Vladimir Adrian Costea (VAC): Pentru început, vă rog să-mi spuneți ce evoluție au înregistrat partidele politice în România, în perioada 1989-2015, din punct de vedere al organizării şi al ideologiei. Care este profilul partidelor politice din România?

Sorina-Cristina Soare (SCS): Teoria ne spune că, de-a lungul istoriei, organizația partidelor a fost adesea condiționată de profilul ideologic. Profeția lui Maurice Duverger, potrivit căruia modelul de masă, tipic partidelor de stânga, ar fi trebuit să contagieze toate partidele spectrului politic, nu avea să se îndeplinească însă; atât partidele de stânga, cât și cele de dreapta aveau să evolueze progresiv către un model caracterizat de o structură organizațională suplă și profesionalizată, cu un număr din ce în ce mai scăzut de membri și o structură de conducere centralizată.

Încă din primele zile ale anilor 1990 se observă că postcomunismul este un context diferit față de cel analizat de literatura clasică; s-a vorbit adesea de un context lipsit de modele de referință și/sau susținere populară. În cele mai multe cazuri, partidele s-au construit, astfel, peste noapte, fără repere ideologice, fără structuri teritoriale, cu un label și cu o aspirație: aceea de a exercita puterea.

Revenind la chestiunea ideologică, sunt însă necesare câteva precizări.

  • În primul rând, stânga sau dreapta în Romania postcomunistă sunt, cu precădere, repere topografice, bazate pe frecventări politice la nivel internațional (n.a. a se vedea cu precădere în Parlamentul European) și nu produse ale unei culturi politici, al unei gândiri articulate, al legăturii cu un grup social și cerințele sale specifice. Deși de-a lungul timpului, cu precădere în spațiul asociativ, germenii unor culturi ideologice corespunzătoare schemelor clasice pot fi regăsiți în spațiul politic, ideologia a fost și rămâne o chestiune secundară. Alianțele politice nu s-au creat în jurul unor credințe, opinii sau valori, ci în jurul unor identități negative. Anticomunismul, platformele anticorupție, dar și antipatiile personale sau necesitățile dictate de obținerea unor majorități parlamentare au fost adesea „fermentul” alianțelor politice. Pe cât de ușor aveau să dospească aceste regrupări politice artificiale, tot la fel de ușor își pierd însă și vitalitatea și elasticitatea.
  • Din punctul de vedere al cererii politice, partidele postcomuniste apar încă de la început interesate cu precădere de funcțiile electorale și nu de cele reprezentative. Finanțarea publică a partidelor avea să alimenteze, ca și în Occident, această tendință.
  • Din punctul de vedere al ofertei, încă din primele zile ale postcomunismului, nivelul de încredere în partide este foarte scăzut. Românii, ca și ceilalți cetățeni din zonă, nu au încredere în partide; nu sunt interesați nici să devină membri de partid și nici nu mai par a fi interesați să voteze un „meniu fix” de partide.

Revenind la ideea contagierii, putem identifica în Partidul Social-Democrat un „trend-setter” indirect (idee analizată pe larg într-o cercetare publicată cu A. Iancu în 2011). Mai precis, ținând cont de faptul că de-a lungul unui sfert de secol, cu multe schimbări la față, acesta este „Partidul” de învins la alegeri, modelul său organizational avea să fie imitat (inconștient sau conștient, e greu de spus) de către toate celelalte partide cu ambiții de guvernare. Imitația se regăsește cu precădere la nivelul fascinației numerelor (n.a. reiau aici o parte a analizei efectuate cu A. Iancu în câteva articole pe această tema publicate în perioada 2011-2016): toate partidele din România sunt interesate în a dezvolta baze de membri cât mai ample. Precum a fost ilustrat de numeroase rapoarte de cercetare (amintesc printre acestea excelentele texte publicate de APD), membrii de partid pot fi un paravan pentru donații ilegale. Ce înseamnă, însă, a fi cu adevarat membru de partid în România de azi? Aceasta este o întrebare la care nu pot da un răspuns. Lipsesc încă cercetările publice la nivelul membrilor de partid. Ceea ce apare consensual în literatură este că formele legii partidelor și a finanțării acestora (din 1996 până anul trecut) au încurajat tendința partidelor din Romania de a privilegia baze ample de membri, fără însă a le acorda drepturi extinse la nivel de organizație (a se vedea studiile publicate de S. Gherghina sau M. Popescu). Membrii de partid sunt adesea un ornament mai mult decât substanța organizațiilor partidelor.

Câteva cuvinte ar putea fi spuse și despre efectul personalizării vieții politice asupra partidelor încă din primele zile ale evenimentelor din decembrie 1989. Pe de o parte, partidele politice din România, ca și în restul regiunii, s-au născut la nivelul instituțiilor (n.a în faimosul CPUN, de exemplu, sau mai târziu direct în Parlament), departe de societatea pe care statutar își propun să o reprezinte. Dincolo de genealogiile istorice, punctul de gravitate al acestora avea să fie un lider politic. Persoana și nu ideea avea să cizeleze întreaga structură politică. Alegerea unui sistem semi-prezidenţial avea să accentueze aceste trăsături. Pentru a câștiga alegerile devenea indispensabil să ai un candidat prezidențiabil. Cu mici excepții, structura centralizată a partidelor și rolul liderului aveau să fie fagocitați de rețele capilare locale, de francize (pentru a folosi conceptul lui Carty, 2004). Liderii locali sau baronii, precum sunt adesea numiți în presă, exploatează la nivel local „label-ul” unui partid central: taxa de intrare în sistem (donațiile mai mult sau mai puțin licite pentru finanțele partidelor) este justificată adesea de beneficiile pe care aderarea la un partid (adesea de guvern) poate să le reprezinte la nivel de investiții privilegiate în teritoriu (de ex. infrastructuri) sau posturi în administrația publică. Deplasarea liderilor locali de la un partid la altul nu surprinde: potențialul de atracție al unei francize depinde de poziția unui partid la nivelul pieței politice (la guvern sau în opoziție). Imaginea plastică folosită de Di Mascio (2012) în cazul italian este aceea a unui partid-ciorchine: numele este dat de centru, dar fiecare structură locală se bucură de o autonomie ridicată.

VAC: În ce măsură sistemul de partide din România prezintă o evoluție asemănătoare cu partidele din statele fostului bloc sovietic? Totodată, care sunt caracteristicile partidelor politice din România prin care se diferențiază de partidele politice din spațiul European?

SCS: Blocul comunist nu a fost niciodată un monolit; tranzițiile de la comunism la postcomunism au fost la rândul lor diferite din punctul de vedere al duratei, al actorilor, al intensității rupturii etc. Nu surprinde pe nimeni că în Polonia, Ungaria sau Republica Cehă, tradiția unei disidențe anticomuniste avea să permită grupărilor anticomuniste să câștige primele alegeri libere (în Polonia mă refer la cele din 1991). În România, acest lucru nu se verifică: multe explicații pot fi menționate. Slăbiciunea și fragmentarea opoziției anticomuniste, monopolul exercitat de FSN asupra mijloacelor de comunicație, moștenirea indirectă a PCR pot fi câteva dintre explicațiile pe care le furnizează literatura (a se vedea Pop-Eleches 2008). Tranziția românească avea să dureze mai bine de 6 ani: abia în alegerile din 1996, România începe efectiv procesul de democratizare. Sigur, nu putem nega existența unei democrații procedurale încă din 1990-1991 (odată cu adoptarea primelor legi electorale și a Constituției). Derivele violente din anii 1990, naționalismul radical, populismul tumultuos, limitele la nivelul unor drepturi civile fundamentale (n.a. dreptul proprietății) influențează substanța acestei democrații, precum este de altfel ilustrat și de poziția României în ranking-urile democratice internaționale (de ex. Freedom House). În această perioadă, România este adesea citată ca un cas-à-part nu numai datorită carențelor la nivel sistemic, ci și datorită particularităților partidelor: vizibilitatea național-populismului este adesea considerată o adevărată spadă a lui Damocles asupra viitorului acesteia.

Ca și în restul regiunii, un element avea să uniformizeze competiția politică și să micșoreze divergențele față de restul zonei: este vorba de integrarea europeană. Compactarea tuturor partidelor în jurul adeziunii României la Uniunea Europeană a dus, cel puțin la nivel de formă, la o convergență între România și restul zonei. Busola europeană (folosesc termenul în sensul dat de Vachudova și Hooghe în 2009) ne explică cosmetizarea în ritm accelerat a PSD-ului la începutul anilor 2000. Şi în România, la fel ca în restul regiunii, un partid reconvertit este recunoscut ca fiind un actor democratic. Votul de investitură din alegerile din 2000 este important de amintit. Factorul Băsescu avea să devină rapid un element caracteristic. Dincolo de potențialul de schimbare (cu precădere în contextul luptei împotriva corupției sau a simbolicei condamnări a comunismului), alianțele politice se fac și se desfac având ca punct de reper figura președintelui de atunci. Dar, din acest punct de vedere, nu trebuie uitat că personalizarea vieții politice este un element răspândit în întreaga zonă. Putem aminti, de exemplu, figurile contestate ale fraților Kaczyński în Polonia, Robert Fico în Slovacia, Václav Klaus și Miloš Zeman în Republica Cehă, Simeon Saxe-Coburg-Gotha și Boyko Borisov în Bulgaria.

În acest context, partidele românești prezintă însă o caracteristică importantă: permeabilitatea la nivel de mare corupție. Peste 90% din Români (93%) sunt de altfel de acord că în țară corupția este foarte răspândită. Raportul anti-corupție al UE (2014) cita DNA-ul ca o best practice … dar în spatele acestui succes al instituției se ascunde o realitate politică îngrijorătoare. Dimensiunile acesteia sunt asemănătoare numai cazului bulgar. Astfel, în perioada 2006-2012, din cei 1.496 de inculpați condamnați prin hotărâri judecătorești definitive, potrivit raportului citat mai sus, aproape jumătate dețineau funcții politice. Toate funcțiile sunt identificate: de la un fost prim-ministru la un ministru, de la parlamentari la primari, de la prefecți la reprezentanți ai unor companii de stat și instituții publice. Și, totuși, partidele din România atrag membri. Într-un studiu efectuat împreună cu Alexandra Iancu, observăm de altfel că, în 2011, 7.74% dintre alegătorii români sunt membri de partid. Sigur, mult mai puțini decât procentul de 17.27% pe care Van Biezen, Mair și Poguntke (2012) îl citează în cazul Austriei, dar mai mult decât cei 6.28% înregistrați în cazul Sloveniei, 5.60% în cazul Bulgariei și 4.87% în cel al Estoniei. Mai mult chiar, valori cu mult peste datele citate de autorii de mai sus în cazul Republicii Cehe (1.99%), Ungariei (1.54%) sau Poloniei (0.99%).

Polemic, sigur, dar am putea spune: e ceva putred în țara românească dacă din ce în ce mai puțin cetățeni votează, dacă puțini își declară apartenența la un partid (iar partidele se împăunează adesea cu numere foarte mari), dacă așa de mulți condamnați pentru corupție provin din viața partidelor, dacă încrederea în partide scade dar … partidele fac și desfac viața politică! Schimbările radicale din legea partidelor nu par a produce efectele pe care inițiatorii le sperau. Legea alegerilor locale pare a privilegia partidele din establishment. Efervescența societății civile, precum în cazul Roșiei Montane sau a dramaticelor evenimente de la Colectiv, par a avea un efect limitat la nivel politic.

VAC: Există o “simbioză” între partidele politice româneşti şi stat? Se definesc partidele politice din România drept partide cartel (Peter Mair şi Richard Katz)?

SCS: Ar fi multe nuanțe din punct de vedere teoretic, dar cred că se poate răspunde pozitiv. Aș adăugă, însă, câteva precizări. Mai precis, din punct de vedere biologic, putem să ne referim la trei tipuri de simbioză: mutualism, comensalism și parazitism.

Să le vedem pe rând!

În cazul așa-zisului mutualism, ambele părţi, care sunt integrate în raportul de coexistență, obțin beneficii. Există un mutualism în România? Greu de spus dacă ne uităm la scăderea scorului democratic al României în rankingul Freedom House în urma crizei constituționale din 2012. Greu de spus dacă ne bazăm pe ceea ce relatau ziarele în urma cazului Colectiv: mita oblăduită de partide micșorează eficiența/eficacitatea serviciilor garantate de instituții.

Comensalismul prevede ca unul dintre cele două organisme să beneficieze în timp ce altul nu este afectat. Posibil! Un exemplu poate fi cazul finanțării partidelor de către stat. Partidele beneficiază de bunurile statului precum este adesea identificat în dosarele marilor condamnați. Într-un alt studiu împreună cu A. Iancu (2012) observam, de altfel, că statul se angajează încă din primele zile ale postcomunismului în susținerea financiară a partidelor prin subvenții relativ constante. Totuși, sumele vărsate de la bugetul statului către partide joacă mai degrabă un rol marginal față de totalul veniturilor declarate de la începutul anilor 2000. Diferențe între spectrul de dreapta și stânga pot fi eventual amintite, subvenţiile par a juca un rol mai important în economia partidelor de dreapta (Iancu și Soare 2012). Partidele (parlamentare) beneficiază de intrări importante din bugetul statului, statul se poate însă declara satisfăcut atâta timp cât principalul Mecena este donatorul (adesea nedeclarat) (Iancu și Soare 2012)? Da, dacă ne gândim că scorul democratic rămâne totuși în limitele unei democrații semi-consolidate (a se vedea Freedom House 2015). Partidele populiste cu discurs radical par a fi dispărut după episodul PP-DD din 2012. Dar oare chiar putem fi siguri că gazda (Statul) nu este deloc dăunat?

Poate de aceea cazul care ni se pare a corespunde logicii simbiozei este acela al unui raport parazit. Partidele pot fi considerate drept paraziți atâta timp cât gazda este „păgubită” în urma raportului stabilit: paguba este cu precădere la nivelul lipsei de încredere a societății. Deși democrația nu este omorâtă, este slăbită. Efectele destructive ale acestei relații sunt încă în evoluție. Sistemul de apărare faţă de parazit este însă foarte slăbit, așa cum o arată ultimele sondaje în legătură cu următoarele alegeri parlamentare.

VAC: Care au fost principalele schimbări legislative care au modelat profilul partidelor politice din România?

SCS: Aș putea întoarce întrebarea și spune … cum au modelat partidele corpul legilor care reglementează funcționarea lor? Dacă pot continua pe baza punctului precedent, aș putea spune că parazitismul este evidențiat și în acest caz. Biologia ne învață că sunt multe exemple de parazitism care nu pun în pericol viața gazdei … pare a fi și cazul românesc. Legea partidelor începând cu decretul din 1989, până la forma din 2003, avantaja evident partidele parlamentare și își propunea să stabilească reguli de organizare teritorială – de ex. la nivel de membri se trece de la un prag de 251 la unul de 25.000. Dacă partidele se adaptează relativ rapid la aceste dispoziții legale, suntem însă în plină formă fără fond. Avem partide cu membri de formă, dar fără rol efectiv, avem controale la nivelul finanțării campaniilor electorale, dar zonele gri rămân foarte extinse, avem o nouă lege a partidelor …. dar vechile partide ocupă primele rânduri.

VAC: În ce măsură integrarea României în Uniunea Europeană a modificat modul în care partidele politice s-au autodefinit? Apartenența la familiile politice europene a exercitat o influenţă asupra partidelor politice?

SCS: Precum am spus mai sus, ideea magnetului dezvoltată de Vachudova și Hooghe (2009) poate explica de ce partidele românești se aseamănă atât de mult la nivel de discurs, cu precădere în ceea ce privește începutul anilor 2000. PSD-ul și-a cizelat programul politic în dorința de a deveni membru al Internaționalei și al PSE, ieșind astfel din izolarea anilor 1990. Reușita este demnă de atenție dacă ne referim la chestiunea de-penalizării homosexualității. Dacă în 2007 UE a fost un actor latent al gestiunii crizei politice, în 2012 avea să devină un actor manifest (Gherghina și Soare 2015). Sursă de democratizare în anii 1990 (Grabbe 2006) și gardian (indecis) al democrației post-aderare, UE rămâne un punct de reper în spațiul politic românesc atunci când este vorba de chestiunea justiției, ușor de instrumentalizat politic. Este însă absentă atunci când este vorba de chestiuni de natură socio-culturală, precum în cazul refugiaților (un recent și foarte percutant articol este publicat de Claudia Ciobanu, Exercițiu de imaginație cu refugiați, pe platforma României curate). La acest nivel frecventările politice nu par a avea efect: stereotipul refugiat-musulman, potențial periculos, este mult prea eficient la nivel electoral pentru a putea justifica armonizarea discursului cu cel al omologilor din PE. Este de altfel cazul nu numai în România, ci și în întreaga regiune postcomunistă sau în alte democrații consolidate din Uniune (de ex. Austria).

VAC: Care au fost principalele teme pe care partidele politice le-au abordat în campaniile pentru alegerile parlamentare de după 1989? Care au fost clivajele pe baza cărora partidele politice şi-au construit identitatea?

SCS: Clivaje în sensul unor fracturi structurale de lungă durată nu există în România; cu excepția UDMR-ului sau a celorlalte partide care apară o identitate etnică, nu există partide care să reprezinte chestiuni socio-economice sau cultural-religioase. Partidele, precum am amintit deja, se nasc în Parlament, nu la nivel de societate: partidele românești gestionează politica, nu reprezintă societatea. Campaniile au fost adesea structurate de tensiuni circumstanțiale – poziția faţă de regimul comunist, reforma economică, corupția, riscul derapajelor democratice etc. Ceea ce contează nu este atât mesajul, ci poziția de plecare în campania electorală: partid de guvern sau partid de opoziție.

VAC: În ce măsură candidaţii la alegerile prezidenţiale au influenţat dinamica alegerilor parlamentare, respectiv profilul partidelor politice din România?

SCS: Persoanele fac politica în România mai mult decât ideile. Din punctul meu de vedere este cea mai mare slăbiciune a democrației de după 1989. Citatul din Caragiale pe care l-am folosit în 2008 cu C. Preda în volumul publicat la Nemira este mai mult decât actual: lumea e încă a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii; slujbele pentru slujbașii partidului, nu slujbași pentru slujbele statului; o democrație pentru partide, nu partide pentru o democrație. Președinții sunt pentru democrație? …

Sorina-Cristina SOARE, doctor în Ştiinţa Politică, este profesor la Universitatea din Florenţa (Italia). A absolvit în anul 1998 Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii din Bucureşti, urmând ulterior studiile de doctorat la Université Libre de Bruxelles. Interesul doamnei Sorina-Cristina Soare pentru analiza partidelor politice româneşti apărute după 1989 rezidă în volumul publicat în colaborare cu domnul Cristian Preda, Democratizzazione in Romania: regime, partiti e sistema dipartiti, apărut în 2012 la editura Aracne din Roma (Volumul Regimul, partidele şi sistemul politic din România, fiind publicat în anul 2008 la editura Nemira din Bucureşti), precum şi în volumul Les partis politiques roumains après 1989, publicat la editura Université de Bruxelles în 2004.

 

 

 

 

 

 

 

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu