Partidele creştin democrate europene sunt cele care au contribuit în mod esenţial la actuala construcţie a Uniunii Europene şi a societăţilor europene, aşa cum le ştim astăzi. Cum răspund însă ele în faţa provocării reprezentate de imigraţie şi cum reuşesc să armonizeze etica creştină pe care sunt fundamentate cu cererea publică tot mai insistentă pentru blocarea fenomenului migrator?

Sorina Cristina Soare, cadru universitar la Universitatea din Florenţa, cercetătoare a partidelor politice româneşti şi europene, explorează într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea reacţia oferită de partidele creştin democrate din Europa provocării imigraţiei şi imigranţilor.

coperta

Vladimir Adrian Costea: Ce evoluție au înregistrat partidele creştin-democrate în spațiul european? Care sunt statele în cadrul cărora partidele creştin-democrat au reprezentat actori importanţi pe scena politică naţională/europeană?

Sorina Cristina Soare: În primul rând se poate spune, fără riscul de a fi considerată o exagerare, că partidele creștin-democrate sunt arhitecții Uniunii Europene (UE) și au fost printre susținătorii cei mai asidui ai integrării atlantice[1]. Nu surprinde, de altfel, această susținere pentru a colabora în UE sau în NATO dacă luăm în considerare dimensiunea internațională/universală a catolicismului.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Italia, Germania și Franța, mișcări și partide inspirate de principiile din enciclicele Rerum novarum și Quadragesimo Anno aveau să influențeze în mod decisiv agenda reconstrucției politice, economice și sociale din Vestul Europei. Viziunea politică, de inspirație catolică, a unor personalități precum Robert Schuman, Alcide De Gasperi sau Konrad Adenauer, avea să definească conținutul proiectului de pacificare a Europei.

La fel de importantă a fost această familie politică în definirea și răspândirea principiilor democrației constituționale în Europa de după 1945 și nu trebuie uitat nici rolul de formator “democratic” în spațiul post-comunist de după 1989[2].

Formațiunile politice creștin-democrate de după război nu sunt însă partide noi. Dincolo de partidele din statele fondatoare ale Uniunii Europene, partide similare se regăsesc practic în mai toate statele din Europa de Vest. Din punctul de vedere al originilor acestora, regăsim conflictul dintre Stat și Biserică ce a caracterizat Europa Occidentală încă din Evul Mediu. În faimosul articol publicat de Lipset și Rokkan în 1967[3], cei doi autori susțineau, de altfel, teza potrivit căreia sistemele de partide politice din Europa au fost create de-a lungul unor conflicte generate de procese complexe. De-a lungul timpului, conflictele generate de clasă, religie și raportul dintre centru și periferie s-au impus ca fiind cheia principală de interpretare a dinamicilor politice din perioada de după 1945. Nașterea unor partide democrat-creștine este favorizată în acele țări unde conflictul dintre Stat și Biserică este echilibrat; altfel spus nu este, cel puțin inițial, necesar un partid democrat-creștin în Irlanda, unde dimensiunea catolică se suprapune cu cea etnică și are o largă susținere la nivel social și politic. O situație particulară este cea franceză, acolo dimensiunea creștină a fost recuperată cu precădere de susținătorii monarhiei. Pentru a răspunde, însă, mai precis la întrebarea dumneavoastră, trebuie menționat că dincolo de sistemul de idei care reprezintă până în zilele noastre crezul politic al familiei creștin democratice, este important de subliniat faptul că acest conflict este caracterizant numai pentru Europa occidentală (cu o frontieră simbolică ce nu se suprapune în Estul Europei cu frontierele teritoriale din zilele noastre[4]).

Din punct de vedere istoric, partide creștin-democratice pot fi, însă, identificate și în Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia de odinioară. În România avem de-a face cu o inginerie recentă, legată de partea transilvăneană a Partidului Național Tărănesc. De remarcat este și faptul că după 1989 această familie este slab reprezentată în zona post-comunistă, partidele care se regăsesc în grupul popularilor europeni adoptând cu precădere un discurs naționalist în care religia are o valență exclusivistă[5].

În restul Europei, primele partide confesionale se nasc deja la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai precis între 1870 și 1920, într-un context caracterizat de trei stimuli:

  • procesul de democratizare (lărgirea drepturilor politice),
  • apariția partidelor de masă,
  • mișcările liberale anticlericale[6].

Încercări de a construi partide confesionale sunt documentate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, însă, pentru câteva decenii, alegătorii și chiar Biserica aveau să le ignore atâta timp cât catolicii occidentali se identificau cu precădere în partidele conservatoare și monarhice[7]. Primele succese electorale aveau să fie înregistrate abia în 1870/1871 în Germania, 1884 în Belgia, 1887 în Austria, 1888 în Olanda și 1919 în Italia[8].

Imaginea unei Biserici populare, dar și importanța persoanei umane în gândirea socială şi politică creştină fuseseră în centrul dezbaterilor din comunitatea catolică de o bună bucată de vreme[9], mai ales în țările în care dezvoltarea capitalismului alimentase coagularea unor mișcărilor socialiste. Ca reacție asistăm la apariția cercurilor catolice muncitorești, de exemplu, grupate în Franța în așa numita Œuvre des cercles catholiques d’ouvriers.

Desigur, numeroase nuanțe se impun, în primul rând trebuie amintit că atunci când ne referim la comunitatea catolică nu pot fi ignorate faliile etnice și de clasă din interiorul diferitelor state europene. Dincolo de dimensiunea universală a Bisericii, comunitatea catolică era deci caracterizată de viziuni politice mai mult sau mai puțin convergente. Este la fel de important de menționat că, mai ales în ultimul secol, corpul doctrinal de origine catolică avea să includă aspecte protestante, cu precădere în Nordul Europei.

Ţările europene[10] în care se afirmă formațiuni politice inspirate de principiile confesionale sunt Belgia, Germania, Luxemburg, Olanda, Norvegia și Italia. Mai aproape de zilele noastre formule politice creștin-democratice apar și în Suedia și Finlanda, în Portugalia și Spania[11]. După cel de-al doilea Război mondial, cu precădere în Italia și Germania, democrații sub tutela puterilor aliate, democrația creștină avea să integreze și o puternică valență antifascistă și anticomunistă – un element important în ceea ce privește legitimitatea acestora. În marea lor majoritate, aceste partide aveau să devină rapid partide de guvern și, din această poziție, aveau să influențeze decisiv proiectul european. În fine, grupări politice inspirate de dimensiunea creștină aveau să se dezvolte dincolo de continentul european, în America Latină (de exemplu, în Venezuela, Chile, Guatemala).

În ceea ce privește Europa, cu precădere în perioada post-1945, aceste partide reușesc să atragă un număr important de membri și un electorat interclasist. Din punct de vedere politic, programele partidelor democrat-creștine pun accentul pe o poziție critică față de materialismul promovat atât de liberalism, cât și de comunism, fără însă a critica economia capitalistă in toto. În același timp, natura lor confesională omogenă este abandonată, adoptând o politică de colaborare și integrare cu mișcările protestante, precum în cazul Germaniei. Filonul protestant avea să nuanțeze ulterior poziția față de capitalism[12]; în același timp, colaborarea dintre partidele protestante și cele catolice avea să fie o opțiune strategică pentru a depăși criza electorală din anii 1960 și 1970. Este, printre altele, cazul creștin democraților olandezi (CDA).

Progresiv, atracția partidelor creștin democratice avea însă să intre într-o criză vizibilă până în zile noastre în cazul italian, de exemplu. Literatura a explicat această dinamică descendentă ca fiind legată în primul rând de uzura « naturală » a unei familii prin excelență de guvern. Acuzațiile de corupție se multiplă, precum în cazul cancelarului Kohl sau în cazul Democrației creștine din Italia, iar credibilitatea acestora scade, uneori, vertiginos. Nu sunt ignorate însă aspecte sociale mai ample, precum secularizarea progresivă a societății începând cu anii 1960 și promovarea unor valori post-materiale (în perioada post-1968) în conflict direct cu multe din principiile apărate de familia creștin democrată. Teme precum divorțul sau avortul aveau să devină centrale în articularea unei agende politice pline de tensiuni. Dacă în Olanda sau Germania partidele creștin democrate au reușit să supraviețuiască, în Italia cel mai important partid din Prima Republică avea să dispară la începutul anilor 1990. Totuși rezultatele electorale de peste 40% din voturi din anii 1946-1966 nu sunt egalate.

Până în zilele noastre familia politică a democrației creștine rămâne vizibilă la nivel european, fie că este vorba de cancelara Angela Merkel sau de fostul președinte al Comisiei europene Jose Manuel Barroso sau de actualul președinte Jean-Claude Juncker.

În ce măsură poziţiile partidelor creştin-democrate din spaţiul european sunt influenţate de dinamica imigraţiei pe continent?

Dacă ne referim la cazul german, poziția “ușilor deschise” a fost unul dintre elementele care a favorizat coagularea unui nou partid relevant din punct de vedere al potențialului electoral; este vorba de Alternativa pentru Germania (AfD). În restul Europei pozițiile exclusiviste aveau să fie dominante, chiar și în țările cu o tradiție de deschidere față de fenomenul imigrației. Pe baza producției științifice pe care o cunosc, nu sunt un expert în politicile de imigrație însă, ceea ce mi se pare important este faptul că nu putem izola poziția partidelor democrat-creștine din ultimii doi sau trei ani de un proces mai lung, care este deja vizibil în discursurile dreptei radicale populiste încă din anii 1980. Tema imigrației era deci prezentă de o bună perioadă în spațiul public în Germania, Olanda sau Austria, țări cu o continuitate remarcabilă a democrației creștine. Poziția “umanitară” a Bisericii și a asociațiilor catolice de la nivelul societății avea să fie susținută, cel puțin parțial, și de partidele democrat-creștine. Diferențe importante sunt însă documentate de literatură. De exemplu, în cazul olandez, CDA a adoptat rapid o poziție de integrare a imigranților musulmani, chiar și în rândul elitelor sale. Poziția catolicilor flamanzi (CD&V) a fost mult mai moderată. În aceeași țară, Partidul Social Creștin Francofon adoptă o poziție de deschidere radicală; din 2002 a renunțat la denumirea creștină (numele actual este Centrul Democrat Umanist, CDH) și s-a apropiat rapid de comunitatea musulmană din Valonia[13]. În același timp, după 11 Septembrie și cu precădere în urma crizei declanșate de refugiații din zonele de conflict din Orientul Mijlociu (acutizate de atacurile teroriste de la Paris sau Bruxelles), asistăm progresiv la o radicalizare a discursurilor partidelor mainstream. Consonanța dintre discursurile partidelor de guvern și partidele dreptei radicale are desigur o valență strategică: sondajele identifică o creștere a islamofobiei la nivelul alegătorilor[14]. Dinamica cerere-ofertă este foarte importantă pentru viața politică și nu poate fi adesea ignorată de partidele politice. Cu toate riscurile care decurg, evident …

Care este rolul modelului propus de gândirea creştin-democrată în vederea integrării refugiaţilor sirieni în spațiul european?

Etica socială creștină a fost fundamentul ideologic al primelor partide democrate-creștine; structurile caritabile s-au dezvoltat în lumea protestantă, dar și în Sudul catolic și puneau accentul atât pe garantarea serviciilor minime pentru cei săraci, dar și pe norme și valori morale în viața socială. Aceste aspecte s-au diluat progresiv în fața principiilor de închidere  față de cei care nu sunt ca « noi » și au produs o dezbatere din ce în ce mai complexă despre așa zisul welfare-chauvinism: politici sociale pentru nativi deja în anii 1980. Imigrații nu sunt incluși, cu precădere cei musulmani. Pe hârtie rolul progresist bazat pe un model de “primire” a celor care au nevoie este susținut și de pozițiile deosebit de deschise ale Papei. Dar de la hârtie la practică modelul își pierde consistența cu atât mai mult cu cât adesea structuri locale confesionale se opun politicii de primire a imigranților musulmani. În Polonia, Radio Maria a propus un mesaj complet diferit de cel propovăduit aproape fără întreruperi în slujbe sau discursuri publice de Papa Francisc din 2014 până în zilele noastre. Cert este că deja de un anume timp analizele concentrate pe programele partidelor creștin democrate pun în evidență poziții conservatoare în ceea ce privește imigrația.[15]

Care sunt principalele consecințe generate de fenomenul imigrației asupra modelului creştin-democrat?

Ca și pentru celelalte partide cu ambiții de guvern, comportamentul pragmatic pare a se impune și în cazul democraților creștini. Radicalizarea partidelor mainstream este din ce în ce mai vizibilă atât în Est, cât și în Vest. Fidesz și PiS nu mai sunt astfel oile negre, ci par a fi precursorii unei poziții conservatoare. Politicile în care se poate observa impactul acestei închideri sunt atât cele legate de domeniul ocupării forţei de muncă (de exemplu, impactul numărului de imigranți asupra scăderii salariilor, creșterea șomajului printre nativi), cetățenie (atât în ceea ce privește dobândirea, cât și pierderea cetățeniei), educație și, nu în ultimul rând, aspecte religioase (afișarea unor simboluri religioase). Pentru a dezamorsa aceste observații trebuie totuși spus că partide precum CDU au avut de-a lungul timpului poziții divergente asupra chestiunii: la putere între 1982 și 1998, CDU a încercat adesea să limiteze politicile pentru imigrație[16]. În ciuda unui Zeitgeist nefavorabil, Angela Merkel adoptă o poziție curajoasă cu faimoasa sa fraza – „Wir schaffen das!“. Perspectiva alegerilor de anul viitor pare a schimba cârma …

În ce măsură problematica integrării refugiaţilor sirieni contribuie la redefinirea partidelor creştin-democrate?

Fenomenul este recent și studiile nu sunt foarte numeroase. Seria alegerilor regionale din Germania poate fi însă un indicator important: CDU a pierdut numeroase voturi în favoarea unui partid care militează pentru securizarea frontierelor și un control rigid la nivelul imigrației (cu precădere cea musulmană).

Cum este definită imaginea Celuilalt în spațiul Uniunii Europene? Ce modificări a suferit ca urmare a ridicării gardurilor de sârmă pe teritoriul statelor membre ale Uniunii?

Cândva celălalt era “vecinul” (mai de aproape sau mai de departe), acum este din ce în ce mai mult perceput ca invadatorul.

Pentru cine vine din Est, pentru cine are încă memoria zidului Berlinului și a cozilor pentru vize din anii 1990, gardurile cu sârmă ghimpată sunt un important (și poate chiar decisiv) pas înapoi, o întoarcere către trecut. Dacă ne uitam la discuțiile din perspectiva alegerilor prezidențiale din Franța anului viitor, se observă cu stupoare adoptarea unui discurs maniheist dincolo de partidele radicale. Ceilalți sunt toți cei care nu sunt “nativi”. Dincolo de aspecte religioase se regăsesc și aspecte rasiste. Nativismul era până acum un deceniu un element programatic aproape exclusiv valorizat de partidele radicale, în zilele noastre comunitatea organică amenințată de “ceilalți” este un laitmotiv de la stânga la dreapta. Partidele democrat-creștine par a se fi adaptat și ele progresiv.

În ce măsură criza umanitară a refugiaților sirieni a generat dificultăți în privința construirii unor politici sociale privind integrarea acestora?

Suprapunerea dintre politicile de austeritate și criza imigranților a alimentat trei teme cu mare vizibilitate politică: protejarea identității naționale (siguranța culturală), controlarea potențialului de violență (siguranța fizică) și garantarea politicilor sociale (siguranța socio-economică). Toate aceste aspecte au fost filtrate de cererile din ce în ce mai insistente de la nivel electoral pentru a « naționaliza » politicile sociale.

Pe fondul problematicii integrării imigranților în spațiul european, considerați că dezbaterea asupra viitorului model al creştin-democraţiei vizează o extindere sau o restrângere a acestuia?

Precum am spus deja, o lume cu ziduri este o lume care ne apropie primejdios de epoca extremelor despre care a scris Hobsbawm. Poate că sunt pesimistă din natură, dar cred că problematica integrării imigranților riscă să devină un motiv de închidere, de izolare a întregii societăți europene. Zidurile fizice, culturale sau economice sunt securizante pe termen scurt, dar pe termen lung au un potențial distrugător atât în interior, cât și în exterior. De aici încolo nu putem spune decât Hic Sunt Leones …

[1] Jan-Werner Müller, ‘The End of Chrsitian Democracy. What the Movement’s Decline Means for Europe’, Foreign Affairs, 15 iulie 2014, Stathis N. Kalyvas și Kees van Kersbergen (2010), ‘Christian Democracy’, The Annual Review of Political Science, 13, pp. 183–209.

[2] Ibid. A se vedea și Ingrid van Biezen (2012), ‘Constitutionalizing Party Democracy: The Constitutive Codification of Political Parties in Post-war Europe’, British Journal of Political Science, 42, pp. 187-212.

[3] Seymour Martin Lipset și Stein Rokkan (1967), ‘Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments: An Introduction’, in Lipset and Rokkan, eds, Party Systems and Voter Alignments, New York: The Free Press, pp. 1–64.

[4] Frontierele Vechiilor imperii au în general ceea ce a fost numit în literatură “moșteniri” sau altfel spus mecanisme culturale, economice sau structurale care s-au reprodus de-a lungul timpului în ciuda efectelor standardizante (fie sub monarhia constituțională, fie sub regimul communist).

[5] A se vedea de exemplu Bartek Pytlas (2016), Radical Right Parties in Central and Eastern Europe: Mainstream Party Competition and Electoral Fortune. London: Routledge sau Andrea Pirro (2015), The Populist Radical Right in Central and Eastern Europe: Ideology, Impact, and Electoral Performance. London: Routledge.

[6] Stathis N. Kalyvas (1998), ‘From Pulpit to Party: Party Formation and the Christian Democratic Phenomenon’, Comparative Politics, 30 (3), p. 302.

[7] Ibidem, p. 303.

[8] Ibid.

[9] Originea termenului utilizat astăzi se regăsește în Franța revoluționară, în 1791 în legătură cu o Biserică democratică şi populară. Inițial Vaticanul adoptă o atitudine reticentă față de catolicismul liberal. Müller subliniază în acest sens faptul că alăturarea celor doi termeni (democrație și creștin) este plină de semnificații. Se sublinia astfel loialitatea față de principiile democrației reprezentative și interesul de a “socializa masele”. Relația dintre Vatican și partidele democrat-creștine avea să se relaxeze abia după Primul Război mondial. După 1945, partidele creștin democrate se detașează progresiv de autoritatea Vaticanului.  Jan-Werner Müller, op. cit.

[10] O listă a partidelor este disponibilă în tabelul 1 din articolul semnat de Kalyvas și van Kersbergen din 2010 citat mai sus (p. 190).

[11] Dincolo de Partidul popular spaniol, este vorba și de partide etnoregionaliste precum partidul Naționalist Basc sau Uniunea democratică din Catalonia.

[12] Jan-Werner Müller, op. cit.

[13] Steven Van Hecke și Emmanuel Gerard (2004), Christian Democratic Parties in Europe Since the End of the Cold War, Leuven: Leuven University Press.

[14] A se vedea datele publicate de ‘The European Islamophobia Report’.

[15] Pentru detalii a se vedea Tim Bale (ed) (2009), Immigration and Integration Policy in Europe: Why Politics and the Centre-Right Matter, Abingdon: Routledge.

[16] Ibid.

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu