Scriam acum câteva luni că „political correctness”-ul înseamnă până la urmă a aplica legea fără discriminare. Însă, la acel moment, mi-a scăpat faptul că înțelesul unui concept este fluid şi că dincolo de acest sens original, este posibil ca cel din prezent să difere destul de mult. Ceea ce este şi mai intrigant este că, până prin anii ’80 ai secolului trecut, acest concept nu exista, chiar dacă acţiona deja conform definiţiei sale.

Sunt niște întrebări care rămân.

Dacă ceea ce numim azi „political correctness” este altceva?

Dacă, în mare, este puritanismul vechii drepte conservatoare, însă într-o versiune actualizată și adaptată?

Cum s-a întâmplat asta, probabil că vă întrebați.

Ei bine, vechea dreaptă conservatoare, care a fost învinsă temporar după revoluția sexuală a anilor ’60 din SUA şi care în zilele noastre a revenit mai puternică decât oricând, avea printre „core values” acest puritanism care se manifesta şi asupra exprimării libere în sensul restricționării sale sau chiar interzicerii („free speech-ul” nu este tocmai una dintre temele tradiționale ale dreptei, cel puțin nu ale dreptei conservatoare; de fapt, că tot am zis de revoluția sexuală a anilor ’60, în acea eră, stânga era cea care cerea exprimare liberă).

În anii ‘70 – ’80, s-a întâmplat un fenomen care poate părea ciudat, dar care este destul de frecvent în cazul valorilor universale: anumite curente de stânga au asimilat, cumva, acest puritanism și l-au introdus la nivelul retoricii, în timp ce anumite curente de dreapta au asimilat tema free speech-ului.

În prezent, există grave probleme din cauza prezenței acestui puritanism pe ambele părți ale spectrului politic. În timp ce unii oameni de dreapta refuză să accepte măcar să vorbească despre teme precum sărăcie sau discriminare ori vorbesc despre ele într-un mod persiflant, anumiți oameni de stânga refuză să accepte, de exemplu, că teroriştii islamişti sunt motivați şi de religia la care aderă, deşi nu este niciodată cauza unică a acțiunilor acestora. Cei de dreapta se irită dacă le atragi atenția că „mâna invizibilă” a pieței, despre care vorbea Adam Smith, nu funcționează întotdeauna de la sine, ci trebuie ajutată de stat uneori, în timp ce oamenii de stânga nu acceptă faptul că potențialul oamenilor nu este egal şi că nu există „gratuitate”, ba mai mult, se irită de la glume care au o vagă aparenţă rasistă sau misogină.

Simple discuții îi fac să creadă pe cei care sunt adânciți în principiile lor că ele sunt adevăruri absolute şi nu doar simple perspective asupra naturii umane şi asupra guvernării ei.

Dar de unde toate acestea? Ce latură a naturii umane se manifestă în cazul acesta?

Cred că natura umană are încastrată în sine ceea ce se numeşte (şi pentru care există şi explicații biologice) „nevoia de sacru”. Ce presupune această nevoie? Dorința de a păstra nişte valori şi idealuri de nepângărit, care nu pot fi „spurcate”. Această atitudine este una ce ține de acea parte a naturii umane care doreşte confortul şi siguranța. Practic, instinctul de autoconservare ajunge să fie asociat unei idei sau unei valori. Oricât de relativist sau de nihilist ar fi un individ, există anumite valori sau oameni față de care va manifesta ataşament, un ataşament periculos de altfel prin caracterul său absolut.

Este potrivită atitudinea aceasta? În mod cert, nu este dezirabilă din cauza impulsului aderenţilor la valorile „de nepângărit” de a pune pumnul în gură atunci când acele valori sunt ridiculizate sau ironizate prin glume. Ea poate deveni o cuşcă sau chiar o închisoare pentru spiritul rațiunii şi al libertății umane, atât pentru persoanele cu convingeri de dreapta, cât şi pentru cele cu convingeri de stânga, aşa cum notam mai sus.

Cum pot pretinde cei ce sunt atinşi prea uşor de nişte simple glume pe seama propriilor valori că le înțeleg pe deplin? Sunt ei oare capabili să întreprindă efortul de a-şi pune la îndoială convingerile şi să îşi redefinească valorile?

Evoluția ideilor unui individ are loc când acesta are curajul şi gândirea critică pe post de instrumente pentru a-şi putea reanaliza continuu proprii săi piloni valorici şi când acelaşi individ înțelege că este necesar să respecte libera exprimare a celorlalți, chiar atunci când aceasta avansează puncte de vedere aflate în flagrant conflict cu principiile sale.

Libertatea nu se obține doar prin ceea ce vrem și ne este comod să auzim, ci mai ales prin ceea ce nu ne este atât de ușor de acceptat.

 

Tags: , , , , , , , ,

 

1 comentariu

  1. Răzvan spune:

    Soluția e simplă: trebuie sacralizat dreptul la liberă exprimare (și libertatea în general).

Lasă un comentariu