Acumularea momentelor de criză pentru Uniunea Europeană a determinat trecerea treptată de la retorica unei Europe cu mai multe viteze, la efectuarea primilor paşi concreţi în acest sens: recent a apărut „Carta Albă” care detaliază viziunea Comisiei pe această problemă. Chiar dacă şi până acum viteza integrării statelor membre era diferită, Uniunea Europeană a urmat o singură direcție. Va mai fi posibil acest lucru atunci când „Europa mai multor viteze” va fi instituită oficială? Cum va fi afectată România de noile evoluţii?

Gabriela Drăgan, profesor universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti şi director general al Institutului European din România, a oferit mai multe răspunsuri pe această temă complexă şi de maxim interes pentru România, ca stat membru al UE, într-un interviu acordat pentru Europunkt, lui Vladimir Adrian Costea.

Dragan coperta

Vladimir Adrian Costea: Cum am putea defini euroscepticismul și care sunt trăsăturile specifice?

Gabriela Drăgan: La jumătatea anilor 2000, mai exact în anul 2005, respingerea de către francezi și olandezi a ceea ce se numea atunci « Tratatul Constituțional », atrăgea atenția asupra acestui fenomen îngrijorător, precum și asupra costului ridicat generat de clivajul important dintre așteptările populației și discursul clasei politice. Amploarea efectelor generate de Brexit depășește însă cu mult orice estimări privind consecințele acestui fenomen, punînd în discuție, prin undele sale de șoc, modul în care va continua să funcționeze Uniunea și chiar supraviețuirea proiectului european

Conform definițiilor de manual, euroscepticismul exprimă o atitudine negativă față de valorile europene, mergând de la rezervă, până la critică sau chiar respingere a tot ce înseamnă construcția europeană, atât la nivel de instituții, cât și de politici. Trebuie însă să facem distincția între ceea ce a însemnat euroscepticismul anilor 70, 80 și mai apoi al anilor 90 și ceea ce pare a fi astăzi, în 2017: acum, avem de a face cu o manifestare transpartinică, care acoperă atât extrema dreaptă, cât și pe cea stângă a spectrului politic, transnațională și transgenerațională, noile și vechile state membre, cetățenii maturi, dar și tineri fiind reprezentați fără discriminare în listă.

Ce anume face acest nou euroscepticism atât de diferit de ceea ce a însemnat el în perioadele anterioare?

 

Evident, noul context politico-economic din care-și extrage seva și pe care, la rândul lui, îl hrănește – o relație biunivocă care evoluează extrem de îngrijorător. Regăsim în acest nou euroscepticism răspunsul la dimensiunea și diversitatea crizelor cărora, în ultimul deceniu, Uniunea a tot trebuit să le facă față – crize existențiale, după cum le numea chiar președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, în discursul său privind starea Uniunii. Crize care s-au suprapus și s-au potențat reciproc, precum criza economico-financiară, criza zonei euro sau criza migranților. Acestea au rămas în continuare nerezolvate și amplificate la nivel de percepție de numărul și amploarea atentatelor teroriste din ultimii ani.

Noul euroscepticism reflectă o atitudine antisistem generalizată, respingerea fiind nu numai față de instituțiile, politicile și elitele UE, ci și față de valorile promovate de partidele tradiționale. Apariția și ascensiunea rapidă a unor noi partide plasate la extremitatea spectrului politic, precum AfD în Germania, Podemos în Spania, Lege și Justiție în Polonia, pot fi explicate numai prin existența unui grup important de susținători la nivelul populației, care se regăsesc în promisiunile acestor partide. Iar relația de directă dependenţă între crizele anterior menționate și acutizarea crizei de încredere în instituții (europene și naționale) nu mai trebuie demonstrată suplimentar. Eurobarometrele din ultimii ani ne arată că ponderea populației reticente atât față de proiectul european, cât și față de modul în care funcționează instituțiile naționale, a crescut semnificativ. Unul din cele mai recente sondaje realizate la nivelul Uniunii relevă faptul că, în raport cu anul 2004, încrederea cetățenilor în UE a scăzut de la 50% la 36%, în parlamentele naționale de la 38 la 32%, iar în guverne, de la 34 la 27% (EB 85/2016).

Care sunt efectele previzibile pe care acest nou euroscepticism în creștere le-ar putea produce?

Dintre cele mai dramatice pentru Uniune, dar și pentru statele membre. Pe fondul acestui scepticism instituțional în creștere, partidele eurosceptice, naționaliste și populiste, dominant antisistem,  au toate șansele să ajungă tot mai bine reprezentate la cârma instituțiilor (europene și naționale) și să devină astfel responsabile de deciziile care vor marca modul în care va arăta lumea în care trăim și, respectiv, Uniunea Europeană. Prin prisma alegerilor care se vor desfășura în Franța, Germania și Olanda, anul 2017 ne va oferi multe alte subiecte de dezbatere.

În cazul Marii Britanii, eurosceptismul britanic tradițional, combinat cu naivitatea politică dovedită de fostul premier David Cameron, dar și cu o campanie agresivă pro-Brexit și una, mai degrabă fadă, pro-UE, au dus la rezultatul înregistrat pe 23 iunie 2016. Și este firesc să ne întrebăm dacă Brexit-ul reprezintă un accident de parcurs sau trebuie privit ca un semnal de alarmă privind riscul contaminării și apariției de manifestări similare și în alte state din UE.

Ați anticipat următoarea mea întrebare: scenariul Brexit se poate replica? Care sunt statele în care riscurile sunt cele mai ridicate?

Daca v-aș spune că acest lucru nu este posibil, m-ați putea bănui de naivitate excesivă sau de lipsă de realism. Într-o structură atât de complexă precum este structura integraționistă europeană, pierderea unei componente de dimensiunea Marii Britanii nu poate fi resimțită decât asemenea unei unde seismice. Mai mult, devreme ce contextul care a creat Brexit-ul nu a dispărut, ba chiar s-a acutizat, nu mai e deloc surprinzător că partidele eurosceptice se poziționează, în tot mai multe state UE, ca favorite în alegerile electoratului.

E suficient să ne uităm la ce se întâmplă în acest moment în Franța, unde liderul partidului extremist, Frontul National (FN), Marine Le Pen, care se declară în mod deschis o susținătoare a Brexit-ului, apare ca favorită în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale de la finele lunii aprilie. Marine Le Pen se autodefinește ca fiind o protectoare a muncitorilor și fermierilor în fața « globalizării sălbatice si anarhice » și declară că Brexit-ul este cel mai important eveniment de la căderea Zidului Berlinului încoace. Din nefericire, poziția FN din Franța are multe puncte comune cu poziția altor partide cu orientări similare din alte state din Europa vestică, precum Partidul Libertății (PVV) din Olanda, mișcarea Interesul Flamand (VB) din Belgia, Alternativa pentru Germania (AfD), partid proaspăt creat în 2013, Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele din Italia sau Partidul Libertății (FPO) din Austria.

În Europa Centrală și de Est situația nu stă deloc mai bine. Țări precum Cehia lui Milos Zeman (singurul președinte al unui stat din UE care și-a manifestat deschis susținerea față de Donald Trump în timpul campaniei electorale) sau Ungaria lui Viktor Orbán (promotor al democrației iliberale), țări tradițional eurosceptice, au acum alături, în mod asumat, liderii politici din celelalte state Visegrád: în Polonia, partidul lui Jaroslaw Kaczynski, Lege și Ordine (PiS) se află la guvernare, iar în Slovacia, Robert Fico se află la al treilea mandat ca prim-ministru.

Ce pot avea în comun acești lideri politici, provenind din țări diferite și acoperind zone distincte ale spectrului politic? În primul rând, mesajul izolaționist, plasarea intereselor naționale mai presus de orice altceva (vă sună cunoscut America first?). Evident, apărarea intereselor naționale nu poate decât să găsească suport la nivelul electoratului. Destructurat însă, respectivul discurs apare a fi unul eminamente populist, emoțional, sărac în argumente logice. Dezinformarea, propaganda, jumătățile de adevăr, toate sprijinite de prezența unor finanțări masive din exteriorul UE, dinspre acei „vecini” care-și freacă mâinile de fericire la vederea haosului creat în Uniune după Brexit, permit mesajelor populiste să se răspândească ușor, asemenea unui cântec de sirenă căruia o mare parte a electoratului pare a fi incapabilă a-i rezista.

Întorcându-mă la situația din Franța, este greu de spus ce se va întâmpla în turul doi, chiar dacă multe sondaje îl prezintă deocamdată câștigător pe Emmanuel Macron. Sondajele însă nu sunt decât o estimare, rezultatele finale ar putea, la fel de bine, să ne surprindă precum s-a întâmplat în SUA, unde victoria lui Donald Trump nu a fost anticipată inițial decât, probabil, de familia sa și de cei mai frenetici susținători… Dacă Marine Le Pen ar câștiga alegerile, așa cum a promis deja, ar putea urma un nou referendum pe tema retragerii Franței din UE, ceea ce ar transforma scenariul Frexit, dintr-unul puțin probabil într-unul posibil. Ce s-ar putea întâmpla cu Uniunea în aceste condiții e mai mult decât evident…

Există un numitor comun între liderii europeni eurosceptici la nivel de discurs și acțiuni ?

La nivel de discurs, numitorul comun îl reprezintă mesajul antisistem, respectiv respingerea guvernanței asigurate de instituțiile europene și întoarcerea la soluțiile naționale. Cu alte cuvinte, obstacolul major în relația statelor membre cu instituțiile europene pare să fie imposibilitatea de a identifica modalitățile cele mai potrivite de gestionare a relaţiei naţional versus supranaţional în sensul delimitării, dar și limitării transferului de competențe naționale către nivelul supranațional. De unde însă această neîncredere în soluțiile propuse la nivel european? Trebuie spus că în ultimii ani, capacitatea  Uniunii de a reacționa coerent și „de a vorbi pe o singură voce” a fost frecvent testată, cu rezultate nu dintre cele mai încurajatoare.

Vă rog să vă amintiți cum soluțiile anti-criză au separat clar statele membre în susținătoare și opozante ale austerității și au generat, la nivelul populației din statele puternic afectate de criză, precum Grecia, Cipru, Spania sau Italia, sentimentul că la nivelul instituțiilor UE se decid soluții anti-sociale, care nu țin cont de interesele majorității populației, ci doar de cele ale elitelor (politice și/sau financiare).

Ulterior, criza migranților și decizia stabilirii de cote naționale au trezit critici vehemente din partea unor state membre, mai ales din partea celor plasate în Europa Centrala și de Est.

Decizia Regatului Unit (RU) de a părăsi Uniunea a creat o nouă criză, cea mai gravă însă dintre toate. Ieșirea RU obligă la regândirea modului în care funcționează instituțiile și politicile UE. Recalibrarea bugetului UE în sensul reducerii (creșterea contribuțiilor din partea statelor membre, reprezintă o ipoteză despre care nici nu merită să discutăm pentru că e complet nerealistă în actualul context), ridică semne de întrebare legate de modul în care vor continua să funcționeze politicile tradiționale, coeziunea și agricultura. Soluțiile se discută, deocamdată ele nu sunt încă decise formal și ceea ce se întâmplă în aceste zile arată că tensiunea dintre statele membre în legătură cu viitorul design al integrării europene este foarte ridicată.

În aceste condiții, mai poate fi limitată influența euroscepticismului în spațiul european?

Never say never” v-aș putea răspunde… chiar dacă fenomenul euroscepticismului apare asemenea unui bulgăre de zăpadă care, în cădere, antrenează tot mai multă zăpadă transformându-se într-o avalanșă, o reformă profundă la nivelul politicilor și instituțiilor UE ar putea face diferența.

Ce înseamnă însă „reformă profundă” rămâne de discutat.

Din punctul meu de vedere, planul de reformare a Uniunii, propus de J.C. Juncker pe 1 martie, nu denotă viziune, ci doar încercarea de a temporiza creșterea în volum a acestui fenomen, prin sacrificarea Europei periferice. Cele cinci scenarii propuse, de la o integrare minimă, la nivel de Piață Unică, la una aprofundată, prin adâncirea integrării pe diferite paliere (comercial, financiar, social, energetic, securitar, etc.) vor nemulțumi în primul rând țările mai puțin dezvoltate din Uniune.

Ce măsuri ar fi oportune pentru a salva UE și a evita diviziunea statelor membre?

Reformarea Uniunii este indiscutabil inevitabilă. Însă, în funcție de scenariul care va fi ales, marele risc pe care-l implică regândirea fundamentelor pe care se sprijină Uniunea este să adâncească diviziunea dintre statele membre, la limită putând chiar duce la destrămarea acestei construcții fără egal în istoria lumii. Propunerea din 1 martie a.c. venită din partea Comisiei Europene, chiar dacă aparent oferă o plajă largă de opțiuni, privilegiază scenariile care merg în direcția unei Uniuni mai restrânse, ca număr de state și domenii de intervenție. Apare evident faptul că, pentru Comisia Europeană, scenariile viabile sunt 3 și 4, singurele care nu duc la o creștere a decalajului între așteptări și rezultate.

Cele două scenarii oferă o viziune complementară, extrem de restrictivă în privința modului în care ar urma să arate Uniunea: o structură în care una sau mai multe „coaliții de state membre doritoare” vor face „mai mult în anumite domenii”, clar precizate, precum apărare, securitate internă, fiscalitate sau aspecte sociale (scenariul 3), inovarea, comerțul, securitatea, migrația, administrarea frontierelor și apărarea (scenariul 4). Unul sau mai multe grupuri de țări, precum cele din zona euro și posibil și altele, pot alege să lucreze mai apropiat în domenii privind fiscalitatea (în direcția reducerii evaziunii fiscale) sau privind anumite aspecte sociale (pentru a asigura predictibilitate în domeniul afacerilor și îmbunătățirea condițiilor de muncă). Cu alte cuvinte, propunerile actuale de reformă ale Comisiei par a sacrifica acele state care nu pot ține pasul cu plutonul fruntaș, fie pentru că nu vor (precum în cazul acceptării de cote pentru imigranți), fie că nu pot (precum, pentru unele state membre, în cazul euro) și renunță la principiul unei Uniuni solidare și coezive.

Unde se plasează România în acest complicat păienjeniș ?

Într-o poziție nu foarte comodă… Posibilitatea aderării rapide la spațiul euro nu este una foarte realistă, cel puțin pe termen scurt și chiar mediu, date fiind decalajele mari de competitivitate între cele două spații, peste care, urmare a experiențelor trăite în cazul Greciei, statele membre euro nu vor mai trece ușor. Mai mult, rapoartele publicate în ultimele săptămâni (de către Parlamentul European sau Comisie) par a oficializa actuala diviziune euro versus non-euro, fără a menționa posibilitatea revenirii la vremuri mai bune. Mai mult, renunțarea la obiectivul coeziunii în cadrul Uniunii și concentrarea pe mult mai puține domenii de integrare apar explicit exprimate. Bugetul comun ar fi unul mult mai restrâns, redesenat pentru a răspunde noilor priorități agreate la nivelul UE27, iar perdanții ar fi, evident, statele mai puțin dezvoltate din UE.

Din păcate, în acest moment, scenariile propuse, fie că vin din partea Comisiei, Parlamentului European (foarte discutată și disputată fiind rezoluția promovată de Guy Verhofstadt) sau a  diferiților lideri politici europeni (A. Merkel s-a pronunțat de mai multe ori în ultimele luni în favoarea unui Uniuni diferențiate, iar declarația lui F. Hollande, că nu există alternativă la o UE cu viteze diferite, decât distrugerea proiectului european, nu lasă loc la prea multe interpretări), pe fondul unui climat politic și economic global extrem de tensionat, nu par a fi de natură să întărească prea mult „solidaritatea de fapt” a celor 27. Uniunea se află la o nouă răscruce de drumuri, indicatoarele plasate pe parcurs neoferindu-i deocamdată prea multe alternative. Declarația Schuman, care a stat la baza actualei Uniunii acum mai bine de șase decenii, rămâne un document vizionar, nereplicat deocamdată de nici unul din actualele scenarii de reformă.

 

 

Tags: , , , , , , , ,

 

1 comentariu

  1. […] Drăgan, profesor universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti şi director general al Institutului European din România, a oferit mai multe răspunsuri pe această temă complexă şi de maxim interes pentru România, […]

Lasă un comentariu