Vladimir Adrian Costea: Care sunt principalele caracteristici ale populismului în România din 1989 până în prezent, din punct de vedere al mesajelor transmise, instrumentelor de propagare, respectiv actorii utilizaţi. Care este evoluţia pe care fenomenul populismului o înregistrează în România începând din 1989?

Sergiu Mișcoiu: Cred că ar trebui să începem prin a defini populismul. După mine, acesta este un registru discursiv cu vocație hegemonică bazat pe exaltarea identificării populare operată prin articularea ideologică a unor presupuse calități ale unei colectivități (Poporul) și excluderea Celorlalți, denunțați ca fiind vinovați de neîmplinirea identitară a Poporului. Populismul este, așadar, mai întâi de toate un discurs, putând fi de stânga sau de dreapta, autoritar sau democratic.

În România, am trecut prin mai multe etape ale populismului post-decembrist, având de-a face mai întâi cu unul de factură neo-comunistă cu accente naționaliste – cel promovat de Ion Iliescu, apoi cu unul virulent naționalist-șovinist promovat de Gheorghe Funar și, mai ales, de Corneliu Vadim Tudor, ulterior începutului anilor 2000, cu un populism de dreapta, ultra-capitalist și justițialist – cel al lui Traian Băsescu și, în fine, cu o întoarcere la un model „naționalist-ruralist”, în timpul lui Victor Ponta.

Cum ne putem raporta la fenomenul populismului în România? Care sunt formele de manifestare ale populismului în spaţiul public românesc?

România a cunoscut o tranziție mai lentă decât statele Europei Centrale, ceea ce a făcut ca cele mai mari dificultăți socio-economice să fie resimțite mai ales la finele anilor 1990. Pe cale de consecință, avem de-a face cu un populism naționalist și xenofob (de extremă dreapta, din punct de vedere identitar și cultural), care este, în același timp, social și protecționist (de stânga, din punct de vedere socio-economic). Această tipologie discursivă a fost plenar asumată de Corneliu Vadim Tudor, cu rezultate electorale remarcabile (calificarea în cel de-al doilea tur de scrutin, în 2000) și corespunde și altor personaje politice care s-au bucurat de un succes relativ, precum Gheorghe Funar, Gheorghe Becali și Dan Diaconescu. Pe același culoar, dar într-o formă instituționalistă și majoritaristă, au marșat, parțial, Ion Iliescu, la începutul anilor 1990, și Victor Ponta, în 2013-2014. Există însă și un populism care se adresează clasei mijlocii, mai puțin preocupată de temele naționaliste, și mai interesată de lupta anti-corupție, de amenințările de securitate și de scăderea fiscalității, al cărui performer principal a fost Traian Băsescu.

Care sunt cauzele care determină apariţia fenomenului populism?

Aşa cum Cas Mudde observă în mod judicios, falimentul sistemului comunist a fost perceput mai întâi de toate ca o formă de faliment economic: capitalismul liberal s-a impus în această regiune ca logică economică sau chiar ca ideal social fără prea multe dificultăţi, luându-şi „revanşa istorică” în faţa comunismului. A fost deci imposibil să se construiască ceea ce Mudde numeşte „populism economic”,[1] de vreme ce terenul nu era propice pentru contestarea deschisă a capitalismului. O explicaţie asemănătoare este oferită de Michael Shafir,[2] care se ocupă de contestarea sistemului democratic ca tot unitar: dictatura comunistă fiind una mult prea îndelungată şi mult prea dură, nicio forţă politică nu putea să îşi permită să atace frontal democraţia şi să propună renunţarea la un ideal care oferea iluzia unei libertăţi atât de râvnite înainte de 1990.

Pe de altă parte, în ţările Europei Centrale şi de Est, erau create condiţiile pentru apariţia unui tip aparte de populism, în contextul menţinerii elementelor care caracterizau societatea sub comunism: (paradoxal) slaba integrare efectivă a indivizilor în structuri sociale, nihilismul moral, cultura urii şi a invidiei şi, în cele mai multe cazuri, un naţionalism mai mult sau puţin voalat (care se presupusese că va legitima regimurile comuniste). În aceste condiţii, la început, populismul era condamnat să fie etnicist şi marginal (aşa cum se întâmpla cu Partidul România Mare sau cu Partidul Adevărului şi al Vieţii din Ungaria); dar, într-o a doua etapă, populismul a fost adoptat de liderii establishment-ului, care au sesizat oportunitatea de a folosi teme precum victimizarea maselor şi strategii precum flatarea poporului pentru a câştiga alegeri (ca Lech Walesa, în Polonia) sau pentru a-şi impune leadershipul moral şi politic (aşa cum au făcut Václav Havel, în Republica Cehă, sau Árpád Göncz, în Ungaria).

Vulnerabilitatea societăţilor post-comuniste faţă de populism a fost evidenţiată de cercetători precum  Joseph Krulić sau Vladimir Tismăneanu. Primul a vorbit despre „impregnarea” populistă a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, mai ales cea a ţărilor catolice cu o slabă tradiţie democratică;[3] cel de-al doilea a analizat populismul ca rezultat al şocului pe care tranziţia de la regimurile comuniste la sistemele democratice, prea brutală şi, în acelaşi timp, incompletă, l-a aplicat societăţilor est-europene. Tismăneanu a dat astfel populismului o definiţie specifică tranziţiei post-comuniste:

„Pe scurt, populismul este o expresie a persecuţiei şi a resentimentului, o ideologie a salvării şi a reparaţiei, care s-ar presupune că oferă un remediu imediat şi care mobilizează indivizii şi grupurile ce, pe drept sau pe nedrept, se percep ca fiind perdanţi ai transformării democratice şi ai democraţiei liberal-procedurale”.[4]

Care sunt efectele pe care discursurile şi acţiunile populiste le-au generat în societatea românească?

În primul rând, slaba încredere în instituții și hiper-personalizarea politicii, ca efecte, dar uneori, ca factori determinanți ai populismului. Apoi, o alternanță nesănătoasă între perioadele extrem de îndelungate de imobilism total și momentele-șoc de reformă accelerată (precum finele anilor 1990 sau 2010-211). Populismul a împiedicat reforme, dar, uneori, le-a pretins și chiar determinat. În fine, o generalizare a iresponsabilității în compunerea programelor electorale și de guvernare, din partea tuturor partidelor, în condițiile în care abordarea populistă a campaniilor electorale pare să fie obligatorie pentru toți și, deci, din ce în ce mai puțin utilă.

În ce măsură populismul a influenţat dezvoltarea instituţiilor româneşti după revoluţia din 1989?

A frânat, mai întâi, decolarea României, în prima parte a anilor 1990 (spre pildă, celebra lozincă „Noi nu ne vindem țara”, care a ținut multă vreme departe investițiile străine). Și, apoi a „maniheizat” întreaga societate, angelizând sau diabolizând instituții precum DNA, Parlamentul României ș.a.m.d. Prin populism, instituțiile au devenit purtătoarele unor caracteristici biologice și imutabile, fiind fie de partea Poporului bun, fie de partea elitelor rele. Or, rolul unei instituții este tocmai acela de a media si intermedia, de a concilia și aduce laolaltă forțele centrifuge ale societății.

Care este “nivelul” de influenţă şi extindere a populismului în România, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

Paradoxal, deși România nu prezintă partide de extremă dreapta sau stânga în Parlament, ba chiar nici partide care să se declare eurosceptice, populismul este larg răspândit în întreg spectrul politic, alegerile parlamentare din 2012, spre exemplu, evidențiând înfruntarea unor populisme mainstream (USL și ARD/PD-L) cu un populism gregar (PP-DD). Așadar, registrul discursiv populist este omniprezent în spectrul politic românesc, ceea ce împiedică implementarea unor reforme și schimbări democratice.

În ce măsură influenţa şi extinderea populismului în spaţiul românesc şi european poate fi limitat?

În ceea ce privește combaterea radicalizării cu accente xenofobe, România a urmat principalele practici europene, inspirându-se, în primul rând, din recomandările făcute de Consiliul Europei și de către Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, prin intermediul Înaltului Comisariat pentru Minorități Naționale – organizații care au monitorizat România mai ales în anii ’90. Din punct de vedere instituțional, în anul 2000, România a creat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, o instituție aflată sub control parlamentar și care, de-a lungul timpului a dobândit competențe din în ce mai importante în domeniul combaterii formelor de discriminare, inclusiv a celor prezente exclusiv în discursul public și neînsoțite de acțiuni discriminatorii extra-discursive.

De asemenea, încă din anii ’90, România a demarat procesul de interzicere a propagandei în favoarea urii rasiale, confesionale și etnice, iar la începutul anilor 2000 a interzis toate formele de discriminare (Legea nr. 48/2002). De-a lungul timpului, aplicarea sancțiunilor legale în vigoare a întâmpinat o serie de obstacole legate, în special, de precaritatea culturii solidarității împotriva formelor de discriminare și a propagandei xenofobe, mai ales în cazul în care victimile aparțineau anumitor comunități precum romii sau homosexualii.

Cele mai eficiente mijloace prin care a fost combătută xenofobia au fost campaniile și acțiunile desfășurate de organizații ale societății civile. Acestea au beneficiat de finanțări naționale, europene și internaționale și au organizat formări, dezbateri, seminarii, conferințe, traininguri și campanii de sensibilizare prin mass-media sau internet. Deși un bilanț riguros al impactului acestor măsuri nu poate fi realizat, întrucât ele sunt coroborate cu alte tipuri de activități (de tipul educației clasice sau imersiunii familiilor celor care lucrează în străinătate în medii inerent multiculturale), datele existente indică o diminuare relativă a gradului de intoleranță față de minorități și o intransigență corespunzător mai mare față de actele de discriminare și față de propaganda cu caracter xenofob.

În urma analizei noastre, constatăm că remedierea unor aspecte fundamentale din actualele practici de combatere a radicalizării xenofobe ar putea contribui la atingerea unor rezultate reale mai apropiate de cele scontate. La nivel general, trebuie menționat faptul că o combatere eficientă a euroscepticismului latent sau manifestat implică o atenție mărită în ceea ce privește indicatori statistici precum cei ai Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD). Cu cât crește nivelul educațional, cu atât crește şi viziunea pozitivă a integrării europene. Nivelul scăzut de educație a fost asimilat nu numai cu un electorat permisibil partidelor promotoare a unor mesaje extremiste, ci și cerințelor pentru politici protecționiste, o formulă latentă a euroscepticismului. În mod specific, este necesară sensibilizarea cetățenilor față de tematici legate de acte de discriminare, cu precădere discriminarea minorității rome. O sensibilizare eficientă poate fi realizată prin intermediul unei educații mai timpurii, începând cu ciclurile primare și gimnaziale, cu includerea participativă în formări a familiilor elevilor, după modele deja practicate la nivel european, vezi cazul Olandei.

Apoi, intoleranța manifestată față de exprimarea unor idei xenofobe și/sau extremiste de către personalități publice ar trebui să fie transformată în sancțiuni operaționalizabile, în sensul depășirii simplei notificări moral-reprobatoare și identificării unor metode de pedepsire care să determine conștientizarea la nivel colectiv a pericolului reprezentat de asemenea idei. În fine, așa cum rezultă din experiența ocazionată de dezbaterile în jurul Legii nr. 217/2015 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, măsurile legislative prin intermediul cărora sunt restricționate libertățile de asociere și exprimare (chiar dacă vizează grupări rasiste, antisemite, xenofobe sau de altă natură) trebuie pregătite prin campanii publice de informare și dezbatere, riscul fiind acela de a determina victimizarea și radicalizarea și mai accentuată a grupurilor xenofobe sau extremiste.

Ținând cont de proliferarea acestor surse de extremism (mai mult sau mai puțin instituționalizate) în spațiul virtual, o sincronizare la nivel instituțional internațional este necesară pentru monitorizarea și aplicarea eficientă de sancțiuni în acest domeniu. Strategii integrate și resurse (financiare și umane) sunt indispensabile pentru a preveni difuzarea formelor extremiste. Sunt necesare și colaborările publice-private (naționale şi internaționale) în vederea monitorizării în timp real a întregii panoplii de resurse virtuale afiliate mișcărilor extremiste. Un index internațional (recunoscut la nivel instituțional[5]) al acestor mișcări ar putea fi un instrument eficient de combatere. Informații structurate în acest sens nu sunt disponibile în cazul României.

 

[1] V. Cas Mudde, „In the Name of the Peasantry, the Proletariat, and the People: Populisms in Eastern Europe” in Yves Mény, Yves Surel (ed.), Democracies and the Populist Challenge (Oxford: Palgrave, 2002), 222-223. Pentru o comparaţie interesantă între populismele economice din America latină şi din Europa de Est, v. Béla Greskovits, The Political Economy of Protest and Patience: East European and Latin American Transformations Compared (Budapest: CEU Press, 1998).

[2] Michael Shafir, „From Historical to ‘Dialiectical’ Populism: The Case of Post-Communist Romania” in Canadian Slavonic Papers (50:3-4, 2008), 425-470.

[3] Joseph Krulić, „Les populismes de l’Europe de l’Est” in Le Débat (67, 1991), 83-91.

[4] Vladimir Tismăneanu, „Hypotheses on  Populism: the Politics of Charismatic Protest” in East European Politics and Societies (15: 10, 2000), 12-13.

[5] Există numeroase instrumente similare la nivel național, de exemplu, Racism and Extremism Monitor în Olanda, dar nu există un index recunoscut la nivel european. La nivel european, acest index ar putea fi coordonat de Agenţia Europeană pentru Drepturile Fundamentale, în cooperare cu Statele membre (dar şi cele candidate), cu Consiliul Europei, ONG naționale şi internaționale, ONU, OSCE.

Sergiu Mişcoiu este conferențiar universitar în cadrul Facultății de Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca). Este doctor și abilitat în ştiinţe politice al Universităţii Paris-Est şi doctor în istorie al Universităţii Babeş-Bolyai şi conducător de doctorate la aceste două universități. A condus Departamentul de Relații Internaționale al acestei facultăți între 2012 și 2016, iar din martie 2016 este Directorul Centrului de Cooperăr Internaționale al Universităţii Babeş-Bolyai. Domeniile sale de interes sunt teoriile constructiviste şi discursive aplicate formării şi funcţionării comunităţilor politice şi, mai ales, emergenţei grupurilor radicale, populiste şi extremiste; tranziția politică și democratizarea în lumea francofonă (în special în Franța și Africa centrală și de Vest). Este autor al cărţilor Au pouvoir par le Peuple ! Le populisme saisi par la théorie du discours (Paris, L’Harmattan, 2012), Naissance de la nation en Europe. Théories classiques et théorisations constructivistes (Paris, L’Harmattan, 2010), Formarea naţiunii. O teorie socio-constructivistă (Cluj, Efes, 2006) şi Le Front National et ses répercussions sur l’échiquier politique français (Cluj, Efes, 2005), co-autor si co-editor al douăzeci și cinci de volume internaţionale, autor al cincizeci de articole științifice publicate în România, Franţa, SUA, Germania, Spania, Italia, Marea Britanie, Belgia, Moldova şi Ungaria.

 
 

1 comentariu

  1. […] Vladimir Adrian Costea: D-le Mişcoiu, în ultimul an, tema drepturilor comunității LGBT a devenit acaparată de problema definirii familiei în Constituție. Pornind de la demersul CpF, vă rog să încadrați această temă în optica discursurilor și pozițiilor populiste. Pentru început, care sunt actorii care abordează această temă de pe o poziție populistă? În ce măsură discursurile care susțin demersurile CpF contribuie la etichetarea minorităților sexuale drept “vinovate” pentru neîndeplinirea identitară a Poporului român? […]

Lasă un comentariu