27 ianuarie, în fiecare an, este Ziua Internațională de comemorare a victimelor Holocaustului.  Am scris textul pe care îl public mai jos acum 15 ani, la cîteva luni după ce am fost, de două ori, la Auschwitz. Ceea ce a fost acolo nu trebuie să se mai întîmple niciunde, niciodată!

Între decembrie 2001 şi iunie 2002, exceptând lunile ianuarie şi februarie, am locuit în Cracovia. Am învăţat – nu suficient de bine, desigur – superficiile şi subteranele oraşului (óv) lui Krak şi nu am ieşit din el decât de patru ori: în două dăţi, ca să revin în ţară, în celelalte două, ca să merg la Auschwitz. La Oswiecim, cum îi spun polonezii: prima dată, în decembrie; a doua oară, în luna mai.

Prima dată, în decembrie, am fost singur. Mi s-a spus înainte de a merge acolo că nu ar fi bine pentru mine să stau mult. Să pleci cât poţi de repede! Am stat mai mult – şase ore – şi, dacă nu se întuneca, aş mai fi stat. Seara, când m-am întors în camera mea din Piast Dom, am observat pentru prima dată după mai bine de două săptămâni că pereţii ei nu sunt galbeni, cum crezusem până atunci, şi că doar lustra îi făcea să fie aşa. Nu am dormit toată noaptea, a doua zi nu am vorbit cu nimeni; îmi amintesc – şi această amintire are o intensitate deosebită – cât de mult am stat pe marginea patului, cu lumina aprinsă, aproape nemişcat, privind în gol. Mi-am promis că nu voi scrie niciodată despre drumul meu la Auschwitz, că îl voi ascunde în mine, undeva, adânc, şi că nu voi reveni acolo în nici o altă situaţie. După un timp, am înţeles că, intrând acolo, de fapt, nu voi mai putea ieşi niciodată. A doua zi, către noapte, m-am reconectat la lume, am scris un email în ţară; destinatara lui mi-as spus, apoi, că nu a mai primit demult o scrisoare atât de frumoasă. Noroi, tristeţe şi tandreţe. Aş fi vrut să nu fi scris acea scrisoare, să nu fi avut acel motiv pentru care să o scriu. Ar fi fost suficientă şi o scrisoare banală, gri, doar tandră pe alocuri.

A doua oară, în mai, nu am mai fost acolo singur. Ar fi trebuit să mergem mai mulţi. Până la urmă, am rămas doar doi. Eu şi Maria, colega mea rusoaică. În 1999, logodnicul ei a fost împuşcat în inimă de un snipper, în Cecenia. Nu îţi va face bine dacă vei merge acolo i-am spus. Nu e treaba ta mi-a spus. Dacă nu vrei să merg cu tine, o să mă duc şi singură. În faţa porţii de la Auschwitz i-am spus că peste câteva ore, va fi un alt om; nu mi-a răspuns nimic. Nu mai plânge, Masha!

ausch

Să ajungi înainte de ora 11, dacă vrei să prinzi şi filmuleţul mi s-a spus. Durează douăzeci de minute doar, dar rulează numai o dată pe zi. Doi sau trei zloţi, biletul. În decembrie, am ajuns la nouă şi jumătate. În mai, pe la zece şi jumătate. Şi, dacă vrei, imediat după film, poţi să mergi cu ghidul. Cinci dolari, douăzeci de zloţi, dar vei avea o imagine mai clară. În decembrie, am colindat, mai întâi, o oră şi ceva prin tot muzeul. Apoi, am văzut „filmuţelul” din spatele unor americani care mâncau pop-corn în faţa mea. Şi, la unsprezece şi douăzeci, mi-am ales ghidul care vorbea în engleză. În mai, am intrat direct la film. Alături de alţi americani care mâncau pop-corn, de data aceasta, în spatele meu. Pop-cornul seamănă, într-un fel, cu Piotrî, coleg la Piast Dom, fumător de cursă lungă, dar mai ales de iarnă, vorbind ca și cum ar fi el însuși uneori doar fum: nu e o invenţie, nici el. De altfel, dacă ne-ar fi trecut prin gând să mâncăm ceva, am fi avut de unde alege, în aceeaşi cladire, într-o locaţie aflată la nici cinzeci de metri distanţă de micul cinematograf în care rulează, zilnic, „filmuleţul”. În zilele în care am fost la Auschwitz nu am mâncat decât îngheţata din gară. Trei batoane de îngheţată. Amintindu-ne, în timp ce mâncam îngheţata, Masha, prima, eu, contaminat de amintirea ei, de o scenă dintr-o carte a lui Soljeniţîn: primul semn al libertăţii pe care îl simte un fost prizonier eliberat dintr-un lagăr este o cupă de îngheţată pe care poate să o mănânce în voie. În mai, am renunţat la ghid. Am fost, eu însumi, într-un fel, ghid. Masha, nu trebuie să stăm aici mult. Vreau să plecăm cât mai repede. / Vreau să merg şi la Birkenau. Dacă tu nu vrei, mă duc şi singură. Am mai fi avut timp să mergem şi la Birkenau. Mergem şi la Birkenau? / Nu, nu mai pot. / Nu mai plânge, te rog! Am ieşit în tăcere. Mai ai ţigări? Mai aveam patru. Le facem jumate-jumate. Le-am făcut. În gară, lângă peron, am mâncat îngheţată. Şi am privit la un grup zgomotos de italieni cum mâncau gulaş. Numai gulaş.

Când m-am întors în ianuarie în ţară, am încercat, într-un grup de amici, să povestesc ce am văzut la Auschwitz. N-am apucat să rostesc mai mult de două fraze; în mijlocul celei de-a treia, am primit o replică de la un amic pasionat de cărţile care apar la Samizdat. Cristi, ai înghiţit găluşca! Te-au manipulat şi pe tine. Cu Zyklon B nu poţi să omori oameni. S-a dovedit ştiinţific. În fiecare război mor oameni. De ce ne spui despre Auschwitz şi nu vrei să aminteşti de Dresda sau de Gulag? Aşa s-a sfârşit o prietenie care nici nu apucase să înceapă. Deşi, cronologic, trăiam în acelaşi an, nu era obligatoriu să fim şi contemporani. Nu ştiu dacă e mai bine aşa, şi nici dacă nu cumva este inevitabil.

Şi prima dată, şi a doua oară, primul bloc în care am intrat a fost acela „dedicat” memoriei ţiganilor exterminaţi la Auschwitz. Auschwitz I este un loc muzeificat. Majoritatea spaţiilor (fără excepţie, teribile) sunt cosmetizate; mai precis, sunt aranjate în aşa fel încât accentele să nu cadă numai pe tragedia unui popor. E un muzeu al ororii internaţionalizat, din care nu au fost şterse încă toate urmele deceniilor de propagandă (şi, cumva, de proprietate) comunistă. Modalitatea în care sunt formulate anumite texte, simbolizarea excesivă a unor spaţii şi, simultan, discreţia în care sunt plasate altele, fac să se întrevadă încă poate nu cea mai adecvată cu putinţă structurare muzeistică. Cu toate acestea, impresia cu care rămâi după ce ai ieşit de la Auschwitz (încă o dată: „a ieşi” e un fel de a spune) este copleşitoare. Pe de altă parte, aportul tehnologiei moderne la semantica locului măreşte emoţia vizitatorului. În primul pavilion (bloc) în care am intrat (în paranteză fie spus: fiecare bloc este, în sine, un muzeu) există plantat într-un trunchi de copac şlefuit un mic televizor la care rulează, preţ de aproximativ 5 minute, un filmuleţ cu un grup de copii jucându-se, maturizaţi înainte de vreme, imediat după eliberare. De fiecare dată când am fost în acel pavilion am văzut nu puţini vizitatori oprindu-se în faţa micului ecran şi ştergându-şi pe furiş lacrimile.

În decembrie, toţi cei care am mers cu ghidul care ne-a vorbit în engleză (o doamnă cam înţepată care lasă mai mult impresia că ne predă semnificaţii, decât că ne îndrumă) a trebuit să purtam lipit de haină un mic abţibild galben. Ni l-am lipit, însă, pentru că ningea foarte tare, majoritatea dintre noi l-am ţinut până la urmă în palmă; eu mi l-am pus în vârful degetului mare, ca pe un plasture. Când ne aflăm în celebrul bloc 11 (acolo unde există camerele de gazare), afară se înteţeşte ninsoarea. Văd, alternativ, cea mai mare ninsoare din viaţa mea (în câteva minute, pe jos, se face un strat incredibil de gros) şi, în capătul culoarului de la demisol, într-una dintre camerele de gazare, scrijelit pe perete (ni se spune că, de către un prizonier în timp ce murea), chipul Fecioarei Maria cu pruncul Isus în braţe. Ghidul nostru tace. În sfârşit, tace şi pare mai uman. Japonezii grupului duc din nou camera de luat vederi pe umeri; filmează tot. Pe coridor răsună pentru câteva minute doar pleosnetul bocancilor înzăpeziţi. În mai, în tren, controlorul, aflând de pe bilete că mergem către Auschwitz, ne face cunoştinţă cu încă un japonez. Are o geantă mică pe umeri. Când intrăm pe poarta muzeului, o deschide, scoate o cameră de luat vederi şi începe să filmeze. Se pierde în mulţime, dar mai apoi, ne mai intersectăm de câteva ori. Ultima oară, când cobora scările  care duc spre demisolul blocului 11; filma. De altfel, din cei câţiva zeci de asiatici pe care i-am întâlnit acolo, doar două fete nu filmau; îşi cumpăraseră aparate foto de unică folosinţă şi, din când în când, făceau poze. În decembrie, când am ieşit pe poartă, mergând către gară, am observat că zăpada începea să se topească. Noroi.

În stânga, spre marginea lagărului, nebăgat în seamă de vizitatori, cârligul înfricoşător în care erau atârnaţi deţinuţii pedepsiţi. La douăzeci de metri mai încolo, jumătate sub pământ, ca un buncăr, crematoriul. La intrarea acestuia, o placă de marmură pe care sunt încrustate cuvinte prin care vizitatorii sunt rugaţi să păstreze tăcerea când intră acolo. Lângă ea, lumânarile albe care ard tot timpul. Şi cuptoare – reci, desfăcute şi înfricoşătoare. Puţini dintre cei care intră în burta crematoriului atunci când intru şi eu se abţin să nu pună mâna pe fierul cuptoarelor. Japonezii filmează tot; câţiva tineri, exuberanţi, încercuiesc un cuptor şi, zâmbitori, îşi fac poze unii altora. În mai, lângă mine, un domn de vârstă mijlocie verfică, cu aer priceput şi încântat, soliditatea maşinăriilor. Şi apoi, în engleză, începe să în explice doamnei care îl însoţeşte, cum funcţionau acestea. În spatele crematoriului, într-unul din colţurile lagărului, impunătoare, o casă. Casa în care au locuit comandanţii lagărului. Primul dintre ei, îşi adusese cu el soţia şi copiii. Din când în când, se spune, organiza petreceri. Lângă gardul care împrejmuieşte casa în care au locuit comandanţii lagărului, câteva blocuri în care nu poţi să intri. În mai, trecând pe lângă ele, am auzit zgomot de cratiţe, râsete voioase şi am simţit în nări mirosul plăcut de mâncare bună. Vreau să fumez o ţigară. O fumez şi nu o arunc din mână până când tutunul aprins nu îmi arde degetele.

Pe aleea principală, în dreapta, în faţa bucătăriei pentru prizonieri, renovată, spânzurătoarea. Între blocul 10 şi 11, renovat, zidul în faţa căruia se făceau execuţiile – în mai, era acoperit cu flori proaspete. În capătul celălalt al lagărului, la câţiva metrii de şosea, şinele de cale ferată. Mii de fotografii; femei cu copii în braţe, în faţa puştilor; bărbaţi cu mâinile legate la spate, lângă gropi, cu ţeava pistolului în ceafă; fetiţe cu penisuri implantate în urma experimentelor medicale coordonate de Josef Mengele, Johann Paul Kremer, Eduard Wirths şi Carl Clauberg…

În blocul dedicat Italiei, în decembrie, fără ghid, m-am speriat. Era întuneric şi încă nu aflasem că la intrare sunt două butoane de la care se poate aprinde sau stinge lumina. Uşa era întredeschisă; înauntru nu era nimeni. Am deschis uşa până la perete şi am intrat. În dreapta, cum intri, la parter, suspendat cam jumătate de metru deasupra cimentului, începe un fel de podeţ din lemn. Am început să merg şi, când podeţul s-a curbat spre stânga, am observat că nu mai era nici măcar o geană de lumină cu mine. Am continuat să merg, cu teamă şi din ce în ce mai repede şi, după vreo zece metri de la cotitură, m-amizbit puternic cu tot corpul de un perete rece şi imens. Am luat-o la fugă înapoi, speriat. În blocul vecin, într-o fotografie, este o şină de cale ferată care se ridică de la pământ către cer şi care se frânge în aer. În mai, cu Masha, când am intrat în blocul Italiei,  lumina e stinsă. Dă-mi mâna! M-am speriat din nou.

În blocul Olandei, undeva, la etajul unu, este o cameră impecabil aranjată: cu tacâmuri pe masă, cu pian în colţ, cu flori în vază, cu pat frumos împodobit. Poţi să treci pe lângă ea fără să o bagi în seamă. Îi înţelegi rostul dacă observi plăcuţa dintr-un colţ de pe care eşti atenţionat că e bine să îşi aminteşti că aşa ceva nu a existat acolo. În decembrie, nici nu am remarcat acea cameră, deşi ştiu sigur că am trecut pe lângă ea.

În blocul închinat Israelului, între parter şi etajul unu, există o construcţie ca un labirint. E întuneric complet, iar pe aleea care urcă şi coboară şerpuind, nu încape decât trupul unui singur om. Dă-mi mâna. / Dă-mi şi tu mâna. Japonezii filmează tot.

În alt pavilion, din care nu ai cum să ieşi altfel decât bulversat: în spatele pereţilor de sticlă, zeci de hăinuţe şi ghetuţe pentru copii; în spatele pereţilor de sticlă, ste de geamantane aruncate unul peste altul al celor care nu au mai ieşit niciodată de la Auschwitz; în spatele pereţilor de sticlă, sute de ochelari bărbăteşti, unii intacţi, alţii, cu sticla spartă sau doar crăpată; în spatele pereţilor de sticlă, mii de periuţe de dinţi tocite, mii de pantofi peste care s-a pus praful; în spetele pereţilor de sticlă, 2,7 tone de păr de femeie. Vreau să ieşim de aici îmi spune. Şi eu. / Mai vrei să mergem şi la Birkenau? / Vreau să ne întoarcem în Cracovia…

Ieşim. Cum ieşi, în stânga, lângă gardul de sârmă ghimpată, locul în care cânta orchestra. În faţă, deasupra porţii, intactă, inscripţia: Arbeit macht frei. Munca te face liber.

Apoi, te duci către gară. La jumătatea drumului, te mai opreşti încă o dată, te aşezi pe o bancă de la marginea drumului şi fumezi ultima ţigară din pachet. Şi, poate că îţi aminteşti: în decembrie, cum ai vrut să intri mai întâi în cazarma militară de lângă muzeu, crezând că acolo e Auschwitz; în mai, despre bătrânul polonez care, zâmbind, te-a îndrumat cu mâna, ca să fi sigur că nu vei greşi drumul; în mai, întrebându-te cum poate cineva să locuiască toată viaţa în acel sat şi negăsind un răspuns suficient; în decembrie, cum ţi-ai promis că nu vei mai reveni niciodată acolo; în mai, cum ţi-ai amintit că drumul către gară şi, mai ales, de la gară l-ai dus cu tine tot timpul după ce l-ai făcut pentru prima dată în decembrie; în decembrie, zăpada de pe trotuar şi noroiul pe care îl făcea, topindu-se; în mai, verdeaţa de pe marginea drumului şi amintirea soldatului de la cazarmă care ţi-a făcut semn să nu te apropii prea mult de unitatea sa. În fine, în gară: în decembrie, frigul şi nerăbdarea de a te sui în tren ca să pleci de acolo; în mai, îngheţata, gulaşul şi muzica house care răsuna şi în stradă de la o terasă din apropiere.

Nu numai acestea, desigur. Să nu stai mult acolo; nu e un loc unde să stai.

Apoi: trenul care nu te duce direct la Cracovia, în mai; la Treblinka trebuie să schimbi; Treblinka nu este doar o gară mica, la fel ca oricare alta; liniştea; maşina care te stropeşte lângă Piast Dom şi care te trezeşte parcă; căprioara; de ce?; de ce copiii?; de ce?; cum ţi-ai cumpărat pantofi în iunie fără să te uiţi la talpa lor pe care vei observa mai târziu că scrie Quo vadis? (serios); de ce?; de ce plângi, Masha?; dar tu?.

Încă o dată: pare patetic; în realitate, este doar adevărat. Restul este în mine; e şi mai greu de povestit.”

Articol apărut pe LaPunkt.ro

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu