Interviu cu cercetătoarea Ana Petrache : ‘‘Ceea ce trebuie deplâns în România este mai degrabă lipsa de implicare în societate a bisericilor’’

Pluralitatea și diversitatea modelelor de relație dintre stat și biserică în spațiul european reprezintă o problematică complexă, de pe urma căreia identificăm diferite nuanțe și interpretări cu privire la influența acestora asupra rolului creștinismului în societățile europene.

Într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt, Ana Petrache a abordat această problematică, realizând o analiză comparativă a diferitelor modele de relație dintre stat și biserică identificate în spațiul european. Doctor al Ecole Pratique des Hautes Etudes, în cotutelă cu Universitatea din București, specialist în filosofie politică și studii religioase, Ana Petrache a publicat Gaston Fessard, un chrétien de rite dialectique? Cerf, 2017.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să evidenţiaţi care sunt modelele de relație dintre stat și biserică în spațiul european. Care sunt principalele caracteristici ale acestor modele?

Ana Petrache: Tema relațiilor dintre biserică și stat presupune mai multe aspecte de care trebuie să ținem cont când discutăm: primul este confruntarea între puterea spirituală și puterea politică pe un teritoriu dat, al doilea este cum această confruntare este gândită filosofic și al treilea cum ideile filosofice sunt transpuse juridic. Două din principiile modernității sunt invocate aici: libertatea religioasă și separarea între puterea spirituală și cea temporară, aceste două principii sunt acceptate azi în Europa, dar transpunerea lor juridică nu arată la fel de la stat la altul. Aceste principii au fost gândite într-o context istoric specific, unul în care în statele protestante monarhul avea puterea de a decide religia supușilor săi și unul în care Statul Papal reprezenta jumătate din Italia și avea suficientă putere politică încât să influențeze geopolitica Europei. Puterea politică a fost și încă este tentată să decidă în chestiuni ce țin de viața religioasă, puterea religioasă a fost tentată să se comporte ca o altă putere politică. Dacă adăugăm acestor două aspecte pluralismul confesional sau religios, vom avea diverse modele de la separarea radicală între Biserică și Stat făcută pe modelul francez al laicității, până la modelul englez în care Regina este formal șefa bisericii anglicane.

Specialistul în științe politice este tentat să meargă la constituție și legile specifice pentru a clarifica rapid chestiunea, acolo poate observa că există state care se declară laice ca Franța, Olanda și Irlanda și prin urmare refuză salarizarea personalului clerical, țări în care există o singură biserică națională ca Grecia, Malta, Danemarca, Finlanda, Marea Britanie și țări care recunosc mai multe culte pe care le ajută financiar, ca Belgia, Germania, Luxemburg, Spania, Polonia, Slovacia, Cehia sau România. Există țări care impun suveranului să aparțină unei anumite confesiuni, cazul Angliei, al Norvegiei, dar și al României pe vremea când era monarhie. În Elveția, fiecare canton are dreptul să decidă în astfel de chestiuni, existând cantoane laice, cantoane protestante și cantoane catolice. Irlanda reprezintă un caz interesant; întrucât aplică principiul separării biserici stricte de către stat, nu salarizează personalul clerical, invocând totuși numele lui Dumnezeu în constituție și continuând să fie o țară extrem de religioasă.  De dragul taxonomiei, am putea vorbi despre separarea ostilă: cultele nu primesc nici o finanțare de la stat, diplomele de teologie nu sunt recunoscute de stat, religia nu este considerată un argument legitim în spațiul public, separarea prietenoasă care recunoaște mai multe culte și le ajută financiar, argumentele religioase pot fi dezbătute în spațiul public, modelul bisericii dominante, recunoașterea unei biserici naționale în fața altor culte.

Considerați că există un model dominant în spațiul european?

Nu există un model dominant, cum nu există nici un model care să fie apriori mai bun decât celelalte, relația între biserică și stat este rezultatul unui compromis istoric la care s-a ajuns într-un anumit moment dat, un echilibru al forțelor. Să luăm un exemplu, cazul francez al laicității, care este mai mult decât o pură separare neutră, fiind asumarea unui viziuni în care elementul religios nu este definitoriu pentru spațiul public, este văzut de către mulți credincioși din alte state europene ca fiind agresiv. Catolicii francezii au făcut însă destul de repede pace cu acest model pentru că înaintea lui, legea laicității datează din 1905, statul francez avea dreptul să numească episcopi – încă o face în Alsacia și Mosella, care nu făcea parte din republică în momentul acela –  în timpul lui Napoleon doi episcopi nu avea voie să se întâlnească  fără să aibă acordul scris al împăratului. În acest context, decizia ca statul să nu se implice în treburile bisericii a fost înțeleasă ca o ușurare, ca o eliberare.

A aplica un astfel de model în țări ca România, Grecia, Polonia sau chiar și Italia ar fi imposibil. În Germania există un impozit religios colectat de către stat, pe care orice cetățean este obligat să îl plătească, în cazul în care acesta nu recunoaște autoritatea nici unei religii, impozitul va fi redirecționat către niște asociații de binefacere. În Danemarca, toți cetățenii indiferent de confesiune, sunt obligați să plătească o taxă care merge către finanțarea Bisericii Evanghelice Luterane. Un impozit religios obligatoriu colectat de către stat, ar fi un scandal în România. De aceea, a exporta un model care funcționează în alt stat este absurd, aceste modele sunt rezultatul unui compromis istoric; asta nu înseamnă că un model nu poate fi transformat în timp, de exemplu Franța are probleme în a încadra islamul în modelul laicității, întrucât legea separării fusese gândită pentru Biserica Catolică cu o structură instituțională extrem de clară, ce lipsește în cazul Islamului.

Care este evoluția pe care modele din spațiul estic o înregistrează după căderea comunismului? Identificați schimbări relevante ca urmare a democratizării acestor societăți?

În toate țările fost comuniste, bisericile nu au fost separate de stat așa cum spuneau constituțiile din acea perioadă, bisericile au fost controlate de către stat, acțiunea lor fiind limitată de către partidele comuniste. Statul comunist român a reglementat viața religioasă, interzicând existența Bisericii Greco-catolice și limitând extrem de mult viața monahală în Biserica Ortodoxă după 1959. Bisericile nu au avut dreptul să se exprime public, ceea ce le-a obligat ori la tăcere, ori la dizidenţă. Comunitățile care au optat pentru dizidenţă, ca Biserica Catolică din Polonia sau anumite voci individuale din toate confesiunile creștine, inclusiv în România, au avut de câștigat căci și-au construit o autoritate și o legitimitate dincolo de spațiul religios, comunitățile care au optat pentru tăcere sau chiar colaborare au avut de suferit ca vizibilitate după căderea comunismului. Regimul comunist a tolerat bisericile creștine, atât timp cât acestea se limitau la a presta servicii liturgice, prin urmare. în multe din țările din blocul estic, bisericile și-au limitat activitățile la ceea ce se poate face între zidurile bisericii, eliminând serviciile sociale, slujirea comunității. După căderea comunismului, bisericilor li s-a redat libertatea de a acționa în spațiul public, dar unele dintre abilitățile lor comunitare se pierduseră în deceniile de comunism.

După 1989, principiul separării între biserică și stat existent în constituții a început să funcționeze, bisericile recâștigându-și autonomia în fața statului. În România, în primii ani după 1989, creștinismul a fost revitalizat, bucurându-se de o prezență consistentă în spațiul public; în ultimii ani însă, Biserica Ortodoxă este ținta unui val de anticlericalism necunoscut până acum. Avem de-a face cu un paradox, cu toate că comunismul a fost un proiect de secularizare radicală, în fapt, el a funcționat criogenetic, ferind biserica să se confrunte cu modernitatea. În timp ce Biserica Catolică din occident a trebuit să se confrunte cu un moment de contestare a autorității ca cel din 1968 și cu secularizarea progresivă a societății, bisericile din țările comuniste nu au trecut prin acest fenomen violent de confruntare cu modernitatea. Nici comunismul nu a funcționat însă la fel asupra credincioșilor, Cehia înregistrează astăzi cel mai mare număr de atei din Europa, în timp ce Polonia rămâne extrem de atașată de tradiția catolică. Un fenomen interesant este folosirea elementului religios într-un discurs de tip naționalist în perioada comunistă și postcomunistă. Dacă acest lucru poate avea sens în țări ortodoxe sau protestante, mai sensibile la acest aspect, pentru că sunt biserici naționale, el a afectat și biserica catolică din Ungaria, de exemplu.

Care este modelul care se pliază cel mai bine pe spațiul românesc? În ce măsură considerați că există trăsături specifice spațiului românesc atunci când ne raportăm la relație dintre stat și biserică?

Biserica Ortodoxă nu este biserică națională, cum au mulți tendința să creadă, dar asta nu o oprește să vadă în stat un partener privilegiat. Bisericile ortodoxe majoritare suferă de sindromul constantinian, visând încă la modelul bizantin și încercând să obțină o formă de validare din partea statului. Dar acest sindrom a fost întreținut de un accident politic: secularizarea averilor mănăstirilor. Alexandru Ioan Cuza confiscă pământurile deținute de mănăstiri, în acea epocă cam jumătate din teritoriul țării, și promite în schimb salarizarea preoților; în virtutea acestei promisiuni statul contribuie la salarizarea preoților și astăzi. Bugetul de stat oferă finanțare și celorlalte culte înregistrate, proporțional cu numărul de credincioși. Dacă ne uităm cu atenție însă la sumele care merg la fiecare comunitate,  o să vedem că de fapt comunitățile extrem de mici sunt favorizate, primind mai mulți bani decât dacă ar fi primit strict proporțional.

Revenind la problematica pluralității modelelor dintre stat și biserică, vă rog să vă focalizați atenția asupra influenței acestora asupra rolului creștinismului în societate.

A avea o biserică oficială nu spune nimic despre gradul de secularizare a acelei societăți. Marea Britanie, cu regina șef al bisericii, înregistrează o secularizare foarte mare, fiind o biserică sortită pierii. Alte state nordice ca Finlanda, Danemarca, Norvegia, majoritar luterane, nu au o prea mare implicare în societate. În Franța, catolicismul și-a asumat statul de minoritate care acționează, fiind suficient de vizibilă prin raportat cu numărul de credincioși. România cu majoritatea ei ortodoxă are un extrem de mare număr de avorturi. În cazul Germaniei, dualitatea catolicism-protestantism i-a motivat să concureze în activități în spațiul public. Corelația legitimă nu este cea dintre modelul politic stat-biserică adoptat și prezență publică, nici măcar între număr de credincioși și prezență publică, ci cea dintre modul în care diversele comunități creștine au fost prezente în spațiul identitar și cultural al acelui stat, de modul în care societatea poartă amprenta acelei forme de religiozitate. Italia nu poate fi privită cultural independentă de influența Bisericii Catolice, la fel cum Geneva nu poate fi separată de calvinism. Un ateu sau un agnostic socializat în structurile instituționale ale Bisericii Catolice are alte trăsături comportamentale decât un ateu provenit din mediul protestant. Acest lucru poate fi mai greu de înțeles pentru un român socializat în comunism sau în postcomunism în care rolul bisericii a fost extrem de marginal, limitându-se la serviciile liturgice. Biserica Ortodoxă poartă urmele a 50 de ani de interdicție de a se gândi pe sine ca o entitate activă social, locuind totdeauna în umbra statului.

În ce măsură este benefică asumarea de către biserică, prin intermediul mesajelor sau a acțiunilor, a unei implicări puternice în cadrul societății? Considerați că există o limită referitoare la implicarea bisericii în societate?

Dacă biserica trebuie să fie separată de stat pentru a evitat în același timp fundamentalismul religios și religiile civile, biserica nu poate fi separată de către societate, pentru a evita marginalizarea religioasă care duce la extremism.  Avantajul separării bisericii de stat este că episcopii nu aleg președinții și că parlamentul nu votează dogme, ideea separării vizează protecția autonomiei fiecărei în sfera sa de influență. Cultele religioase au dreptul să se implice în societate și au datoria să o facă, atât timp cât implicarea respectivă se face într-un cadru plural, în care cultele propun soluții care sunt discutate în spațiul public împreună cu alți actori relevanți. Biserica Ortodoxă, cu o mentalitate contemplativă, nu are experiența participării și negocierii în spațiul public deținută de alte confesiuni creștine care se bazează pe o întreagă mentalitate de organizare a spațiului comun. Acțiunea Catolică Franceză sau Italiană au știut să rezolve o mulțime de probleme sociale negociind cu cel mai mare „dușman” al lor, partidul comunist. Capacitatea catolicilor de a se mobiliza mai eficient decât orice ONG ia de pe umerii statului o mulțime de responsabilități. Există câteva subiecte cu potențial exploziv, avortul, căsătoriile gay și poate educația religioasă, aceste subiecte tind să apară în presă și să acapareze știrile legate de biserică, dar există mult mai multe domenii non conflictuale în care confesiunile creștine și statul colaborează în beneficiul cetățenilor cum ar fi azilele de bătrâni, orfelinatele, sau orice alte proiecte legate de nevoiași.

În ce măsură implicările excesive ale bisericii pot determina o erodare a creștinismului în societate?

Creștinismul este un fenomen social, profund comunitar, este o religie care nu se bazează pe interioritate, ci pe relația de comuniune cu ceilalți. Un creștinism retras între zidurile unei biserici nu este creștinism autentic, de la moartea martirilor la critica tiranilor, creștinismul are o lungă istorie de teologie politică critică la adresa exceselor puterii politice. A visa un creștinism pur al rugăciuni este o iluzie, o religie în care Dumnezeu se întrupează, dă un rol particular istoriei și a tot ce se întâmplă în lumea această. Erodarea creștinismului poate apărea în situații în care acesta are pretenții teocratice ca în Geneva lui Calvin, dar în lumea contemporană creștinismul a pierdut toate pretențiile teocratice, deci acest pericol lipsește.

Am putea întrevedea o erodare internă a creștinismului în condițiile în care o confesiune anume se identifică cu o viziune politică partizană. În cazul manifestațiilor recente din ianuarie, preoții catolici au ieșit în stradă în număr mare, ceea ce a făcut fericiți o parte a credincioșilor, nemulțumind o altă parte. Aceeași chestiune a divizat biserica baptistă între cei care voiau acțiune clară împotriva guvernului și cei care refuzau orice formă de implicare în politică. Comunicatul Patriarhiei poate fi interpretat pro manifestații, dar preoții ortodocși care au ieșit la manifestații au făcut-o în nume propriu. Per total, cred însă că ceea ce trebuie deplâns în România este mai degrabă lipsa de implicare în societate a bisericilor, decât o prea mare implicare a lor, biserica este parte importantă a societății civile și trebuie să învețe să acționeze ca atare.