Toţi demagogii pământului… Despre drama alegătorului occidental

Nigel Farage se duce în America şi transmite un mesaj de susţinere pentru Donald Trump.

Marine Le Pen este intervievată în Franţa şi transmite un mesaj de susţinere pentru Donald Trump.

Se pare că toţi demagogii pământului se adună laolaltă, în ceea ce aduce vag cu un Comintern redivivus, dar de o cu totul altă factură, descriptibil auditiv prin termeni ca „lătrătură” sau „larmă” şi kinetic prin cuvinte precum „vârtej” şi „haos”.

Sute de mii şi milioane de oameni se alătură zgomotului şi răvăşelii, într-un avânt extatic, jubilând la cuvintele cheie, rostite de Marine Le Pen: „Nu suntem parte a sistemului şi nu depindem de nimeni şi nu primim ordine de la nimeni.”

Realizezi atunci că reţeta succesului acestor oameni este una atât de simplă, chiar rudimentară: rostogolind de-a valma în cuvântările lor probleme reale şi temeri colective mai puţin întemeiate, avansează publicului, mânați de o smintită ambiție personală, promisiuni vagi despre ceva radical nou şi despre ruperea definitivă cu prezentul.

Ca asemenea reţetă  rizibilă să fie de succes, trebuie ca ceva să fie foarte în neregulă cu prezentul. Nimeni nu ar fugi de la bine către baloanele de săpun pe care le înşiră demagogii. Nimeni nu s-ar aduna sub stindardul luptei anti-sistem, dacă sistemul nu ar zdrobi speranţele într-un trai decent şi sigur al atâtor oameni.

Puţine lucruri sunt clare într-o lume atât de complexă. Clar este însă că faţă de acum cincizeci de ani, cetăţeanul de rând nu mai are deloc acelaşi sentiment că ar putea influenţa vreo decizie a establishment–ului politic superbirocratizat. Clar este și că o mulțime de tineri se zbat să își câștige existența până târziu în anii maturității, nevoiți să accepte doar job-uri part-time sau pe proiecte cu termen finit, pierzând orice sentiment al siguranței zilei de mâine, temelia pe care se clădește orice familie. Clar este că în vreme ce unii se spetesc muncind fără ca rezultatul muncii lor să se oglindească într-un cămin senin și liniștit, alții, tot mai puțini, primesc milioane și milioane de euro și de dolari doar printr-o iscălitură din vârful pixului.

Cetățeanului occidental i-a dispărut speranța că rânduiala cu care era obișnuit după al doilea război mondial îi mai poate asigura siguranța, tihna, libertatea, fericirea.

Lipsa speranței – disperarea – este sentimentul cel mai greu de suportat.

De aceea, unii, renunțând la orice urmă de instinct de conservare care i-ar face mai rezervați față de nou, se aruncă nebunește după primul venit mai credibil care îi vinde iluzia unui nou început, fie că acesta se numește Donald Trump, Nigel Farage sau Marine Le Pen.

De aceea, alții, adoptă tactica struțului, și neagă problemele prezentului sau, plecând de la unele vorbe liniștitoare ale oamenilor de bine din establishment, își cultivă speranța că sistemul actual va găsi printr-un miracol puterea să se reformeze.

Sunt unii, puțini, care acceptă povara disperării și înțeleg că sunt personaje ale propriei drame: de o parte, Scylla demagogiei, de cealaltă parte, Caribda năruirii treptate.

Foto: William Turner, O furtună (naufragiu) (1823) – British Museum