Interviu cu Valentin Mureşan, profesor de filozofie morală: “Nu văd nimic de genul cristalizării unei culturi anti-corupţie în România”

Tema anticorupției a devenit în ultimii ani subiectul central al discuțiilor și al campaniilor din România, reușind să mobilizeze societatea civilă într-o manieră impresionantă. Pe fondul acestor discuții există pericolul de a localiza fenomenul corupției doar în spațiul românesc, fără a ține seama de dimensiunile complexe ale acestuia, neglijând importanţa dimensiunii integrităţii etice din cadrul organizaţiilor şi instituţiilor.

Valentin Mureşan, profesor de filozofie morală la Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la dimensiunea managementului eticii în organizaţiile româneşti postcomuniste, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: La ce vă gândiţi când spuneţi că merită să studiem şi chiar să ne specializăm în „managementul eticii”? Managementul este ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei firme private, instituţii de stat,  spital, universităţi etc. din perspectiva unei bune gestiuni a banilor, personalului, calităţii etc. E considerat o disciplină economică.  Cum să gestionăm morala unei organizaţii? Ce să gestionăm în acest caz? Şi apoi, are organizaţia însăşi o morală sau numai personalul ei?

Valentin Mureşan: Mă gândesc la faptul că în ultimii 30 de ani a luat fiinţă o nouă disciplină academică şi o nouă meserie, „managementul eticii” (ethics management). La noi mai puţin. Campioni sunt SUA, Canada, Australia, Israelul etc. E vorba de a ţine sub control şi a dirija în direcţia dorită comportamentele imorale diverse  dintr-o organizaţie, comportamente care incumbă un risc moral, adică probabilitatea unor efecte nocive, de la atmosfera viciată din birou, improprie  muncii, la criza reputaţională a organizaţiei,  urmată de pierderi în vânzarea produselor, mergând până la abuzuri în exercitarea funcţiilor publice şi un haos managerial general, finalizat cu  un faliment dramatic – cum a fost cazul firmei Enron etc. Noi nu numai că ignorăm această sursă de daune materiale și umane – mă refer a comportamentul imoral – dar, când nu o ignorăm, o tratăm superficial și neprofesionist, efectele combaterii ei fiind cvasi-nule. Ne mângâiem pe creştet confundând managementul eticii cu comisiile de rezolvare a litigiilor şi morala cu sfaturile bunicii. Direcţia opusă amatorismului e instituţionalizarea eticii şi profesionalizarea ei. Dacă ne uităm la Strategia naţională anti-corupţie 2016-2020,  vom vedea că se propune o „schimbare de paradigmă”, un accent prioritar pe prevenţie şi „integritate”, pe viziunea OECD vizând crearea de „infrastructuri etice” în organizaţii, pe crearea de coduri etice şi introducerea  „consilierii etice”, adică deplasarea accentului de pe aspectul penal spre cel moral, rămas neabordat frontal până acum. Evaluatorii stării  reale de fapt nu au fost însă prea mulţumiţi tocmai de această parte nouă a strategiei. Or, aici ar putea interveni specialiştii în managementul eticii.

Adică cine?

E drept, aceştia abia trebuie formaţi. Şi cine împiedică acest proiect  naţional, chiar european, să-i  formeze? De ce nu sunt  solicitate universităţile să participe la acest efort, nu  tot felul de firme obscure, înfiinţate anume pentru a absorbi nişte bani, pentru ca apoi să fie desfiinţate? În orice caz, „cei șapte ani de-acasă” nu înseamnă profesionalizare în materie de etică, cum cred adversarii profesionalizării. A fi un om plin de virtuți morale şi cu părul cărunt nu înseamnă că ești expert în managementul eticii. Din câte ştiu eu, studenţii de la filosofie sunt singurii care fac etică din anul I de licenţă până la doctorat. De la Aristotel şi etica virtuţii până la etica aplicată şi managementul eticii. Nu înţeleg de ce statul  nu valorifică această bogăţie. Tot ei, și dascălii lor,  pot organiza cursuri intensive pe aceste teme cu alţi specialişti, până când vom forma o clasă sui generis a managerilor eticii. În felul acesta sper să nu mai aud un responsabil cu etica în administraţia publică spunând:  „pentru mine e de ajuns morala din familie” – atunci când l-am invitat în bibliotecă unde zăceau sute de cărţi pe teme de etică scrise în 2500 de ani. „Noi nu suntem filosofi” – zicea el. „Dumneavoastră sunteţi un amator”, i-am răspuns în gând.

Totuşi, la noi lupta împotriva corupţiei are ceva vechime…

În România se vorbeşte mult despre „lupta împotriva corupţiei”, mai ales despre aspectele ei mondene; de ce nu vorbim cel puţin la fel de mult de lupta pentru organizaţii integre (sau morale)?  Întreb: de ce nu lărgim sfera comportamentelor imorale vorbind  despre lupta împotriva hărţuirii politice ori sexuale ori etnice, sau  împotriva vinderii examenelor, ori a vulgarităţii în exprimare, a poluării mediului, a plagiatului, a misoginismului, a violenţei în familie, a încălcării dreptului la confidenţialitate, a relaţiei lăsate la voia întâmplării dintre medic şi pacient, a creării unei pieţe de organe, a violului ca sport naţional  etc. Fenomenul imoralităţii e vast. Noi am ales ca vedetă corupţia şi tindem să trecem sub tăcere restul.  De ce e corupţia cel mai grav comportament imoral? Nu ştiu. La Universitatea din Bucureşti există un Centru de Cercetări în Etica Aplicată (ccea.ro) care e apt să ofere asistenţă în acest sens, dar nimeni nu a venit să ceară consultanţă pe tema programului de luptă anti-corupţie sau pentru realizarea de organizaţii integre. „Lasă că merge şi aşa, prea multă etică ne încurcă”.   În fapt, oficialii conchid că după ani şi ani de „luptă”  împotriva corupţiei cu mijloace exclusiv  juridice (post factum), nivelul corupţiei nu a scăzut. De ce nu a scăzut? Pentru că noi nu ştim manageria  acest proces, nici nu acceptăm că el poate fi manageriat şi condus ştiinţific. Se crede că etica e un fenomen strict subiectiv, personal, că deci el nu are a face cu organizaţiile. Morala învăţată acasă ne ajunge. Or, managementul eticii ţine de instituţionalizarea eticii şi el e o nouă profesie, nu o practică bazată pe păreri  şi bun simţ. Are sens să vorbeşti nu doar de oameni morali, ci şi de organizaţii morale sau integre, adică despre instituţii care posedă  structuri organizaţionale interne care sunt apte să stimuleze comportamentul moral al personalului şi să inhibe comportamentul imoral. Or, cu asta se ocupă „managementul eticii”. Doctoranzii noştri asemenea teme abordează. E drept că discipina şi meseria ce poartă acest nume sunt noi, au abia 20-30 de ani. Ele trebuie să se dezvolte. E totodată drept că Strategia de luptă împotriva corupţiei semnată cu Comisia Europeană a cuprins şi cuprinde directive de acest tip pentru prevenţia corupţiei şi a imoralităţii instituţionale în general.  Dar nimeni nu pare a fi serios interesat de aşa ceva. În fine, cu toate că ştim că nu doar corupţia e moralmente corozivă în organizaţii, nu se face nimic serios pentru lărgirea ţintei. Lupta împotriva corupţiei nu se poate reduce la prinderea „peştilor mari” după ce au comis fapta.

Care sunt principalele momente ale evoluției managementului eticii în cadrul organizațiilor și instituțiilor?

Cercetătorii au stabilit cinci stadii în evoluţia managementului eticii. (a) Stadiul imoralităţii, caracterizat prin  ignorarea totală a  dimensiunii morale a vieţii  unei organizaţii: „tot ce contează e profitul”; sunt acceptate efectele negative colaterale, cum ar fi folosirea „metodei ţapului ispăşitor” dacă ea  aduce profit; dar aceasta înseamnă moartea justiţiei.  (b) Stadiul reactiv: aparent, organizaţiile au coduri şi comitete de etică, dar care nu funcţionează sau funcţionează haotic, creând impresia falsă că totul e în regulă. România oscilează între aceste   două niveluri. (c) Stadiul de conformitate  (compliance): moralitatea unei organizaţii presupune respectarea codurilor juridice şi morale sub ameninţarea pedepsei; reguli şi sancţiuni – acesta e specificul etapei conformităţii. (d) Stadiul integrităţii: nu se  mizează pe reguli clare şi pedepse usturătoare, ci pe crearea unei culturi instituţionale dedicate eticii; succesul depinde şi de stilul specific al funcţionării administraţiei publice în respectiva ţară. Stilul conformităţii e mai la el acasă în Portugalia, SUA, Australia; cel al integrităţii în ţările nordice; Franţa e aproape dezinteresată de etica instituţională („morala suntem noi” –  spun profesorii din universităţile franceze), iar germanii cred că morala e deja inclusă tacit în marile lor coduri juridice. (e) Stadiul alinierii totale: integrarea eticii în  scopul, misiunea şi ţelurile particulare ale organizaţiei. Etica e o parte integrantă a oricărui fel de organizaţie. Noi ne aflăm în faza  mimării  interesului pentru construirea unor „infrastructuri etice” în toate organizaţiile;  facem, într-adevăr,  câte ceva pentru că aşa au cerut ministerele şi UE. Au cerut crearea în toate instituţiile a unor coduri etice, a unor comisii de etică şi a unor comisii de litigii, toate trei având ca scop stingerea conflictelor din organizaţie înainte de a ajunge în tribunal. Nu e cam mult să înfiinţezi trei instituţii pentru acelaşi scop? Din multiple motive, un asemenea „sistem” nu poate funcţiona.

Cum evaluați modul în care organizațiile și instituțiile românești se raportează la aplicarea unui cod de etică intern?

Vedeţi, mai sunt unii care vin şi ne cer un cod etic. Le spunem că nu de o hârtie au nevoie, nici măcar de un bun cod etic  (plus o comisie de etică). Ei au nevoie de o „infrastructură etică”. Adică de ceva mai complex: de un Birou de etică (eventual unit cu Biroul de Asigurare a Calităţii), deci de un Director cu etica şi conformitatea, de secretariat, buget, sediu. Apoi e nevoie de o Comisie de etică a cărei menire e crearea şi dezvoltarea codului etic precum şi educaţia morală. Comisia de etică a cercetării ştiinţifice care evalueză moral proiectele de cercetare supuse finanţării trebuie adăugată acolo unde e cazul. Un program de training etic şi de auto-training etic periodic sunt vitale pentru succesul iniţiativei. Un hotline etic dotat cu consultanţi morali ar asigura feedbackul. O comisie de disciplină etc. Codul etic şi Comisia de etică nu au cum să dea – singure – randament, fiind un fel de automobil făcut din două roţi şi un volan. Ca să nu mai vorbim de competenţa etică a celor ce lucrează aici. Niciuna dintre profesiile legate de etică nu figurează în nomenclatorul meseriilor. Noi pregătim masteranzi şi doctori în managementul eticii, se pare însă că piaţa preferă improvizaţiile. E mai simplu. Şi mai profitabil pentru unii.

În ce măsură în România postcomunistă identificați crearea în cadrul societății a unei culturi instituționale anticorupție? Care sunt factorii care au contribuit la formarea şi evoluţia acestei culturi?

Dacă nivelul corupţiei nu a scăzut, e greu de presupus că s-a cristalizat o cultură anti-corupţie. La noi, în actuala fază, accentul ar trebui pus pe tehnicile de “conformitate”. Coduri etice profesionist făcute (în SUA un asemenea cod se face în 4-6 ani) şi mijloace dure de impunere a lui (de la sancţiuni administrative la training etic obligatoriu). Nu văd nimic de genul cristalizării unei culturi anti-corupţie în România şi pentru că nu se urmăreşte consecvent aşa ceva. DNA ar trebui să aibă un departament puternic de prevenţie şi educaţie, care să facă şi cercetare de teren şi să vină cu proiecte inedite pentru realizarea unor organizaţii morale. De ce să vorbim despre cultură anti-corupţie şi nu despre cultură etică? Fenomenul corupţiei e numai o mica parte a fenomenului imoralităţii care poate submina activitatea unor organizaţii: spitale, şcoli, firme etc. Vedeţi dacă în vreun spital românersc se lucrează după codul etic. În majoritatea nici nu există coduri etice. Altele sunt copiate unele după altele. Altele sunt ţinute la sertar. Sau sunt formale. Concentraţi total pe “peştii mari” noi am uitat de “peştii mici”. Or, aceştia umplu apele româneşti.

În momentul investirii într-o funcție publică, persoanele respective depun jurământul de credință, asumându-și efortul privind “propăşirea spirituală şi materială a poporului român”. Care este semnificația etică a acestui jurământ și în ce măsură identificați un contrast între sensul acestuia și formalismul procedurii?

Eu sunt favorabil jurămintelor şi ceremonialurilor care, în general, ne lipsesc.  Administraţia publică din SUA îşi bazează „infrastructura etică” pe câteva instrumente: training etic; coduri etice; jurăminte profesionale; audit etic;  managementul personalului după criterii etice;  consilieri de etică. Deci, dacă e bine făcut, jurământul instituțional poate avea un efect.  La 18 ani toţi tinerii Atenei antice  depuneau un jurământ către cetate, compus de Solon,  şi deveneau  astfel cetăţeni. Iată-l, uşor modificat de mine:

„Ca angajat al acestei organizaţii, nu voi aduce niciodată rușinea asupra firmei noastre prin acte necinstite sau laşe. Voi lupta pentru idealurile şi valorile sacre ale firmei  atât singur cât şi cu ceilalţi . Voi respecta şi mă voi supune legilor societății româneşti şi regulamentelor interne ale firmei şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a-i determina să le respecte şi să li se supună pe aceia din jurul meu  care sunt înclinaţi să le nege sau să le încalce.   În acest fel vom lăsa moştenire această firmă mai mare şi mai bogată decât ne-a fost lăsată nouă”. Din păcate, noi am uitat forţa de mobilizare a  ceremonialurilor şi nu mai ştim să privim cu seriozitate un jurământ.

Valentin Mureşan este profesor de filozofie morală la Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti. Este Distinguished Research Fellow of Oxford “Uehiro” Center for Practical Ethics şi membru al Comitetului editorial al Journal of Applied Ethics and Philosophy, Hokkaido University, Japan. A fost membru fondator şi director al Centrulului de Cercetări în Etică Aplicată al Universităţii din Bucureşti şi Decan al Facultăţii de filosofie.  A scris comentarii detaliate la Republica, Etica nicomahică, Întemeierea metafizicii moravurilor şi Utilitarismul, precum şi prima carte românescă pe tema managementului eticii. A editat 15 cărţi şi a tradus din J.S. Mill, R.M.Hare, B. Williams, G. Moore, H. Prichard etc. Este unul dintre susţinătorii activi ai stilului analitic de filosofare. A publicat articole în reviste din Polonia, Japonia, Chile, Spania etc. Cărţi în engleză: From Eudaimonia to Happiness, A Walk through Aristotle’s  Ethics, A Commentary to Mill’s Utilitarianism.