Formarea unui guvern după alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 a ţinut în suspans cea mai mare parte a românilor în perioada sărbătorilor de iarnă. Au fost vehiculate tot felul de caracterizări ale situaţiei, cea mai des întâlnită fiind aceea de „criză politică”.

A trecut România printr-o criză politică sau acţiunile care s-au finalizat în cele din urmă prin învestirea guvernului Grindeanu se înscriu în limitele trasate de constituţie pentru jocul politic? A încălcat cineva Constituţia României cu această ocazie?

Puteţi afla care sunt prevederile constituţionale privind învestirea guvernului şi cum trebuie ele interpretate democratic din interviul oferit de Ştefan Deaconu, profesor de drept constituţional la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, fost consilier prezidenţial pe probleme juridice în cadrul Administraţiei Prezidenţiale a României, între 2012 şi 2015, lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

deaconu-1

Vladimir Adrian Costea: Care este rolul preşedintelui în procesul de desemnare a prim-ministrului? Care sunt limitele constituţionale ale prerogativelui preşedintelui în această privinţă?

Ştefan Deaconu: În primul rând, preşedintele României este cel care desemnează, prin decret, un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Acest candidat este cel care, în termen de 10 zile de la desemnare, îşi va face programul de guvernare şi lista guvernului cu care merge în parlament solicitând votul de învestire al parlamentului. Aşadar, preşedintele nu il desemnează pe prim-ministrul însuşi aşa cum se întâmplă în alte sisteme constituţionale, precum Franţa, ci doar un candidat la funcţie.

În al doilea rând, numirea guvernului (a prim-ministrului şi a celorlalţi miniştri) se face de preşedintele României numai în baza votului de încredere acordat de parlament. Prin urmare, la numirea guvernului participă cele două autorităţi reprezentative ale statului – parlamentul şi preşedintele României. Nici preşedintele nu poate numi guvernul fără horărârea parlamentului de acordare a încrederii în echipa guvernamentală şi programul său de guvernare, nici parlamentul nu poate considera guvernul în funcţiune, doar în baza hotărârii de acordare a încrederii, fără decretul preşedintelui de numire în funcţie.

În consecinţă, numirea guvernului reprezintă rezultatul unei cooperări între preşedintele României şi parlament, aşa cum prevăd art. 85 şi 103 din constituţie.

Președintele trebuie să motiveze decizia de respingere a propunerii venite din partea coaliției parlamentare?

În logica juridică, orice decizie trebuie motivată. Prin urmare, o respingere a unei propuneri venite din partea unei coaliţii ar trebui însoţită de o motivare pentru ca cei care fac propunerea să cunoască unde au greşit sau ce criterii trebuie să întrunească propunerea lor.

Textul constituţional însă nu face o astfel de precizare şi nu îl obligă pe preşedintele României să îşi motiveze decizia, tocmai pentru că prerogativa desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru îi aparţine în totalitate fără a fi condiţionat de vreo propunere. Prin urmare, candidatul la funcţia de prim-ministru nu este desemnat la propunerea cuiva, ci este desemnat de preşedintele României după consultarea cu partidele politice reprezentate în parlament pentru a vedea cine are şanse să coaguleze o majoritate parlamentară care să îi poată asigura votul de învestire, conform art. 103 din constituţie.

În cât timp trebuie să ofere un răspuns la propunerea venită din partea coaliției parlamentare?

Nu există o prevedere legală în acest sens. În mod normal, după anunţarea rezultatelor alegerilor parlamentare, preşedintele trebuie să declanşeze procedura de consultare cu partidele politice parlamentare în vederea desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, deoarece vechiul guvern îşi încetează mandatul la data validării noilor alegeri parlamentare, acesta putând face doar acte de administrare curentă a ţării aşa cum prevede art. 110 din constituţie.

Dispune președintele de prerogativa de a refuza propunerile venite din partea coaliției parlamentare pentru funcția de prim-ministru?

Preşedintele României poate refuza propuneri venite din partea diverselor partide sau coaliţii de partide, ceea ce s-a şi întâmplat în practică deoarece, el nu este ţinut în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru de vreo propunere ce trebuie să vină din partea cuiva. Constituţia i-a lăsat un drept discreţionar preşedintelui în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, care se poate transforma însă rapid în exces de putere. Graniţa între dreptul discreţionar şi excesul de putere este destul de fină.

De câte ori poate refuza propunerile venite din partea coaliției parlamentare?

Preşedintele nefiind ţinut în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru de vreo propunere din partea cuiva, teoretic, poate refuza oricâte propuneri. Practic însă, în logica regulilor democratice şi ale statului de drept, preşedintele nu poate refuza la infinit candidaţii propuşi de o coaliţie parlamentară care probează majoritatea în parlament pentru că s-ar face vinovat de încălcarea prerogativelor sale constituţionale. Această încălcare a constituţiei s-ar datora, fie refuzului prelungit al preşedintelui de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru, fie desemnării unor candidaţi care nu ar reuşi să obţină votul de încredere al majorităţii parlamentare.

În ce măsură partidele care formează majoritatea parlamentară sunt îndreptăţite să exercite presiune la adresa preşedintelui în vederea desemnării prim-ministrului?

Într-un stat democratic, un partid care câştigă alegerile obţinând majoritatea locurilor în parlament sau care reuşeşte să formeze o majoritate politică în parlament aptă să învestească un guvern, are legitimitatea să propună preşedintelui un candidat pe care preşedintele să îl şi desemneze drept candidat la funcţia de prim-ministru. Altfel, preşedintele ar nesocoti regulile constituţionale democratice de formare şi învestire a unui guvern.

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu