Juncker despre refugiaţi – analiză corectă, soluţii insuficiente. O grand strategy pentru Europa?

Miercuri, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a susţinut în plenul Parlamentului European discursul anual cu privire la starea Uniunii (disponibil în limba engleză aici). Deşi în cuvântarea sa au fost abordate şi criza din Grecia şi dificultăţile eurozonei, solicitările Regatului Unit de reformare a Uniunii, conflictul din Ucraina şi încălzirea globală, de departe cea mai mare atenţie a fost acordată firesc celui mai arzător subiect al zilei: criza refugiaţilor.

Poziţia lui Juncker privind afluxul actual de imigranţi, al căror număr este estimat la 500.000 în doar ultimele luni, este una justă: aceşti oameni trebuie fără doar şi poate ajutaţi. Valorile promovate în Europa şi însăşi lunga istorie a continentului, marcată permanent de exiluri forţate şi deportări, ne cheamă să acţionăm cu înţelegere şi cu compasiune, cu atât mai mult cu cât severitatea crizei nu este nici pe departe atât de pronunţată pe cât o descriu unii: imigranţii reprezintă doar 0,11% din populaţia Uniunii, o cifră infimă comparată cu cea înregistrată în Liban, unde refugiaţii reprezintă 25% din populaţia totală,

În acelaşi orizont imediat de acţiune, Juncker indică drept obligatorii solidaritatea statelor membre în relocarea refugiaţilor din ţările cele mai greu lovite de exod – Grecia, Ungaria şi Italia – şi definitivarea mecanismelor de discriminare între azilanţii veritabili şi imigranţii pentru avantaje economice.

Pe de altă parte, Juncker atrage atenţia că sunt necesare acţiuni pe termen lung: o politică europeană comună pentru refugiaţi şi azilanţii politici, care să cuprindă printre altele un mecanism bine pus la punct de relocare a imigranţilor, o forţă comună veritabilă de pază a frontierelor Uniunii, deschiderea unor coridoare legale pentru migraţie, care să transforme traficul de persoane într-o activitate neprofitabilă şi, nu în ultimul rând,  „o ofensivă diplomatică” contra terorii din Libia şi războiului din Siria, precum şi acţiuni de stabilizare socială şi economică a situaţiei din Sahel, Cornul Africii şi Africa de Nord.

Logica domnului Juncker este una impecabilă. Într-adevăr, actuala criză a refugiaţilor este mult exagerată, iar Europa poate face faţă fără probleme unui aflux cu mult mai mare de imigranţi. Într-adevăr, fenomenul nu se va opri însă cu acest val şi trebuie luate măsuri ţintite către cauzele şi nu către manifestările lui finale.

În consecinţă, nu mă voi opri asupra măsurilor cu caracter imediat propuse de domnul Juncker, de altfel abia schiţate în discurs şi care ocolesc chiar punctele nevralgice ale problemelor: solidaritate prin relocare, adevărat, dar prin ce mecanism şi în ce proporţii? discriminare între azilantul veritabil şi turistul pentru avantaje sociale pe baza ţării de origine, dar cât de realist este acest demers în cazul unor oameni atât de dificil de controlat precum persoanele fugite în grabă din state în care administraţia publică poate fi cvasi-inexistentă?

Voi trece şi peste măsurile pe termen lung care vizează ce se petrece în interiorul Uniunii şi pe graniţa ei şi voi ajunge la ceea ce chiar domnul Juncker denumeşte the root causes şi care ţine de evoluţia socio-economică din vecinătatea Europei. Aici se află cheia întregii probleme, pentru că, aproape stupid de clar, dacă nu ar exista state din care oamenii să fugă către Europa, atunci toate celelalte măsuri propuse de domnul Juncker ar fi de prisos.

Sunt de acord cu actualul preşedinte al Comisiei Europene atunci când enunţă programatic: Our European foreign policy must be more assertive. Atunci când asertivitatea despre care vorbeşte este detaliată şi înţelegem că ea se referă la o ofensivă diplomatică pentru stoparea violenţelor din Libia şi Siria şi la ajutoare financiare pentru întregul nord al Africii, rămânem însă dezamăgiţi.

Ceea ce se întâmplă acum este în realitate foarte simplu: ca într-o lege a vaselor comunicante aplicate oamenilor, preaplinul populaţiei din zonele sărace (şi prin urmare violente) ale lumii se revarsă spre peticul de prosperitate numit Europa, unde resursele se află în cantităţi mult mai mari decât necesită populaţia autohtonă. Ca într-un veritabil sistem fizic, omenirea tinde spre echilibru, iar migraţia este unul dintre fenomenele prin care, dincolo de voinţa conducătorilor politici, sistemul se îndreaptă spre această stare de entropie.

Câtă vreme inechitatea va fi perpetuată la nivel global, iar 1% din populaţia lumii, concentraţi în Occident, vor deţine de două ori mai multă avuţie decât 80%, echilibrarea antroposferei prin migraţie nu se va opri.

Până de curând, între Europa şi lumea celor 80% exista o barieră mediteraneană compusă din dictaturi care, de bine, de rău, cu mijloacele lor rudimentare, de multe ori barbare, zăgăzuiau valurile migratorii. Primăvara arabă a spulberat însă acest dig. Deşi Occidentul a avut rolul lui în această măturare a barierelor, să nu îi supraestimăm rolul: dictaturile au căzut tocmai sub loviturile aceloraşi forţe care astăzi împing sute de mii de oameni către Europa.

Strict academic, comparaţia între situaţii istorice similare, dar diferite, este o metodă controversată. Totuşi, ea poate fi validă, dacă este utilizată cu multă circumspecţie. De aceea îmi permit să compar migraţia actuală cu cea care afecta Imperiul Roman în ultimele sale veacuri. Ca şi acum, migratorii de atunci erau împinşi tot de precaritatea existenţei şi adeseori, de ameninţările venite din partea unor nomazi mai puternici. Ca şi acum, când refugiaţii cântă „Germania! Germania!”, mulţi migratori vedeau în Imperiu un pământ al făgăduinţei. Ceea ce, slavă cerului, nu s-a întâmplat până acum, aceiaşi nefericiţi care se aşezaseră în Imperiu sperând la un trai mai bun şi mai sigur au devenit violenţi atunci când au fost confruntaţi cu neîncrederea populaţiei autohtone.

Să încercăm deci să tragem concluziile care se impun din experienţele istorice similare. Să ne aducem aminte că unul dintre cele mai eficiente mecanisme prin care Roma a stăvilit valurile migratorii au fost regatele clientelare din prelungirea graniţelor ei. Să sprijinim deci instaurarea ordinii în vecinătatea Europei şi prin mijloace mai hotărâte decât „ofensiva diplomatică”. Să acţionăm în scopul construcţiei unor state puternice în jurul Europei, mai bune decât dictaturile anterioare, dar fără să emitem pretenţia de a adopta întocmai sistemul politic democratic occidental. Să le dăm timp şi resurse să crească şi să se dezvolte. Astfel înconjuraţi de bariere concentrice, precum altădată Imperiul Chinez, să găsim soluţii pentru a diminua inechitatea mondială. Abia atunci se va opri acest aflux migratoriu al unor oameni care, dincolo de orice neîncredere pe care o nutrim faţă de ei, sunt în esenţă nişte persoane profund nefericite.

Poate părea o soluţie cinică. Mi se pare însă că doar o asemenea grand strategy, caracteristică unei puteri cu adevărat mari, poate stopa un fenomen natural precum migraţia care tocmai a început. De aceea, cred că atunci când domnul Juncker vorbeşte despre asertivitatea politicii externe a Uniunii Europene ar trebui să privească mult mai departe faţă de orizontul pe care l-a expus în discursul său de miercuri.