (Tratatul CE, art. 8, art. 17 nou).[6]

Prin urmare, cetăţenia europeana se distinge de cea naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o ‘‘completează [ … ] şi n-o înlocuieşte’’ (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1).  Astfel, se conchide că cetăţenia europeană nu suprimă drepturile inerente cetăţeniei naţionale, conferind drepturi suplimentare (de ex. votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a aleage şi de a fi ales în alegerile municipale). În acelaşi timp, cetăţenia europeana reprezintă un corolar al naţionalităţii unui stat membru ( conform art. 8. alin. 1. CE – noul art. 17 – ‘‘este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană avȃnd cetăţenia unui stat membru’’).[7]

‘‘Conceptul de cetățenie a Uniunii Europene[8], introdus prin Tratatul de la Maastricht în 1992, a adăugat integrării europene o nouă dimensiune, politică, care până în acel moment avea o natură preponderent economică. Orice persoană care deține cetățenia unui stat membru al UE este acum, în mod automat, și cetățean al Uniunii Europene. Cetățenia UE nu înlocuiește cetățenia națională, ci conferă tuturor cetățenilor UE un set suplimentar de drepturi, garantate de tratatele UE, care se află în centrul existenței lor cotidiene. După cum a afirmat în repetate rânduri[9] Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cetățenia UE are vocația de a fi statutul fundamental al cetățenilor statelor membre, permițând celor care se găsesc în aceeași situație să se bucure, în domeniile reglementate de tratat, de același tratament juridic, indiferent de cetățenia acestora. Astfel, cetățenia UE a consolidat în mod semnificativ drepturile individuale. În special, Curtea a statuat că simplul fapt al deținerii cetățeniei UE[10] îndreptățește cetățenii să locuiască într-un alt stat membru, recunoscând astfel în cetățenia UE temeiul dreptului la liberă circulație[11]. ’’[12]

 


 

[1]  Raport privind Cetăţenia UE în 2010, Eliminarea obstacolelor din calea drepturilor cetăţenilor UE, COM (2010) 603 final, Bruxelles, 27. 10. 2010. p.5.

[2]  Ibidem.

[3]  Ibidem.

[4] VOICU, Marin, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 110.

[5] Ibidem, p. 111.

[6] Ibidem, p. 112.

[7] Ibidem, pp. 112-113.

[8] Conceptul de „cetățenie a Uniunii” (astfel cum este definit în articolul 20 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) va fi menționat în prezentul text ca „cetățenia UE”.

[9] A se vedea, de exemplu, cauza C-184/99 Grzelczyk, Rec. 2001, p. I-6193, punctul (31).

[10] Articolul 21 alineatul (1) precizează că acest drept poate fac obiectul unor anumite limitări și condiții.

[11] A se vedea, de exemplu, cauza C-413/99 Baumbast și R, Rec. 2002, p. I-7091, punctul (84) și cauza C-

200/02 Zhu și Chen, Rec. 2004, p. I-9925, punctul (26).

[12] Raport privind Cetăţenia UE în 2010, p.2.

 

Tags: , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu