România la 10 ani de la aderarea la UE/ Interviu cu prof. univ. Cristian Preda, eurodeputat: „Simpatiile pro-europene au fost puse, în câteva rânduri, la index”

La 1 ianuarie 2017 s-au împlinit 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Care este bilanţul unui deceniu de apartenenţă la marea comunitate europeană?

Găsiţi un posibil răspuns în interviul pe care eurodeputatul Cristian Preda, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt beneficiile de care a avut parte România în urma integrării în Uniunea Europeană?

Cristian Preda: În general, sunt luate în seamă beneficiile economice. Am văzut, de curând, câteva cifre publicate de BNR, care sunt foarte semnificative: de pildă, din decembrie 2006 până azi, PIB a crescut de la 98 de miliarde de euro la 172. Exporturile anuale s-au dublat, de când suntem membri în UE. Fondurile primite de la Uniune în acest deceniu sunt de circa 40 de miliarde. Startul nu a fost ușor, s-a pierdut multă vreme, inclusiv din pricina corupției, dar rezultatul este, dacă privim înapoi, foarte bun. Salariul mediu abia depășea echivalentul a 300 de euro, astăzi a depășit 450. Suntem încă departe de media europeană, desigur, dar salariile nu ar fi fost mai mari dacă rămâneam în afara Uniunii. Beneficiile politice nu sunt nici ele de neglijat, chiar dacă despre ele se vorbește mai rar.

Considerați că integrarea în Uniunea Europeană a contribuit la democratizarea societății românești?

Societatea românească era deja democratică în momentul aderării. Criteriile politice erau îndeplinite, altfel nu am fi fost acceptați în „club”. E remarcabil, de altfel, faptul că alternanța guvernamentală a devenit o regulă a vieții noastre politice. Din 1996 încoace, cetățenii schimbă la urne guvernele. Pragul 2007 nu a schimbat ceva în această privință. Să ne amintim, pe de altă parte, că perioada 2004-2007, adică de la finalul negocierilor la intrarea efectivă în UE, a fost una în care consensul pro-european a calmat pasiunile politice. După 1 ianuarie 2007, a repornit războiul partidelor. Prima suspendare a lui Traian Băsescu s-a produs în primăvara primului an de apartenență a României la UE. A doua suspendare a produs criza statului de drept din 2012, adică fix la mijlocul deceniului despre care vorbim. În ciuda acestor derapaje, democrația a rămas una funcțională. Ce e mai interesant e că instituțiile care asigură domnia legii au devenit mai puternice, tocmai fiindcă, în crizele din 2007 sau 2012, s-a căutat blocarea lor, în numele unor minorități partizane.

Care sunt temele pe care politica românească le-a preluat în urma integrării în Uniunea Europeană?

Cam totul a fost preluat. Desigur, în chip specific. Uneori, aș zice, mult prea specific. De pildă, criza economică ne-a lovit chiar imediat după aderare și după 2-3 ani de relativă prosperitate, care dăduseră naștere unui optimism extraordinar. Revenirea la pesimismul de la începutul tranziției a fost rapidă și trăită ca o traumă colectivă. Criza monedei comune ne-a afectat în mică măsură, fiindcă suntem departe de intrarea în zona euro. Băncile de la noi n-au privat pe nimeni de resurse, dar au devenit mai prudente ca în Vest. Criza refugiaților a fost mult discutată, deși am primit foarte puțini – câteva zeci de – sirieni, irakieni etc. Emoțiile au fost mai puternice decât în țări care au avut pe cap sute de mii de musulmani, care s-au și stabilit acolo, nu erau doar în trecere. O temă precum spațiul Schengen a fost dezbătută și ea într-un mod foarte particular: am vrut să intrăm în acest spațiu, ca semn al integrării noastre depline, dar am fost refuzați, imputându-ni-se corupția, nu chestiuni tehnice. Când a început criza refugiaților, regulile Schengen au fost suspendate de mai multe țări, dar noi am continuat să visăm la această apartenență.

Ce schimbări s-au produs în rândul clasei politice în timpul celor zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană?

Dacă judecăm în funcție de personalul politic, foarte puține. Liderii de azi erau activi și înainte de 2007. Uitați-vă la cei care conduc partidele și la ce făceau în momentul aderării. Dragnea era un influent baron local, Turcan și Hunor Kelemen erau și ei în Parlament, Tăriceanu conducea guvernul, Băsescu era președinte. Singurul nume nou, între liderii partidelor parlamentare e Nicușor Dan. Președintele Klaus Iohannis era în 2006 gestionarul programului „Sibiu – capitală europeană”. Așa a și căpătat statutul de politician de anvergură națională, nu doar locală. Moravurile au fost în mică măsură schimbate. Când spun asta, am în vedere disponbilitatea pentru compromis rațional, așa cum se manifestă ea în Parlamentul European. Viața politică românească e opusul acestui stil, fiind bazată pe confruntare și luptă, pe o aprigă polarizare. În ultima campanie, li s-a reproșat celor care ar vrea să acționeze ca la Bruxelles – Cioloș și suporterii săi – că sunt „străini”, „vânduți” etc. Simpatiile pro-europene au fost puse, de câteva ori, la index.

Care a fost influența pe care Uniunea Europeană a exercitat-o cu privire la combaterea corupției și a derapajelor de la funcționarea statului de drept?

Înainte de aderare, România a acceptat instituirea unui Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV). Scopul MCV era de a îmbunătăți funcționarea justiției. Se credea că el va permite într-un timp scurt sincronizarea cu celelalte state-membre. N-a fost așa scurt. MCV este și astăzi în vigoare. Comisia Europeană elaborează rapoarte periodice, în care ne spune ce merge și ce nu merge în procuratură, tribunale etc. Criza din 2012 a complicat și mai mult situația, introducând noi materii pe agenda MCV, precum numriea Avocatului Poporului sau revizuirea Constituției. Să vedem, însă, partea plină a paharului: încurajările de la Bruxelles pentru instituții precum DNA sau CSM au condus la sporirea numărului de anchete care au vizat cazurile de corupție și la condamnări răsunătoare. Un fost premier, mai mulți ex-miniștri decât ar fi nevoie pentru un guvern, deputați și senatori, înalți funcționari au fost condamnați pentru delicte grave. Atitudinea societății este ambiguă: unii sunt încântați că viața publică devine mai curată, alții votează cu entuziasm politicieni corupți.

Care este contribuția României cu privire la politicile Uniunii Europene? Care sunt domeniile în care România a avut un cuvânt de spus?

În principiu, România s-a pronunțat în toate chestiunile europene, fiindcă reprezentanții noștri guvernamentali sunt în toate „formațiunile” Consiliului UE, iar în Parlamentul European avem 32 de deputați, care sunt, în cvasi-totalitatea lor, membri în grupurile politice care fac legea în forul de la Strasbourg. Deciziile europene sunt și ale noastre. De aceea, este absurd să opunem Bruxelles-ul și Bucureștiul. Doar populiștii o pot face. De fapt, așa s-a întâmplat și în alte state-membre. Populiștii critică Europa ca și când ei n-ar fi parte, ci judecători externi. În România, populiștii de acest fel nu sunt organizați într-un partid distinct, dar sunt bine reprezentați și la social-democrați, și la național-liberali.