Interviu cu Domnica Gorovei, politolog, Universitatea din Bucureşti: „Până când partidele nu vor înțelege că este contraproductiv să promoveze traseiști, lucrurile vor avea slabe șanse de schimbare”

Duminică suntem din nou chemaţi la urne, pentru a ne alege reprezentanţii în Parlament. Câți dintre noi ne vom duce rămâne de văzut, ca urmare a încrederii tot mai scăzute față de clasa politică.

Printre motivele acestei lipse de încredere se numără și traseismul politic – sau mobilitatea interpartizană, cum este el numit în mod neutru de specialiști – un fenomen recurent în România postdecembristă, care a făcut și a desfăcut majorități parlamentare și care a ridicat serioase semne de întrebare asupra aleșilor.

Dar dincolo de blamul pe care îl acordă opinia publică traseismul, care sunt explicațiile profunde ale fenomenului? Cum îl justifică politicienii? Are el și laturi pozitive? Va dispărea și, dacă da, în ce condiții? Politologul Domnica Gorovei de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București oferă răspunsuri acestor preocupări într-un interviu pentru Europunkt, acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt elementele caracteristice traseismului politic în postcomunismul românesc? Totodată, care sunt factorii care au influențat evoluția traseismului în acestă perioadă?

Domnica Gorovei: Am să fac o observație preliminară legată de termenul ”traseism”, care are o conotație puternic peiorativă. De altfel, în spațiul public fenomenul este evocat prin termeni dintre cei mai pitorești – ”fripturiști”, ”dezertori”, ”trădători”, ”transfugi” etc. Simpla lor evocare implică o critică a practicii, asociată oportunismului și corupției. Eu voi opta pentru termeni neutri, precum mobilitate ori migrație interpartizană pentru a descrie decizia unui ales de a părăsi partidul politic din partea căruia a candidat. Pentru că nu îmi propun studierea fenomenului dintr-o perspectivă etică, ci explicarea unei practici pe care o întâlnim în multe dintre democrațiile reprezentative contemporane. Și care a devenit o caracteristică a sistemului politic românesc postcomunist, atât la nivel local, cât și național. Mă voi referi exclusiv la migrația intra-parlamentară.

Mobilitatea interpartizană trebuie analizată din două perspective: a partidelor politice și a reprezentării politice. La nivelul partidelor, ea măsoară gradul lor de coeziune internă și loialitatea aleșilor. Cum aceștia sunt elitele partidului, evident că plecarea lor fragilizează structurile formațiunii și o discreditează în ochii electoratului. Dar migrația trebuie analizată și din perspectiva reprezentării politice, pentru că implică un deficit al acestui principiu democratic. Astfel, factorul major care influențează fenomenul este lipsa coerenței, identitare și structurale, la nivelul formațiunilor politice.

Care este evoluția traseismului politic în România postcomunistă? Identificați mai multe perioade ale manifestării acestui fenomen?

Fenomenul s-a intensificat de la o legislatură la alta, fără să existe, în aceeași legislatură, diferențe semnificative între Senat și Camera Deputaților.

Astfel, parlamentul ales în 1990 se remarcă prin faptul că nu se înregistrează acest tip de dinamică interpartizană. Dar deja în 1992, 7% dintre parlamentari părăsesc partidul din partea căruia au fost aleși. Cu excepția legislaturii 2000-2004, când numărul celor care migrează înregistrează o mică scădere, rata mobilității crește de la o legislatură la alta. Cu precădere între 1996-2000 și 2004-2008, când mobilitatea atinge valorile de 15% și, respectiv, 20%, adică un număr aproape dublu de parlamentari schimbă partidul comparativ cu legislatura anterioară. În fine, legislativul care își termină acum mandatul se remarcă nu numai prin supradimensiune ori prin problemele penale ale membrilor, ci și din perspectiva mobilității: 38% dintre parlamentari schimbă partidul, față de ”numai” 21% în mandatul precedent. Creșterea nu este deloc neglijabilă.

În general, presa insistă pe „campionii” migrației, adică pe parlamentari care nu părăsesc numai un partid, ci asumă într-o legislatură mai multe afilieri partizane. Un astfel de caz este cel al deputatului Florentin Gust Băloșin, care în legislatura 2008-2012 trece de la PSD la PC, apoi este independent, intră în PDL, pentru a reveni la PSD, formațiunea din partea căreia este și reales în 2012, pentru ca în 2015 să devină din nou independent. E un record! Și nu e singurul!

Mai trebuie spus că, exceptând UDMR și reprezentanții minorităților naționale, toate partidele au fost afectate de mobilitatea parlamentarilor. Niciun partid nu se remarcă prin faptul că nu îi pleacă sau nu primește aleși către/de la alte partide. Chiar și cadrul de analiză bazat pe distincția putere-opoziție are limitele lui, în condițiile în care și configurația coalițiilor guvernamentale stă sub semnul volatilității. Fenomenul devine mai inteligibil dacă e văzut drept un simptom al cartelizării partidelor politice.

În ce moment electoral traseismul politic prezintă cele mai înalte valori? Înainte sau după organizarea scrutinurilor electorale?

Mobilitatea interpartizană a aleșilor are loc pe parcursul întregii legislaturi, intensitatea fenomenului fiind legată mai puțin de momentele electorale și mai mult de evoluțiile de la nivelul partidelor politice ori de crizele politice. Totuși, rata migrației tinde să se intensifice în lunile premergătoare alegerilor, pe fondul dorinței parlamentarilor de a fi realeși. În acest caz primează strategiile personale în vederea realegerii, după eșecul negocierilor dintre ales și partid pentru obținerea unui loc eligibil.

Care sunt principalele schimbări survenite asupra procesului democratizării, apărute pe fondul dinamicii traseismului politic?

În primul rând, la nivelul partidelor politice, migrația intra-parlamentară a însemnat apariția, în interiorul legislativului, a unor noi partide politice. Cazul cel mai cunoscut este cel al Uniunii Naționale pentru Progresul României (UNPR), creat în 2010 în principal din demisionari PSD. Nu este însă nici primul și nici singurul caz. Spre exemplu, în legislatura 1996-2000, sunt create în parlament Alianța pentru România ori Uniunea Forțelor de Dreapta, iar mai recent Partidul România Unită. Dar mobilitatea parlamentarilor poate însemna și dispariția unor partide politice de pe scena parlamentară. Este cazul Partidului Poporului-Dan Diaconescu, care pierde 68 de parlamentari, marea majoritate integrându-se în alte partide.

Însă de departe cea mai spectaculoasă, din perspectiva consecințelor pe care le produce mobilitatea intra-parlamentară, este legislatura 2008-2012, pentru că au loc două fenomene fără precedent: schimbarea ponderii partidelor în afara momentului electoral și conturarea în legislativ a unei forțe determinante în formarea și dărâmarea guvernelor. La finalul lui 2009 Emil Boc nu reușește să obțină votul de învestitură decât cu sprijinul unor parlamentari demisionari (din PSD în principal), conduși de Gabriel Oprea (viitor UNPR). A doua implicație a migrației se produce în 2012, când are loc alternanța la guvernare înaintea alegerilor planificate pentru toamna acelui an. Ca o consecință a demisiilor din PDL, precum și a schimbării opțiunii UNPR și a grupului minorităților naționale: guvernul Mihai Răzvan Ungureanu cade în urma unei moțiuni de cenzură în aprilie 2012, iar în mai este învestit guvernul Victor Ponta I. Diferența a fost de numai câteva voturi: la învestitură guvernul MRU trece cu 7 voturi în plus, iar la moțiunea de cenzură sunt numai 4 voturi în plus. Iată deci cât de important este fiecare vot când avem de-a face cu o majoritate fragilă.

În ce măsură principiul reprezentării opțiunilor alegătorilor este “denaturat” ca urmare a evoluţiei traseismului politic?

Evident, mobilitatea parlamentarilor afectează configurația decisă de alegători la urne, producând un deficit de reprezentare. Este, încă o dată, o chestiune duală. Pe de o parte, pentru partide această dinamică dovedește mobilizarea constantă, inclusiv între momentele electorale, pentru a-și spori numărul de aleși. Pe de altă parte, chestiunea trebuie plasată în sfera discuției despre tipul de mandat. Este un deputat de Iași reprezentantul exclusiv al circumscripției sau, din contră, al națiunii în ansamblul său? Apoi, atât din perspectiva teoriei politice, cât și a normei juridice, în România avem un mandat reprezentativ, ceea ce înseamnă că parlamentarul, odată ales, exercită mandatul așa cum crede de cuviință: nici alegătorii și nici partidul nu îl pot constrânge în vreun fel. Este ceea ce evocă și hotărârile emise de Curtea Constituțională pe această temă, în baza art. 69 din legea fundamentală care prevede nulitatea mandatului imperativ. Din acest punct de vedere, un argument recurent în discursul parlamentarilor „migratori” denunță deriva partidului (ideologică sau privind alianțele): decizia de a părăsi partidul traduce tocmai fidelitatea față de mandatul primit de la alegători. Ceea ce, dincolo de puternica componentă populistă, nu este lipsit de sens în peisajul partizan românesc.

După 26 de ani de tranziție și democratizare, cum este problematizată și regândită dimensiunea traseismului politic în spațiul românesc?

Migrația politică este în primul rând o fațetă a relației partid-aleși. Până când partidele nu își vor reforma strategiile și nu vor înțelege că este contraproductiv, pentru ele înainte de orice, să promoveze „traseiști”, lucrurile vor avea slabe șanse de schimbare. Aici prea puține s-au modificat în ultimii 26 de ani.

Transformări sunt însă vizibile la nivelul societății civile, unde observăm o atenție sporită față de acest fenomen, vizând creșterea presiunii asupra partidelor. Și cum suntem la finalul campaniei electorale, în contextul legislativelor din 2016 au fost publicate diverse statistici privind candidații de pe liste ori evoluțiile din legislatura care se încheie. În afară de preocuparea legată de „candidații penali”, se poate observa și un interes față de acești „traseiști”. Însă chestiunea este abordată exclusiv cantitativ, în timp ce fenomenul stă sub semnul diversității. Dau numai exemplul excluderii anumitor parlamentari, care, însă, poate ascunde și abuzuri ale conducerii partidului respectiv.

Consideraţi că există o schimbare de paradigmă asupra definirii şi înţelegerii apartenenței la un partid/formațiune politică, în raport cu primii ani ai tranziției?

E greu de vorbit despre o schimbare de paradigmă, mai ales în condițiile în care partidele politice par a fi într-o continuă redefinire, așa cum o arată spre exemplu fuziunea PNL-PDL. Însă cel puțin la nivel legislativ se observă o deschidere. Mă refer la reforma de anul trecut, care face posibilă crearea unui partid cu numai trei membri fondatori. Ceea ce produce deja o multiplicare extremă a formațiunilor politice. E clar că prea puține dintre acestea vor rezista în timp și încă și mai puține vor obține repezentare politică. Însă un efect sigur se va vedea la nivelul fluidității personalului politic: mobilitatea membrilor de partid va crește, iar afilierile vor deveni din ce în ce mai greu de identificat. Ceea ce riscă să dilueze și discuția despre migrație, mai ales din perspectiva logicii strict cantitative în care este abordat fenomenul în spațiul public românesc.