Interviu cu sociologul Bogdan Voicu despre cercetarea comparată în ştiinţele sociale româneşti: „Este bizar cum o țară aflată în plină transformare socială marcată de o emigrație extraordinar de mare și așteptând o imigrație importantă nu dă doi bani pe (măcar) a cunoaște ce se petrece cu ea.”

„Este bizar cum o țară aflată în plină transformare socială marcată de o emigrație extraordinar de mare și așteptând o imigrație importantă nu dă doi bani pe (măcar) a cunoaște ce se petrece cu ea.” Răspunsul oferit de Bogdan Voicu, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, profesor de Sociologie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, surprinde paradoxul societăţii româneşti, în cadrul căreia fiecare dintre noi se pricepe la fotbal şi la politică, dar nimeni nu prea investeşte în cercetare.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă propun să problematizaţi asupra traiectoriilor pe care le-au urmat cercetările în ştiinţele sociale româneşti. Cu alte cuvinte, care sunt cele mai importante momente care au contribuit la schimbarea de paradigmă în cadrul acestor cercetări?

Bogdan Voicu: O să mă refer mai ales la perioada postcomunistă pe care am trăit-o în mod direct. Dar e interesant de observat istoria precomunistă și din timpul regimului comunist care își lasă decisiv amprenta asupra a ceea ce se petrece în prezent. Din punctul meu de vedere, științele sociale se defineau în perioada interbelică mai degrabă ca filosofii sociale îmbinate cu demersuri etnografice și de numărare statistică a unor obiecte. Nu exista un demers explicativ urmat de validarea a ceea ce se clama la nivel teoretic, ci doar o explicare de natură filosofică a lumii, dublată de consemnarea a ce se putea observa pe teren, fie prin fragmente de interviuri, fie prin observație directă, fie prin consemnarea numerelor: câte case sunt într-o localitate, câte camere are o casă, câte marame are o femeie, câți oamenii sunt într-o gospodărie. Acesta era spiritul vremii. În plus, apărea un spirit etnologic puternic, accentuat de activități ale unor echipe precum cele ale lui Dimitrie Gusti, care dezvoltase cu suportul lui Carol al II-lea un adevărat sistem de a genera monografii rurale.

Acest tip de demers a fost urmat lungă vreme, prin izolarea comunistă, în care sociologia, științele politice și antropologia culturală au trecut prin lungi perioade de interzicere formală.

Sondajele erau rare, iar modul de utilizare, în absența computerelor, redus la statistici simple. Așa era și în alte părți ale lumii, dar acolo se dezvolta mai mult preocuparea de a valida ceea ce susții, de a genera date comparabile între țări, de a observa schimbările în timp, de a studia mai degrabă opinii decât date factuale. Deschiderea în anii 1960, când sociologia are dreptul să existe ca disciplină de sine stătătoare, dar tot asociată filosofiei, permite preluarea tendințelor din anii 1950 – postbelici, dominați de științele sociale americane, și se dezvoltă o tendință de a genera experimente, de a studia grupuri mici, concretizată în ponderea destul de importantă pe care sociopsihologii o au și azi în rândul sociologilor de la noi.

În anii 1980, științele sociale nu există formal, fiind interzise de Partidul Comunist. Probabil că aici apare o ruptură destul de mare, o deconectare accentuată de evoluția științelor sociale în lumea liberă.

Astfel, la începutul anilor 1990, când apare o piață a sondajelor, sunt doar trei jucători mari care și-o împart – IRSOP, IMAS și CURS SA. Se adaugă centre care realizează cercetare academică și apar și pe piața sondajelor, precum ICCV sau catedrele de sociologie nou (re)înființate. Numai că avem de a face cu o piață pe care avem aproape exclusiv doar studii de natură electorală, puternic influențate de interese politice, sau studii academice comandate de rețele de cercetare din afara României.

Absența cererii de studii de marketing la începutul anilor 1990 a fost probabil elementul cheie care a împiedicat dezvoltarea sistematică a unor cercetări cantitative care să meargă dincolo de a prezenta distribuții de frecvențe („câți la sută zic că X”) sau medii. În alte părți ale lumii, științele sociale foloseau deja metode de analiză statistică ceva mai sofisticate. Ele sunt promovate și la noi, spre exemplu de către profesori precum Dumitru Sandu sau Traian Rotariu, dar sunt mai degrabă marginale, într-o știință socială mai degrabă discursivă. Atât sociologii, cât și antropologii și politologii simt mai degrabă nevoia de a ne spune ce gândesc ei, fără a dubla efortul de conceptualizare prin unul de validare empirică. Iar atunci când se culeg date, explicația este construită fără a testa relațiile dintre fenomene. Se pleacă de la date, nu de la teorie. Școala monografică interbelică, care s-a menținut ca element esențial și în timpul comunismului, rămâne o sursă esențială de generare de date. Tendințele etnografice și etnologice rămân aproape neschimbate.

În 1993, cu concursul lui Mattei Dogan, un social scientist francez de origine română, extrem de influent la nivel european, România devine parte a World Values Survey și European Values Study. Cele două cercetări comparative se dezvoltă și azi împreună, rețelele de cercetători implicați la nivel mondial suprapunându-se în cea mai mare parte. Același pattern este urmat și de noi, Grupul Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.RomanianValues.ro) fiind parte și a EVS și a WVS.

Venirea EVS/WVS și ulterior a Eurobarometrelor avea să ducă România (și) spre cercetare comparată. Până atunci însă, alte două-trei momente importante marchează dezvoltarea cercetărilor cantitative.

Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) este unul dintre actorii importanți. Sub conducerea profesorilor Cătălin Zamfir și Ioan Mărginean, ICCV reușește să colecteze numeroase date de sondaj și să inițieze o mulțime de cercetători în modul în care sunt realizate sondaje. Mulți dintre aceștia pleacă ulterior la casele de sondare ce vor popula piața începând cu a doua parte a anilor 1990.

CURS SA rulează și el un sondaj propriu, Atlasul Social al României, idee pe care o va mai repeta, din câte știu, de câteva ori de-a lungul anilor 1990 și 2000.

IMAS apare ca model de afacere de succes, între altele susținând jurnale academice.

Unul dintre factorii ce schimbă mult științele sociale de la noi este prezența Fundației Soros. Pe de o parte, Fundația aduce profesori americani, nu neapărat de top, dar mai conectați la știință contemporană. Ei țin prelegeri câte un semestru la universitățile din București și Cluj. Aduc astfel un suflu nou în rândul unei bune părți a celor ce erau studenți atunci. Pe de altă parte, Fundația generează Barometrul de Opinie Publică, cercetare inițial semestrială, apoi bianuală ce se derulează începând cu 1994 și aproape până la finalul anilor 2000. Aceasta funcționează ca școală și ca standard de calitate pentru cercetările cantitative din România. În fine, sunt bursele pe care Fundația le acordă, fie pentru școli de vară, fie pentru studii de master/doctorat la Central European University, la Praga, Budapesta sau Varșovia.

Anii 2000 aduc o schimbare de personal și de paradigmă în departamentele academice, dar și în companiile de piață. România devine în sfârșit mai conectată la ce se petrece în afară (decalajul încă există), apar din ce în ce mai multe grupuri care sunt interesate de a testa teorie cu datele și doar de a genera descrieri prin statistici și povești rezultate din interviuri. Piața de marketing se diversifică și multe companii noi o invadează. O bună parte propun prețuri de dumping și calitate pe măsură, împingând și alte companii spre a oferi calitate mai redusă.

Anii 2010 structurează, la nivel academic, orientări clare ale catedrelor sau a unor părți din catedrele de științe politice, de sociologie, de științele comunicării. Acestea pot avea elemente comune ideologice sau paradigmatice și încep să se afirme ca și generatoare de cunoaștere, în mai mare măsură decât în anii 1990. Paradoxul este scăderea nivelului studenților (firească în condițiile masificării educației universitare fără a crește nivelul educației preuniversitare), ceea ce generează dificultăți de adecvare între creșterea calitativă a științei sociale de la noi și nivelul la care se realizează predarea.

Din punct de vedere al analizei de date, încă domnește stereotipul nevoii de a aduna date pentru orice cercetare și demersul de natură etnologică. În lume, demersul normativ de astăzi presupune generarea de explicație la nivel teoretic, apoi testarea sa cu datele existente, indiferent că acestea sunt culese sau nu de tine, indiferent de țara din care aceste date provin. Mai mult, se încurajează compararea societăților între ele, pentru a vedea dacă legitatea socială studiată este sau nu influențată de contextul social. La noi mi se întâmplă supărător de des, neașteptat pentru secolul XXI, să aud întrebarea: „și ce ne trebuie așa ceva în România?” Răspund de obicei că România este o țară care nu e pe Marte, prin urmare ce se aplică altor oameni ni se aplică și nouă.

Ce deosebiri identificaţi în cadrul traiectoriilor pe care le-au urmat cercetările din cadrul ştiinţelor sociale româneşti?

Aș distinge cinci mari direcții.

Școala monografică și-a urmat nestingherită, ba chiar încurajată direcția. Nu a schimbat nimic, colectând date aproape doar pentru a descrie sate. În clipa aceasta pare a fi într-un con de umbră.

Studiile de marketing s-au dezvoltat în companii private, centrate pe eficiență, dar nu și pe sofisticare. Interesul față de metodologie s-a diminuat în anii 2000, afectat fiind și de recesiunea economică și de prețurile de dumping amintite. Azi calitatea este relativ redusă, ignorând multe din cele ce se petrec în afara României, dar am observat – direct sau indirect – preocupări de a crește nivelul de acuratețe a bazelor de date produse și a analizelor realizate.

Studiile de consultanță au urmat în mod firesc pattern-ul calității din studiile de piață. Discutăm despre clienți (guvernamentali, transnaționali, corporativi sau partide politice) care sunt obișnuiți cu un nivel redus, nu au știință despre ce se poate face, și preferă lucrurile simple. Aici mă aștept să vedem o schimbare esențială în următorii ani.

În mediul academic, o parte a cercetătorilor se dezvoltă centrați pe cunoaștere a domeniului lor de interes și de testare empirică a ceea ce dezvoltă. Orientați spre migrație, rețele sociale sau mecanisme electorale, ca să dau doar câteva exemple, ei au învățat că important este să folosești orice date ai la îndemână pentru a testa ideile generate la nivel teoretic.

Tot în mediul academic, întâlnim și o masă destul de mare de cercetători care continuă să creadă că întâi generezi date, apoi le descrii și la acest lucru se reduce știință socială. Demersul este tipic începutului de secol XX, astăzi nu mai este util.

Care au fost obstacolele care au frânat/ îngreunat dezvoltarea acestor cercetări?

Am argumentat deja că principala barieră e dată de tradiția nefericită dinaintea anilor 1990. A doua problemă este cea a lipsei de resurse.

Pe de o parte, clienții de pe piața privată preferă soluții ieftine. De aici rabatul la calitate. Dacă este să mă refer doar la sondarea opiniei, acolo avem studii serioase despre metodele de selecție ultimă a respondenților, care arată că metoda random route (selecția respondenților mergând de la o locuința la alta după un algoritm oarecare) conduce la rezultate imprecise, fiind recomandată selecția pe liste de populație. La noi, listele sunt mai greu de accesat, presupun costuri suplimentare, iar cvasimajoritatea caselor de sondare preferă și folosesc random route. Mai mult, știm că intervievarea telefonică, deși mult mai ieftină, este mai puțin productivă (din nou în termeni de calitate). Banii puțini înseamnă însă – iarăși – preferința pentru metoda ieftină.

Pe de altă parte, statul român investește extrem de puțin în cercetare, iar în cercetarea socială, conform planului de cercetare-dezvoltare valid până în 2020, nu o face deloc. Este bizar cum o țară aflată în plină transformare socială marcată de o emigrație extraordinar de mare și așteptând o imigrație importantă nu dă doi bani pe (măcar) a cunoaște ce se petrece cu ea.

În fine, este teama de a partaja datele. Guvernul american, cel britanic, și Comisia Europeană au cerut de ceva ani ca tot ce este produs din bani publici să fie public. Iar a accesa date produse în Elveția, spre exemplu, este extrem de ușor: fie le descarc după site-ul producătorului, fie – dacă sunt date mai sensibile – trimit un mail în care explic faptul că le folosesc academic și le primesc a doua zi, într-un format direct utilizabil.

La noi, pentru aproape orice bază de date produsă cu bani publici, fie că provine de la INS, Ministerul Muncii sau este rezultatul cercetării academice, a o obține presupune un parcurs sinuos, eventual niște bani plătiți informal, emoții privind dreptul de utilizare.

Paradoxal, voi prefera atunci Elveția. Astfel guvernul elvețian va obține gratis analize ale societății pe care o deservește. Guvernul român nu va obține nimic, nici măcar confirmarea faptul că are baze de date bune sau cu erori.

Care sunt limitele pe care le prezintă – din punct de vedere metodologic – cercetările în ştiinţele sociale româneşti?

Sunt multe cercetări de bună calitate. Nu mă refer în continuare la ele, ci la restul. Printre acestea, atât cercetările calitative cât și cele cantitative suferă în general la rigoarea colectării datelor. Analizele cantitative sunt adesea la un nivel tehnic rudimentar. Același lucru se aplică și celor calitative.

Mai ales la cercetările realizate în studiile de piață, dar și în cele academice (a se vedea eșecul integrării României în European Social Survey) am observat erori sistematice de selecție a respondenților, nerespectarea regulilor standard de intervievare, și chiar itemi de chestionar cu probleme de formulare. Este vorba însă, așa cum argumentam, de deficiențe ce par a începe să se atenueze.

În ce măsură consideraţi deficitară cercetarea în ştiinţele sociale româneşti în ceea ce priveşte cercetarea comparativă?

În lume sunt câteva cercetări academice comparative mari. România este mai degrabă absentă decât prezentă în ele. Am menționat anterior World Values Survey/European Values Study în care suntem prezenți. Mai suntem prezenți în Comparative Study of Electoral Systems. Două alte cercetări sunt practic în suspensie din lipsă de finanțare: Global Entrepreneurship Monitoring (GEM) și Generations and Gender Programme (GGP). Dintre cele două cercetări asupra rezultatelor școlare România pare a fi renunțat la TIMSS/PIRLS și păstrează doar prezența în PISA. Nu suntem integrați în PIAAC (Survey of Adult Skills) sau în ICCS (International Civic and Citizenship Study), prin urmare nu știm dacă adulții români sunt cu adevărat școliți (și ne păstrăm mitul că am fi avut un bun sistem de educație în anii 1980, ceea ce este probabil fals) și nu știm în ce măsură școala dezvoltă spirit civic. Nu suntem prezenți în European Social Survey și în International Social Survey Program, adică în două din primele trei cele mai citate surse de date internaționale. Consecința este simplă: nu avem cercetători care să studieze și cazul României în comparație cu alte țări, studenții în științe sociale și publicul larg din alte colțuri ale lumii nu aud și de România în materialele pe care le accesează, prin urmare, în mintea lor, România este cel mult o parte exotică a lumii. Mulți dintre absolvenții de științe sociale din lume ajung în administrația publică. În mintea lor, România va fi undeva departe de civilizația care e prezentă în sondajele de care au aflat în facultate. Prin urmare nu va merita să distribuie fonduri spre România sau să își bată capul cu opinia celor de acolo.

Cum se situează cercetările din ştiinţele sociale româneşti, comparativ cu cercetările din ştiinţele sociale europene şi nord-americane, din punct de vedere al cercetării comparative?

Problema majoră este cea de finanțare. Bazele de date la care să ai acces constituie în științele sociale principala infrastructură de cercetare. Este prin urmare firesc să ai programe dedicate în acest sens, așa cum se petrece în Elveția, în Germania, în Olanda, în SUA, în UK, ca să dau doar exemplele ce mi-au venit în minte instantaneu. La noi, finanțarea e lăsată practic la latitudinea entuziasmului unor echipe ce sacrifică propriile granturi în favoarea generării de date pe care le poate folosi toată lumea. Așa se petrece cu EVS/WVS sau cu CSES. Apoi, a fi în cercetarea comparată presupune capacitatea de a participa la întâlnirile grupurilor de cercetare ce o gestionează la nivel mondial. Sunt costuri anuale de 2-3000 de Euro, pe care însă … nu le avem. Atunci când dispunem de granturi din care putem acoperi astfel de costuri, predictibilitatea finanțării, în ciuda unor contracte ferme semnate, este practic nulă. Niciodată nu știi dacă vor veni banii de la UEFISCDI, când se va întâmpla acest lucru și câți bani vor veni.

Comparația cu alte țări europene merită făcută. Cam la fel stau lucrurile și în Ucraina, șî în Bulgaria. La vestul nostru, resursele sunt cu totul altele.

Cum consideraţi că se poate recupera acest deficit al cercetării comparative de către ştiinţele sociale româneşti?

În memoriul adresat împreună cu 63 de colegi către președintele ANCS, am argumentat că suma pe care România ar avea nevoie să o aloce cercetării comparative în științele sociale este extrem de mică. Personal cred că 120.000 de Euro pe an, gestionați de ANCS și virați prin licitație grupurilor ce derulează cercetare comparată, ar asigura, în 8-9 ani integrarea României în majoritatea fluxurilor internaționale. Fără îndoială, îți poți dori să ai efect mai rapid. Atunci crești la 250.000 Euro pe an, adică mai puțin decât salariul anual al unui director de bancă, și reușești să atingi ținta în 4-5 ani.

Cu astfel de sume rezolvi problema vizibilității și a marketingului de țară de care am vorbit.

Prezența datelor și a unor echipe de cercetare ce pot interacționa cu colegii vestici ar conduce rapid și la a împinge înainte cercetarea socială locală, atât academică cât și de piață.

În fine, disponibilitatea datelor ar atrage cercetători din afara României (deci plătiți de alte guverne sau grupuri private) care ar studia România, ar scrie despre societatea românească, deci ar lucra gratis pentru noi, ca societate.