Precedentul Erdogan

Ordinea domneşte în Turcia. Democraţia a învins. Emoţionaţi, oamenii de stat ai lumii occidentale salută victoria poporului turc împotriva clicii de conspiratori. Solidaritatea este deplină şi nimic nu tulbură această armonie care stă sub semnul conştiinţei libertăţii. Totul merge spre bine, iar preşedintele Erdogan este garantul acestei evoluţii sănătoase. Edificiul fericirii turce este seducător, eliberat fiind de ameninţarea unui nou atac al armatei şi al trădătorilor de serviciu.

Aceasta este, simplificând, naraţiunea pe care regimul de la Ankara o impune, graţie controlului său mediatic deplin, fără ca vreo voce dizidentă să aibă capacitatea de a confrunta barajul cenzurii şi al propagandei. Aceasta este naraţiunea pe care Occidentul o acceptă,cu ocazia fiecărei declaraţii complezente a oficialilor diplomatici.Convergenţa dintre cele două viziuni este semnul cel mai puternic şi neliniştitor al contextului dramatic care oferă precedentului stabilit de Erdogan valoarea unui moment istoric de inflexiune.

În luna şi jumătate care a trecut de tentativa de lovitură de stat din Turcia, o a două lovitură de stat a avut loc, de această dată încununată de succes şi iniţiată de autorităţi. Nu există nimic comparabil în spaţiul atlantic, în ultimele două decenii, în termeni de violenţă şi premeditare, cu această vastă operaţiune poliţienească iniţiată de regimul de la Ankara. Puterea politică şi aparatul represiv au o unică ţintă – eliminarea tututor posibilelor nuclee de rezistenţă. Arestările, concedierile sunt fidele unui plan extrem de bine articulat. Cu riscul de a repeta până la saţietate ceea ce conştiinţele laşe din Vest doresc să ignore, strategia imaginată la Ankara evocă, prin ferocitatea ei, momentele naziste, staliniste şi maoiste. Ambiţia este clară, aceea de a stabili un monolitism ideologic şi politic, prin lichidarea întregii moşteniri a kemalismului.

Ţintele acestui asalt au fost, previzibil, contraponderile puterii sultaniste a lui Erdogan. Şi dacă armata pare definitiv aservită sultanului-preşedinte, statul de drept a încetat, la rândul său, să mai existe cu adevărat. Maniera în care guvernul de la Ankara a acţionat aminteşte de simplitatea teribilă cu care au operat democraţiile populare după 1948. Epurările au presupus arestări şi concedieri. Instituţiile care asigura efectivitatea domniei legii au fost castrate şi intimidate. Apelurile asociaţiilor profesionale către lumea de dincolo de graniţele Turciei au fost inutile. Preşedintele Erdogan continuă această implacabilă curăţire poliţienească.

După o lună şi jumătate, amploarea precedentului stalibilit de autocraţia de la Ankara este vizibilă şi terifiantă. Iar semnificaţia sa este cât se poate de clară: procesul de consolidare a unui sultanism islamist în Turcia este pe cale de a fi finalizat, fără ca vreo piedică externă să îl oprească. Statutul de stat NATO şi de membru al Consiliului Europei este irelevant. Valul seismic al epurărilor a înaintat, sufocând o întreagă societate.

Valoarea precedentului Erdogan este, aşadar, una dublă. Pe de o parte, posibilitatea dedemocratizării radicale în vecinătatea noastră imediată este probată, dincolo de orice dubiu. Pe de altă parte, impotenţa complice a Occidentului este manifestă, în măsura în care reacţia vizând limitarea abuzurilor autocratice a fost una modestă şi marginală, spre a recurge la formule eufemistice.

Succesul regimului de la Ankara este o secvenţă din seria de evenimente ce indică impasul ordinii fondate pe valorile atlantice. Confruntat cu o Europă ce preferă acomodarea laşă şi cu o administraţie Obama pe final de mandat şi incapacitată de propriile eşecuri, autocraţia de la Ankara a triumfat, confirmând un principiu validat în decadele interbelice: avansul tiraniilor agresive este hârtia de turnesol dovedind deriva democraţiilor vestice. Conciliatorismul revine ca opţiune,mascând neputinţa europeană şi americană. Precedentul Erdogan este un semn premonitoriu. Brutalitatea cinică speculează noua volatilitate internaţională.

Sultanismul prezidenţial al lui Erdogan devine, pe acest fundal de plăci tectonice în mişcare, un nou model de ordine iliberală şi anti-occidentală. Educaţia şi justiţia încetează să mai pilonii unei Turcii seculare, remarcabilă, în pofida eşecurilor ei, prin excepţionalismul rupturii sale istorice. Combinaţia de nostalgie otomanistă şi de mobilizare totalitară este temelia formulei Erdogan. Sub ochii Occidentului, o reorientare dramatică capată contur. Departe de secularism şi de statul de drept, către islamism şi autocraţie. Flirtul diplomatic cu Rusia lui Putin este expresia afinităţilor elective dintre tiraniile contemporane. Şantajul şi brutalitatea ţin ostatic spaţiul atlantic.

Articol apărut şi pe LaPunkt.