România – Albania 0 – 1. Să ne fie ruşine, dar nu de naţională!

Să ne fie ruşine, dar nu de naţională!

Să ne fie ruşine de noi şi de reacţiile noastre!

De ce?

Pentru că după meciul anost cu Franţa, în care doar întâmplarea şi o pasă inteligentă a lui Stanciu au contribuit la singurele două ocazii pe care le-am avut, în afara unui penalty destul de puţin evident, cei mai mulţi s-au grăbit să proclame o nouă generaţie de eroi. „Lost the match, won our hearts” – mai ţineţi minte?

În ciuda unui joc slab, laudele nu mai conteneau, ca şi cum toată România era oarbă sau nu asistase niciodată la un meci bun de fotbal.

Nici după partida la fel de elocventă cu Elveţia nu au apărut critici cu adevărat deschise şi serioase, cu excepţia comentariului atât de clar, de simplu şi de obiectiv al lui Gheorghe Hagi.

Abia acum, după ce ne-am făcut de râs cu Albania, şi prin prisma rezultatului, şi prin cea a jocului, ne-am năpustit cu toţii să aruncăm cu pietre în naţională.

Ce înseamnă reacţiile celei mai mari părţi dintre noi?

Că la o adică ne-ar fi plăcut să avem rezultate bune şi că atât timp cât încă mai speram că este posibil să le obţinem, ne-am gudurat docili pe lângă echipa naţională, ca nu cumva să rămânem pe dinafară la sărbătorirea victoriei. Atât de mult am vrut să fim părtaşi la toasturile de final, încât prea puţini au fost cei care să fi recunoscut de la început: „Împăratul e gol!!!”

Din necunoaştere (ca să nu spun prostie) sau din laşitate, ne-am încăpăţânat să nu recunoaştem adevărul, deşi el se înfăţişa fără nici cea mai mică umbră în faţa noastră.

Ba mai mult, pe cei care au judecat obiectiv de la început, recunoscând valoarea cel mult mediocră a naţionalei, i-am pus la zid ca pe nişte cârcotaşi demni de dispreţ.

În laşitatea noastră, nu am spus lucrurilor pe nume nici măcar după meciul cu Elveţia, deşi rezultatul în sine era dezavantajos, iar jocul fusese, cel puţin în a doua repriză, execrabil. Cât mai era o şansă, fie ea şi infimă, încă nu puteam să fim sinceri cu noi înşine!

Dar când nu mai era nimic de făcut?

Atunci, ca lupii hămesiţi care se aruncă să îl sfâşie pe bătrânul neputincios al haitei, la fel s-au aruncat şi „suporterii adevăraţi” asupra naţionalei – „Super Tătă” a devenit „Tătăruşanu cel adormit”, evlavia lui Iordănescu s-a tranformat în habotnicie, eroii noştri s-au preschimbat deodată în leneşii fiţoşi care numai de fotbal nu se ţin.

De câte ori în istoria noastră nu s-a repetat comportamentul acesta nimicnic! Cât speram la beneficii sau ne temeam de cineva, fie tăceam mâlc, fie îi aduceam osanale, pentru ca atunci când ţinta speranţei sau fricii noastre să se prăbuşească, să ne grăbim să îi cărăm picioare amărâtului căzut în ţărână!

Mie îmi este ruşine de comportamenul ăsta de iobagi vicleni, înrăiţi în sărăcie, prosternaţi în faţa boierului doar până atunci când l-ar putea înjunghia pe la spate.

Cred că ar trebui să ne fie ruşine tuturor!