Sunt alegerile prezidenţiale franceze un vot despre Europa?

Scrutinul prezidențial din Franța (primul tur va avea loc pe 23 aprilie, al doilea, dacă va fi cazul, pe 7 mai) este prezentat în presa internaţională ca următorul test pentru Uniunea Europeană şi ca un barometru al nebuloasei populiste eurosceptice. Fără îndoială, într-o anumită măsură aşa şi este. Victoria candidatei Frontului National, Marine le Pen, promite abandonarea monedei unice şi un referendum popular privind ieşirea din Uniunea Europeană. Discursul său anti-european constituie o axă centrală a campaniei sale (pilotată de Florian Phillipot, un eurofob visceral), cu atât mai mult cu cât familia Le Pen face obiectul unei anchete privind o presupusă deturnare de fonduri europene – de unde o nevoie acută de a delegitima instituţiile europene pentru a minimiza impactul anchetei în desfăşurare.

Dar candidata FN nu este singura figură din această campanie care dezvoltă idei profund eurosceptice. Nicolas Dupont Aignan, căruia sondajele îi dau in jur de 3% din voturi (chiar până la 5% potrivit unor estimări recente), doreşte o reformare profundă a Uniunii, în sensul unei restauraţii complete a suveranitaţii naţionale; Jean Luc Mélenchon, reprezentant al unei stângi radicale paradoxal deschise către multiculturalism şi imigraţie, propune la rândul său o serie de reforme urmate, în cazul unui eşec la Bruxelles, de o consultare populară privind apartenenţa la UE (sună cunoscut, pare-mi-se). Vocea cea mai radicală este cea a lui François Asselineau care militează pentru ieşirea imediată din structurile Uniunii Europene şi NATO, fără negocieri. Asselineau este creditat cu sub 1% din voturi, dar pe Internet reuşeşte să fie o prezenţă vizibilă, alimentând teorii conspiraţioniste privind mass-media şi institutele de sondaj, care l-ar marginaliza deliberat.

În total, ultimele sondaje situează votul anti-european la aproapre 30 la sută (aproape 50% cu electoratul lui Mélenchon). Dar peisajul este mult mai nuanţat de atât: nu suntem în prezenţa a două blocuri monolitice, unul pro-european şi altul suveranist. Alegerile din Franţa demonstrează mai ales caracterul proteiform al euroscepticismului, şi revelează o serie de clivaje interne profunde. Există anti-europenismul radical, intransigent, cel al lui Asselineau şi Marine le Pen (existând totuşi o gradaţie între cei doi). Există euroscepticismul de factură gaullistă, care nu este opusă ideii unei federaţii de state europene, pe baze economice, dar respinge ferm dezvoltarea unei dimensiuni politice care să limiteze suveranitatea naţională. Euroscepticismul de stânga este şi el o realitate, luând avânt dupa criza grecească. În Franţa, constrângerile de disciplină bugetară sunt intens contestate atât de Mélenchon, cât şi de candidatul Partidului Socialist acum la guvernare, Benoît Hamon; anti-austeritatea a fost « calul troian » prin care elemente de retorică anti-europeană și-au făcut loc, insidios, în discursul unei familii de gândire ataşată, tradiţional, internaţionalismului şi multiculturalismului.

Alt aspect care trebuie luat în calcul este că, inevitabil, vocile anti-europene se vor canibaliza între ele – niciun candidat nu poate pretinde în prezent la un monopol asupra acestor teme. Marine le Pen, care şi-a construit legitimitatea politică prin încarnarea promisiunii unei alternanţe « radicale » (prezentată ca unica alternanţă reală, cea tradiţională între stânga şi dreapta fiind devalorizată), are de înfruntat o serie de challengers care ameninţă serios să îi fărâmiţeze baza electorală, capitalizând atitudini mai mult sau mai puţin anti-europene. În acest context, devine o necesitate strategică pentru candidata Frontului Naţional să îşi diversifice orizontul retoric.

Monomania anti-europeană este cu atât mai puţin o strategie de comunicare eficientă cu cât o majoritate comfortabilă a electoratului francez este încă favorabilă monedei unice și Uniunii Europene. Numai 28% dintre cei interogaţi sunt pentru o întoarcere la franc, potrivit unui sondaj realizat în martie de Ifop pentru ziarul Le Figaro. Niciun candidat de prim plan, credibil, nu îşi permite în acest context să devină un single-issue candidate, iar statura prezidenţială (un element care contează foarte mult în ochii alegătorilor francezi) a lui Le Pen depinde de capacitatea ei, pe măsură ce îşi defineşte ideologic platforma de campanie, de a fi mai mult decât varianta continentală a unui Nigel Farage.

Cât despre fenomenul euroscepticismului de stânga, văzut de mulţi ca semnul decisiv al erodării sprijinului popular pentru construcţia europeană, şi în acest caz trebuie mult nuanţat tabloul. În primul rând, nu este deloc un fenomen recent, produs derivat al crizei financiare. În Franţa, Partidul Socialist a fost mult timp dominat de voci foarte rezervate în ceea ce priveşte UE – drept dovadă, referendumul din 2005 a fost pierdut ca urmare a votului de stânga şi extrema stângă (partidul de dreapta, UMP, pilotat de preşedintele pro-european Jacques Chirac, a fost atunci mai monolitic). François Hollande, secretar general al PS, a fost cel care a împins partidul socialist în direcţia taberei pro-europene. Cu toate că încercarea de sinteză în sens social-democrat pe care actualul preşedinte a impus-o partidului s-a erodat, atitudinea fundamental pro-europeană rămâne puternic imprimată în ADN-ul socialist – lucru care, acum 10 ani, nu era deloc cazul. Aceasta pare să fie, pentru PS, moştenirea durabilă a « hollandismului ». Stânga extra-muros, reprezentată atât de Jean Luc Mélenchon, cât şi de cei doi candidaţi troțkişti (Philipe Poutou şi Nathalie Arthaud), reflectă cel mai bine ambivalenţele şi ambiguităţile anti-europeanismului de stânga: economic, ei se opun instituţiilor europene, văzute ca bastione ale oligarhiei tehnocratice neoliberale, dar rămân ferm în limitele unei culturi politice umaniste, internaţionaliste, pentru care naţionalismul « fascizant » este principalul duşman. Extrema stângă franceză are cea mai puternică tradiţie de luptă antifascistă, cu un imaginar politic format în anii 1940, mai ales în timpul perioadei Rezistenţei împotriva nazismului.  Acest  reflex se manifestă astăzi printr-o atitudine intransigentă faţă de FN, şi excluderea oricărei posibilităţi de alianţă cu acesta, chiar dacă economic vorbind programele lor sunt congruente în puncte esenţiale. Mai mult, în turul al doilea extrema stângă se mobiliează masiv pentru a face baraj FN-ului, aderând la aşa-numitele « fronturi republicane » alături de moderaţi, liberali şi conservatori.

Prin urmare, vedem că nu putem privi campania din Franţa exclusiv prin prisma evoluţiei sentimentelor pro- şi anti-UE în ţara cea mai atinsă de terorismul islamic. Nici ca pe un barometru privind populismul de dreapta.  De fapt, această optică poate chiar deturna atenţia de la alte semne de întrebăre esenţiale pe care votul din 7 mai le ridică. Probabil că Uniunea Europeană va supravieţui acestui test – şi nici nu se va schimba radical, indiferent de programul candidatului câştigător (exceptând cazul puţin probabil în care Marine Le Pen este aleasă).  Următorii 5 ani (un mandat prezidenţial şi parlamentar) nu vor fi, cel mai probabil, dedicaţi marilor proiecte, ci mai degrabă negocierii Brexitului şi unor operaţiuni de damage control – iar dacă într-adevăr după ieşirea Marii Britanii vor fi redemarate o serie de mari proiecte europene actualemente îngheţate, mandatul prezidenţial nu se înscrie în acceaşi temporalitate lungă ca şantierele europene de amploare. Dacă fără Marea Britanie vom avea o Europă mai coerentă şi mai interdependentă sau, dimpotrivă, o Europă minimală (sau, al treilea scenariu intens dezbătut, o Europă cu geometrii variabile) este o decizie politică în care evident Franţa  va avea o pondere semnificativă. Dar orizontul temporal este în aşa fel încât, din acest punct de vedere, alegerile prezidenţiale din 2022 vor conta mai mult decât cele prezente.

Numai că în prezent este absolut imposibil de prezis cum o să arate peisajul politic francez în 2022. Bipolaritea care din anii 1970 reprezintă principiul organizator fundamental al vieţii partizane se destramă; pe de o parte, marile partide politice de stânga (PS) şi de dreapta  (Les Républicains, nume adoptat în 2015 pentru a înlocui pe cel de Union pour un Mouvement Populaire) se radicalizează, se retractează în jurul nucleului dur al militanţilor (practică pe care mulţi analişti o explică prin logica de reafirmare identitară a alegerilor primare deschise – dar să nu uităm că în 2011 tot nişte alegeri primare organizate de PS l-au desemnat de François Hollande, candidatul social-democrat, împotriva lui Martine Aubry, reprezentantă a direcţiei « dure » a PS). Pe de altă parte, apar noi forţe heteroclite, care recuperează vocaţia catch-all a marilor partide, dar îşi mobilizează electoratele de-a lungul unor clivaje noi. Forţe radicale, cum ar fi FN şi mişcarea lui Jean Luc Mélenchon, tind să dezvolte un discurs şi o stategie incluzivă, bazat pe dihotomia popor/elite. Asistăm la un nou tip de radicalism catch-all, termen care ar fi părut paradoxal până acum – dar după metamorfoza FN dupa anii 2010, după avântul luat de partide precum Syriza şi Podemos, după Brexit, după victoria lui Trump este evident că retorica anti-sistem, uneori chiar extremistă, este un « brand » electoral eficace, dinamic, care mobilizează un electorat amplu, foarte divers sociologic şi cu sensibilităţi politice variate.

Fenomenul Macron, care nu are echivalent poate decât în Canada cu fenomenul Trudeau, este şi mai ambiguu. Ideologic, reia premisele liberalismului umanist, cu tendinţe keynesiene şi social-democrate. Dacă nu inovează foarte mult doctrinar, Macron îşi bazează succesul pe o strategie comunicaţională inovantă, puternic personalizată şi ancorată în carisma sa individuală. De asemenea, el speculează şi apolitismul (sau anti-politismul) unei părţi din electorat, promiţând să promoveze pe listele pentru legislative (care au loc la scurt timp după alegerile prezidenţiale) 50% de personalităţi independente provenite din societatea civilă, pentru a renova radical clasa politică. Macron proclamă desuetudinea clivajului stânga-dreapta  şi, intr-adevăr, este un agent dizolvant atât pentru stânga, cât şi pentru dreapta. A reuşit în parte să desprindă elementele centriste din RL, cea ce marchează finalului marelui partid de dreapta aşa cum a fost imaginat de Jacques Chirac în 2002: ca un conglomerat politic care să reunească gaullismul, dreapta conservatoare şi partidele de centru. Mai mult, Macron câştigă teren chiar şi în inima dreptei, nu numai la periferiile sale centriste: mai multe nume din LR, apropiate de primarul Bordeaux-ului Alain Juppé (oponentul moderat al lui Fillon la alegerile primare), nu îşi ascund simpatia pentru noul favorit în cursa prezidenţială.  La stânga, fragmentarea este şi mai accentuată, şi PS este efectiv scindat în două asupra chestiunii fostului Ministru al Economiei. Candidatul oficial, Benoît Hamon, este din ce în ce mai izolat, prins între « galaxia Macron » care reuneşte tendinţele social-democrate, şi noul pol al lui Mélenchon, care atrage stânga dură – astfel, candidatul PS dispune de un spaţiu ideologic foarte restrâns şi limitativ.  Putem aprecia rezonabil că, victorios, Macron va exercita o presiune centrifugă mult sporită asupra partidelor tradiţionale slăbite.

În concluzie, francezii nu vor ieşi la vot pentru a exprima o poziţie faţă de UE (deşi neîndoielnic alegerea lor va impacta evoluţia Uniunii Europene, şi probabil strategia de negociere a blocului cu Marea Britanie), ci faţă de propriul lor sistem politic, aşa cum s-a conturat el începând cu anii 60. Reconfigurarea se poate face în jurul unui nou clivaj binar, încurajat de tendinţele centripete ale sistemului în două tururi: de exemplu între naţionalism – economic, social şi cultural – şi liberalism. De asemenea, nu este sigur ca, în cazul unei înfrângeri la o marjă importantă în turul doi a lui Marine le Pen, dinamica Frontului Naţional s-ar menţine. FN nu este monolitic şi actuala conducere a duo-ului Marine le Pen şi Florian Philipot este contestată de aripa tradiţionalistă, care doreşte ca dimensiunea creştin-catolică să fie mai pregnantă în discursul frontist. Ne putem aştepta după testul electoral, dacă acesta nu este o consacrare masivă a liniei Philipot, la un conflict intern care să marginalizeze din nou partidul.

Alt scenariu ar fi o reorganizare tripartită: o forţă de stânga (eliberată de ambiguităţile tropismului social-liberal care a caracterizat PS lui Hollande), o forţă amplă de centru şi o forţă de dreapta.  Acest scenariu implică dezmembarea PS (care în prezent se află pe o poziţie mediană, la răscruce între afirmarea hotărâtă a identităţii sale de stânga şi fascinaţia pentru potenţialul de reinventare politică încarnat de non-conformismul lui Macron), dar partidul Les Républicains, mai coerent din punct de vedere ideologic, ar putea supravieţui ca actor politică de prim plan, cu preţul desprinderii elementelor de centru-dreapta.

Ceea ce este clar este că vom asista la o reorganizare profundă a peisajului politic şi la o reînnoire a elitelor, la o scară fără precedent în istoria celei de-a V^a Republici. Pentru Franţa 2017 va fi începutul de facto al unei noi Republici (chiar dacă arhitectura constituţională se menţine) şi moartea vechii Republici gaulliste fondată în 1958.

Anexă. Principalele axe de campanie ale candidaților la alegerile prezidențiale din Franța

Marine Le Pen

– Abandonarea monedei unice şi reîntoarcerea la francul francez

– Referendum privind apartenenţa Franţei la UE

– Majorarea pensiilor mici şi scăderea vârstei de pensionare (60 de ani)

– Rezervarea ajutoarelor sociale cetăţenilor francezi – În cazul locuinţelor sociale, ele vor fi acordate prioritar francezilor, dar sunt deschise şi cetăţenilor străini

– Interzicerea semnelor religioase vizibile în instituţiile publice şi la locul de muncă

– Introducerea unui plafon pentru imigraţia legală (10.000 de persoane pe an)

– Detensionarea relaţiilor cu Rusia

Emmanuel Macron

– Excluderea Marii Britanii din piaţa unică europeană după Brexit

– Dotarea zonei euro cu un Parlament, un buget şi un ministru al economiei propriu

– Recrutarea a peste 10.000 de noi agenţi de poliţie şi crearea a noi centre de încarcerare

– Suprimarea plafonului de 35 de ore de lucru pe săptămână în sectorul privat (noile norme vor face obiectul unor negocieri libere între patronat şi salariat în fiecare firmă în parte)

– Reducerea ponderii energiei nucleare

– Suprimarea a 120.000 de posturi în administraţia publică prin neînlocuirea posturilor vacante după pensionări şi demisii

– Reducerea impozitului pe firme

– Fermitate în relaţiile cu Rusia

– Introducerea unei doze de reprezentare proporţională, după modelul Mixed Members Representation

François Fillon

– Instaurarea unui control strict la frontierele externe europene

– Suprimarea a 500.000 de posturi în administraţia publică

– Suprimarea plafonului de 35 de ore de lucru pe săptămână atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat

– Suprimarea impozitului special (impozit de solidariate pe avere) pe averile de peste 1,3 milioane de euro

– Reducerea ponderii cheltuielilor publice în PIB

– Interzicerea fertilizărilor in vitro pentru cuplurile homosexuale şi pentru femeile singure

– Detensionarea relaţiilor cu Rusia

Jean Luc Mélenchon

– Acordarea dreptului de vot străinilor la alegerile locale

– Suprimarea Senatului

– Introducera scrutinului proporţional integral

– Suprimarea funcţiei prezidenţiale

– Renegocierea tratatelor europene (mai ales în chestiunea disciplinei bugetare)

– Ieşirea din NATO

– Detensionarea relaţiilor cu Rusia

Benoît Hamon

– Introducerea unui venit unic de 700 de euro acordat tutoror cetăţenilor francezi majori, indiferent dacă dispun de alte resurse economice

– Introducerea unui unic mandat prezidenţal, de 7 ani

– Majorarea bugetului pentru cultură

– Abandonarea energiei nucleare

– Fermitate în relaţiile cu Rusia

Nicolas Dupont Aignan

– Restabilirea suveranităţii naţionale prin reformarea UE

– Detensionarea relaţiilor cu Rusia

– Majorarea pensiilor

– Reducerea TVA

– Impunerea unor etichete specificând originea produselor şi promovarea produselor naţionale

– Acordarea contractelor publice prioritar firmelor franceze

Philipe Poutou

– Interzicerea prin lege a concedierilor

– Poliţia să nu mai fie dotată cu arme letale

– Retragerea tuturor trupelor franceze de pe fronturi de operaţiuni externe

Nathalie Arthaud

– Eliminarea frontierelor

– Crearea Statelor Unite Socialiste ale Europei, prin reformarea totală şi radicală a UE actuale

– Introducerea unei moţiuni de cenzură populare

Jean Lassalle

– Crearea unui serviciu civic la nivel european

– Acordarea a trei miliarde de euro pentru zonele rurale

François Asselineau

– Ieşiea imediată din UE şi din NATO

Jacques Cheminade 

– Cooperare economică mai strânsă cu statele din BRICS

– Primirea mai multor refugiaţi politici

Sursa foto: New Statesman