România în două viteze în Europa în două viteze

Suntem, de cîteva săptămîni cel puțin, publicul larg al unei idei care pune în discuție o ”Europă în două viteze” – cu varianta ceva mai aplicată ”o Uniunea Europeană în două viteze”. Ideea, trebuie spus, nu este o nouătate; doar validarea ei la vîrful vîrfului birocrației UE poate fi trecută ca atare în registurl noutăților care nu trebuie să fie ratate. Și la care, mă grăbesc să punctez, ar trebui să fim foarte atenți.

Formulările oficialilor europeni – la vîrf, din Germania și Franța; în chip distinct, un comisar european (Pierre Moscovici; a propos – știați că are, pe linie paternă, cel puțin, oarecari rădăcini românești?), dar și lideri ai celor mai puternice state din Uniunea Europeană – sînt (deocamdată?) într-un registru al unei elementare prudențe, o specie retorică destul de des utilizată de către practicanții cei mai atașați de bruxelleză. Se insistă, pentru moment, pe ideea că varianta precum cea sugerată în primul parafraf al acestui text (ca și aceea, mai radicală, enunațată de dl Moscovici) sînt părți ale unui joc de scenarii care nu mai poate fi amînat în urma schimbării rapide, poate pe alocuri chiar dramatice, a peisajului electoral din mai multe țări ale UE. Plus – să ținem minte că nu a trecut nici jumătate de an de la acest eveniment – Brexit-ul!

Traduse și citite printre rînduri, media acestor punctaje ar putea suna așa: realist, la acel moment nu se pune problema de așa ceva într-un mod serios; dar e bine (frica păzește pepenii, nu?) să fim pregătiți pentru ceva de acest gen. În caz că…

Pe de altă parte, trecînd dincolo de traducerea indicată a acestor afirmații/interogații/proiecții, nu aș fi prea liniștit că lucrurile nu se îndreaptă, de fapt, spre așa ceva. Și anume: nu lent, ci cu oarecare viteză. Mesajele, tot mai dese în ultima vreme, nu vin de la marginali ai proiectului Uniunii Europene; dimpotrivă, cei care vorbesc despre așa ceva reprezintă chiar țările cele mai puternice rămase în acest format, după retragerea Marii Britanii. În plus, rearanjările politice suprinzătoare pentru mulți, prin intermediul alegerilor, sînt încă departe de a se fi terminat în țările UE. Vor mai fi alegeri (chiar și anul acesta) și vor mai fi, cu siguranță, surprize sau rezultate greu de digerat. De la acestea, cum sugeram și mai sus, alte consecințe – probabil că în aceeași linie de opțiuni și problematizări.

Aducînd discuția din Vest spre România, este obligatoriu de spus că tema ”Europei în două viteze” – cu o presă mediocră la noi pînă acum – ne privește într-o măsură dramatică. Cuvîntul ”dramatic” nu este deloc exagerat într-un asemenea context: e suficient să spun doar că, niciodată în istoria țării noastre, România nu a fost mai bine protejată decît e cazul cu ceea ce ni se întîmplă de un deceniu și un pic încoace. NATO și UE sînt, în sumă, cea mai valoroasă umbrelă de securitate și de prosperitate pe care a cunoscut-o vreodată România.

Demonstrația cu privire la faptul enunțat mai sus – anume, că niciodată nu am stat, geopolitic și ca plajă de oportunități – mai bine decît în acest ultim deceniu –  a fost făcută în numeroase rînduri. Doar cineva care are probleme serioase de înțelegere (de ordin logic, istoric, sociologic) sau cineva care are sau e pasionat de o cu totul altă agendă a priorităților decît cea firească pentru România poate refuza să vadă această evidență. Nu voi insista, așadar – sau nu aici – asupra aceste demonstrații. Ea este, încă o dată, simplă și extrem de solidă.

Vreau doar să punctez altceva. Cred că este o nuanță importantă în această discuție – una, veți fi sper de acord cu mine, care va avea un viitor lung.

Știm tema, e afirmată (sau negată vehement – ceea ce, în chip subtil, poate echivala tot cu o formă de afirmație) în mod constant: sînt / există mai multe Românii. A fost și temă de campanie electorală la un moment dată, dacă mai țineți minte – în 2004, la prezidențiale, a fost, de altfel, unul dintre predicatele de anvergură ale acelui moment electoral (”cele două Românii”). Dar și mai apoi – inclusiv în anul premergător intrării (aleg acest termen – și nu pe cel, și acum impropriu, de integrare) țării noastre în Uniunea Europeană.

Aș plusa chiar: tema se vede și mai bine – nu doar în modul teoretic, ci și ca ”realitatate” care umple acest enunț – în ultimii ani. Există cîteva linii despărțitoare în societatea noastră (inclusiv, desigur, în societatea politică de la noi) – și se vede limpede că și de o parte, și de alta ale acestor linii, există oameni, instituții, obiceiuri, valori.

Așadar, avem (cel puțin) două Românii. Iar una dintre acestea nu privește către Vest – sau, cînd o face, privirea nu este una bună, aprobatoare.

Ce vreau să spun, de fapt? Într-o Europă cu două viteze, o România cu două viteze este, per total, și mai departe decît este acum. Sîntem, oricum am lua-o, încă foarte departe – chiar și așa, în formatul omologat acum. Am putea, mai devreme decît am crede, să fim și mai departe. Și aceasta nu este deloc, dar deloc o veste bună. Nici pentru noi – nici pentru cei care ne vor urma…

Articol preluat de pe LaPunkt.ro.