Interviu cu Varujan Vosganian: Închiderea şcolilor armeneşti de către regimul comunist

Vladimir Adrian Costea (V.A.C.): Pentru început, vă rog să îmi spuneţi care au fost cauzele care au determinat închiderea şcolilor cu predare în limba armeană în România? Când au fost aceste şcoli închise?

Varujan Vosganian (V.V.): Ultima școală în limba armeană care s-a închis a fost cea din București. Începând cu anul 1960 nu s-au mai făcut înscrieri și în 1962 s-a închis definitiv. Motivul aparent a fost acela că nu sunt suficienți elevi. Dar, de fapt, închiderea școlii a fost provocată. De pildă, căminul care asigura prezența elevilor din provincie a fost închis. Nu s-au mai tipărit manuale școlare etc. În vremurile cele mai bune, în anii treizeci, Școala armeană avea aproape 400 de elevi. În anii 60 comunitatea din București era încă suficient de numeroasă pentru a asigura numărul de școlari.

V.A.C.: Ce consecinţe a generat închiderea şcolilor armeneşti asupra minorităţii armeneşti din România? 

V.V.: Lipsa unui învățământ în limba maternă a avut efecte negative asupra însușirii limbii armene de către noile generații, Limba armeană a fost învățată doar în familie, ceea ce a dus la utilizarea unui vocabular redus. Dat find că alfabetul armenesc e diferit de cel latin, noile generație au acces cu dificultate sau chiar deloc la literatura și presa în limba armeană.

V.A.C.: Ce relaţie există între dimensiunea mecanismelor de represiune ale regimului comunist faţă de minorităţile etnice din România şi închiderea şcolilor cu predare în limba armeană ca urmare a reformelor învăţământului în perioada 1948-1990?

V.V.: Cred că represiune e un cuvant prea tare. Armenii au suferit ca toți ceilalți cetățeni români. În plus, exprimarea identității entice a fost inhibată. Ordinariatul armeano-catolic din Ardeal a fost interzis (odata cu Biserica Greco-catolică română) ceea ce a dus la accelerarea maghiarizării comunităților armenești catolice, căci parohiile armene au trecut sub jurisdicția Bisericii romano/catolice maghiare. Organizațiile etnice laice nu au mai fost autorizate, Biserica apostolică armeană fiind singura instituție reprezentativă a comunității. Sediile culturale au fost naționalizate (Casa de cultură armeană din București, sediul Școlii armene din București etc.). Unele biserici, precum cea din Bacău, au fost demolate, altele au fost lăsate în paragină. Nu cred că motivele au fost însă cele ce țineau de reformele din învățământ.

V.A.C.: Ce relaţie există între închiderea şcolilor cu predare în limba armeană şi sentimentul de identitate la comunităţile armeneşti din România? 

V.V.: Școala este un element important pentru identitatea etnică. În anul 1978, când am venit la București ca student, am deschis, împreună cu doamna profesoară Anahid Garabedian, o școală duminicală în București, Ea funcționa clandestin, căci nu era autorizată. Dar a fost lăsată să funcționeze. După 1990 școlile săptămânale din mai multe orașe au fost incluse în rețeaua școlară oficială, iar Ministerul Educației a tipărit manual de învățare a limbii armene.

V.A.C.: Ce similarităţi şi deosebiri există între mecanismele de represiune exercitate de regimul comunist asupra minorităţii armene din România în perioada 1948-1970 şi mecanismele de represiune exercitate de regimul comunist faţă de celelalte minorităţi etnice (pentru aceeaşi perioadă)?  

V.V.: Cred că efectele au fost mai mari asupra minorităților care nu aveau vecinătăți (germanii, evreii, armenii) decât cele de vecinătate (unguri, sârbi, bulgari, ruși lipoveni, turci etc.).Începând, mai ales, cu anii 60, migrația în rândul comunității armene a fost puternică. Astăzi în Statele Unite trăiesc mai mulți armeni originari din România decât au rămas în țară.

V.A.C.: La nivelul regimurilor comuniste, dinamica mecanismelor de represiune faţă de minorităţile etnice este dependentă de factori endogeni fiecărui stat sau este condiţionată de factori exogeni acestuia? 

V.V.: Nu cred că politica de asimilare față de minorități a fost dictată în altă parte. Ea făcea parte din politica egalitaristă și de uniformizare a comunismului., Iar faptul că funcționa un fel de numerus clausus (2% funcți pentru alte minorități decât cea maghiară) era mai degrabă un semn al marginalizării decât al prețuirii. Trebuie, totuși, să adaug că, cel puțin în ce privește politica față de minorități, tranziția din România a fost o reușită. Astăzi nu există nicăieri vreun stat unde armenii să se bucure de mai multe drepturi constituționale și legislative decât se bucură în România.