Vladimir Putin: marele sforar sau marele păcălici?

Adeseori, în Occident şi în România, de la forma caricaturală la cea a analizelor academice cu pretenţii de profunzime, a fost vehiculată imaginea unui Vladimir Putin, machiavelic şi charismatic, mai presus de toate extrem de abil, care izbândeşte în fiecare situaţie să îi întreacă în isteţime pe omologii săi occidentali şi mai cu seamă pe arhi-rivalul său, Barack Obama. Spectaculoasa apariţie a trupelor ruse în Siria a fost interpretată în aceeaşi cheie de numeroşi analişti care au considerat-o drept o lovitură geopolitică şi mediatică de geniu. În realitate, decizia trimiterii de forţe în Siria este dovada vie a impasului cu care se confruntă Vladimir Putin şi o accelerare a declinului Rusiei.

Marele sforar?

Cei care s-au grăbit să îi compună panegirice lui Putin şi-au susţinut punctul de vedere prin argumentul că dintr-o dată, prin trimiterea de trupe în Siria, Rusia a preluat practic iniţiativa în regiune şi a obligat Occidentul să ia în considerare viziunea şi pretenţiile ruse în orice posibilă soluţie adusă crizei din regiune. Schimbarea retoricii americane prin abandonarea ideii că nicio tranziţie în Siria nu îl va include pe Bashar al Assad a reprezentat elementul prin care argumentul principal al acestor analişti, din punctul lor de vedere, a fost validat pe deplin.

Pe de altă parte, aceiaşi analişti au susţinut marea victorie înregistrată de Rusia la nivelul opiniei publice mondiale: Vladimir Putin – campionul luptei antiteroriste, Rusia – singurul stat cu adevărat preocupat să lupte împotriva flagelului ISIS.

Sunt întemeiate aceste afirmaţii?

Dacă analizăm rezultatele aşa-zisei preluări de iniţiativă, observăm că nici în ceea ce priveşte situaţia din teren, nici negocierile de rezolvare a conflictului, nu s-a schimbat nimic faţă de situaţia anterioară intervenţiei ruse directe. ISIS supravieţuieşte, celelalte grupări rebele siriene supravieţuiesc de asemenea. Rusia s-a transformat dintr-o mare putere care acţionează prin intermediari într-un jucător asemenea armatei lui Assad, ISIS, miliţiilor Hezbollah, Jabhat al-Nusra sau Ahrar ash-Sham.

Faptul că SUA şi-a modificat retorica în privinţa rolului pe care Assad ar urma să îl joace într-un eventual proces nu este un semn de slăbiciune, ci unul de înţelepciune. Dacă dvs. aveţi un vecin agresiv, săriţi la bătaie cu el de la orice meschinărie a acestuia, mai ales că îl ştiţi în stare să arunce în aer întreg imobilul în care locuiţi? Nu mai bine evitaţi conflictul şi îl lăsaţi să tragă singur ponoasele şi să cadă în derizoriul tuturor celorlalţi vecini?

Abordarea SUA mi s-a părut cu atât mai judicioasă cu cât treptat opinia publică se convinge că marea cruciadă împotriva ISIS nu este de fapt ceea ce pare şi nici nu are rezultatul proclamat: trupele ruse nu fac altceva decât să îl apere pe Assad, iar ISIS continuă neabătut să domine largi regiuni din Syria şi Irak.

Un om disperat?

Este evident acum pentru toată lumea că obiectivele pentru care Rusia a susţinut că intervine direct în Siria sunt nerealizabile. Atunci de ce a aprobat Vladimir Putin dislocarea unei grupări operative de o asemenea anvergură în regiune?

Cel mai probabil, factorii care au contribuit la luarea deciziei sunt numeroşi.

În primul rând, cred că explicaţia trebuie găsită tocmai în Siria. În pofida sprijinului consistent primit din partea Moscovei şi a Teheranului, forţele lui Assad au devenit tot mai fragile, ceea ce era de aşteptat în condiţiile în care nucleul dur autohton al lor este compus din minoritatea alawită de 10% din populaţia siriană, secătuită după mai bine de patru ani de lupte.

Rusia nu îşi putea şi nu îşi poate permite în continuare ca Assad să fie înlăturat. Pe de o parte, este constrânsă de considerentele strategice iniţiale care au determinat-o să îl susţină: poziţiile avansate pe care le deţinea la Tartus, prin a căror pierdere ar fi fost nevoită să se retragă ca putere maritimă din mările calde ale globului. Pe de alta, după ce Rusia şi-a manifestat clar sprijinul pentru Assad după izbucnirea crizei, impactul mediatic: înfrângerea lui Assad este sinonimă cu înfrângerea lui Putin.

În al doilea rând, Putin a acţionat constrâns de izolarea internaţională cu care se confrunta. Mai ales în condiţiile apropierii marii reuniuni ONU de la sfârşitul lunii septembrie, în care Ucraina urma să aducă pe tapet subiectul agresiunii ruse pe care o suferise, Vladimir Putin avea nevoie ca de aer de o diversiune, dar şi de un motiv clar pentru care să fie frecventabil. Şi, într-adevăr, problema ucraineană nu a avut ecourile pe care le-ar fi dobândit în cazul absenţei ruşilor din Siria, statele occidentale au trebuit să trateze totuşi cu atenţie situaţia nou creată în Orient, iar ceilalţi contestatari ai Occidentului, precum Iranul, au primit acel element care să justifice apropierea lor faţă de un stat care altminteri se manifestă ca un violator al dreptului internaţional.

În al treilea rând, Putin avea nevoie disperată de un nou subiect de propagandă internă. Situaţia economică din Rusia este în continuare dificilă, perspectivele nu sunt îmbucurătoare, iar în Ucraina lucrurile stau deja rău: încep să se resimtă costurile anexării Crimeei şi în Donbass ucrainenii au învăţat cum să contracareze războiul hibrid. Nu prea mai erau lucruri pe care mastodontul mediatic aflat la dispoziţia Kremlinului să le exploateze. Din acest punct de vedere, intervenţia în Siria a fost o adevărată gură de oxigen, atât de mare încât a ajuns să fie exploatată de o manieră de-a dreptul caraghioasă: grupajele de ştiri meteorologice prezintă vremea din Siria, argumentând că este excelentă pentru executarea bombardamentelor aviatice!

Mă îndoiesc că un om care acţionează din necesitate este un geniu machiavelic care transformă conform voinţei sale întreaga comunitate internaţională.

Marele păcălici?

La şah, de cele mai multe ori, mutările făcute din necesitate aduc după sine noi inconveniente şi noi probleme. La fel şi în politica internaţională, mutarea siriană a lui Vladimir Putin îl pune într-o poziţie şi mai incomodă pe termen lung, chiar dacă pe termen scurt a reuşit să depăşească dificultăţile pe care le-am expus mai sus.

Principalul inconvenient al intervenţiei din Siria este că scopurile proclamate iniţial, compromisul politic la Damasc şi lupta eficientă împotriva terorismului, foarte atrăgătoare pentru opinia publică, sunt greu de atins. Aşa cum coaliţia condusă de SUA nu a înregistrat rezultate concrete împotriva ISIS şi în Siria în general, la fel şi Rusia va fi prizoniera campaniei pe care a început-o, fără să o poată sfârşi onorabil.

Costurile unei asemenea campanii sunt multiple. În primul rând, nu trebuie ignorate costurile materiale. Să nu uităm că în 2011 statele europene care au acţionat împotriva regimului Ghaddafi nu au putut menţine campania aeriană decât datorită sprijinului logistic acordat de SUA. Rămâne de văzut dacă Rusia este mai eficientă şi mai puternică decât statele europene şi dacă îşi poate permite costuri de o asemenea anvergură, cu atât mai mult cu cât, în pofida declaraţiilor oficiale, se pare că acţiunile ruse nu se vor limita doar la lovituri aeriene.

În al doilea rând, sunt costurile politice. Sprijinindu-l direct şi deschis pe Assad, Rusia a reuşit să se transforme peste noapte în inamicul numărul unu al musulmanilor sunniţi din întreaga lume. Acest lucru nu înseamnă doar ISIS şi radicali din numeroase organizaţii teroriste, dar şi state importante precum Turcia, un partener cheie în Marea Neagră, şi Arabia Saudită, cel mai important finanţator din lumea arabă. De asemenea, apropierea făţişă de Assad are şanse mari să provoace renaşterea tensiunilor interne din Rusia, provocate de comunităţile islamice, care acum pot beneficia din plin de sprijinul actorilor externi – organizaţii teroriste sau chiar alte state.

Rusia lui Putin plăteşte deja costurile politice ale intervenţiei din Siria: ambasada rusă de la Damasc a fost recent ţinta unui atac terorist cu caracter demonstrativ. Nu este decât primul dintr-o serie care va continua.

În al treilea rând, sunt costurile de imagine. Cât va putea propaganda rusă să ascundă publicului intern lipsa de rezultate reale în teren? Oare pentru cetăţeanul rus de rând mândria imperială este atât de puternică încât el să aprobe permanent o campanie costisitoare şi fără niciun rezultat palpabil?

Deci, cu cât intervenţia rusă în Siria se prelungeşte, cu atât problemele lui Vladimir Putin se intensifică. Ştiind acest lucru, nu este oare posibil ca acei actori pe care leaderul de la Kremlin a încercat constant să îi pună într-o poziţie proastă să acţioneze tocmai pentru ca implicarea directă a Rusiei în regiune să continue până ce se va dovedi că Putin a făcut o mare greşeală? Este oare Putin un sforar sau un păcălici?