Interviu cu Dorina Pătrunsu, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti: “Avortul reprezintă fără îndoială o dilemă morală, una „grea” spun filosofii”

Avortul reprezintă o problematică complexă, generând abordări diverse cu puternice rezonanţe în cadrul societății, producând tensiuni și clivaje sociale în funcție de dimensiunea fenomenului, contextul politic și social, precum și în funcție de argumentele diseminate în spațiul public privind moralitatea, legalitatea și necesitatea întreruperii sarcinii.

Dorina Pătrunsu, conferenţiar la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti a realizat o analiză amplă referitoare la abordările eticii aplicate privind problematica avortului, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt nuanțele și abordările privind problematica avortului în cadrul teoriilor eticii aplicate? Considerați că asistăm la o nouă schimbare de paradigmă?

Dorina Pătrunsu: Avortul reprezintă în zilele noastre un fenomen îngrijorător dacă este luăm în considerare cotele de neimaginat ale producerii lui, furnizate de statistici. Îl întâlnim, încă, chiar dacă pare incredibil, ca soluție contraceptivă eficace, dar mai ales ca alegere raţională, din nefericire destul de răspândită și de accesată, în confruntarea cu alternativa întreruperii unei cariere de succes sau cu cea a pierderii autonomiei personale, ori cu cea a maternităţii sau responsabilităţii creșterii copiilor, iar uneori chiar ca alegere indiscutabilă dacă copiii ce urmează a se naşte ar prezenta riscul (chiar şi minor) al unor malformații sau diverse dizabilități sau dacă ar avea alt sex decât cel intenţionat, ori ar fi consecinţe ale abuzurilor sexuale etc.

Fără îndoială, că luarea deciziei de a avorta sau de a întrerupe o sarcină nedorită este considerată nu de puține ori detestabilă sau regretabilă, generatoare a unor traume psihice sau fizice, chiar ireversibile (e.g. histerectomii parţiale sau totale, ceea ce implică imposibilitatea de a mai face copii), posibil induse chiar de actul propriu-zis (nu întotdeauna realizat în clinici medicale, cel puțin la noi), dar şi a unor probleme sociale, economice, demografice etc. Însă, din punctul meu de vedere, este destul de improbabil că avortul, la nivelul mentalităţii actuale, reprezintă și este gândit ca o problemă morală sau soluţie ultimă ori resimţit drept sfâşiere lăuntrică (evident, rămăne o întrebare dacă au stat vreodată lucrurile altfel, chiar dacă filosofii morali, şi nu numai ei, o consideră în mod dominant sau prioritar logic ca fiind o problema morală.)

Ba mai mult, dacă este să luăm în considerare incidența unor fapte nu doar indezirabile, dar aproape imposibil de gestionat, așa cum poate nu ne-am dori, decizia de a avorta și avortul propriu-zis nu numai că sunt aproape imposibil de împiedicat practic (nici măcar societățile totalitare nu au reuşit!), şi, ca atare, explicabile instituţional, dar chiar ajung să fie justificate etic (să ne amintim că în anii comunismului devenise, ceea ce nu este deloc paradoxal într-o societate aberantă, chiar o acțiune morală, fiind considerat gestul suprem de dizidenţă politică!). În această categorie a faptelor care joacă rolul unor condiții favorizante avortului, cred că cele mai relevante ar fi: abandonarea noilor-născuți în maternități (și nu doar a celor cu probleme de sănătate sau cu diverse malformații), abuzurile sau iresponsabilitatea parentală, dezinteresul, disprețul, lipsa de grijă și de afecțiune, atât în spațiul privat cât și public, față de cei cu diverse forme de anomalii nu întotdeauna ereditare, dar consecințe ale unor mutații genetice (e.g. sindromul Treacher-Collins etc.) sau ale unor accidente fatale (vezi asfixia de expulzie a fătului etc.), în plus, absența sau tergiversarea creării unui cadru optim de îngrijire și de dezvoltare al celor afectați de astfel de patologii (a se vedea dificultatea instituționalizării celor cu sindrom Down sau alte forme de trisomie, ori diverse forme de autism), ineficiența schimbării mentalității oamenilor și a instituțiilor politice și sociale în legătură cu toate aceste „tare” ale societății și lista ar putea continua.

Toate aceste observaţii legate de avort şi de practica lui concretă arată, într-un fel indiscutabil, că problematica avortului şi abordarea acesteia necesită o perspectivă în care să fie incluse probleme care nu sunt numai de moralitate, de libertate sau de gen, aşa cum se consideră în mod tradiţional, ci în primul rând de educație. Aici mă refer la educaţia care formează omul ca om, dar şi educaţia informaţională (instrumentală) cum pot fi considerate:  educația sexuală, contraceptivă, de reproducere, de responsabilitate parentală, atât a celei biologice, cât şi a celei obținute prin adopție. În plus, una care să vizeze analiza serioasă, atît teoretică, cît şi practică, a instuționalizării şi reglementării legislative ale unor practici sociale considerate, până nu de mult, fie scandaloase, fie imorale, fie ambele, cum ar fi: cea a concediului de paternitate, a inseminarii artificiale, a familiei homosexuale, a „selecţiei intenţionate” sau a „îmbunătățirii” genetice a produselor de concepţie, comercializarea „celulelor stem”, a „micii cezariene” sau a avortului post-natal etc.

Una din tendinţele actuale a abordării problematicii avortului, fără a diminua importanţa dimensiunii profund morale a avortului, urmărește tocmai această conexiune a avortului la alte probleme, iar cele generate de efectele unei sarcini nedorite atât în viaţa femeilor cât şi a copiilor rezultați dar şi în viaţa celorlalţi din angrenajul social par să aibă o relevanţă şi o importanţă nebănuite, până de curând, nu numai în concretul vieţii noastre ci şi în cadrul eticii aplicate.

Această poziţionare interdisciplinară a problematicii avortului a contribuit în ultimii ani la dezvoltarea unor domenii precum cel al eticii grijii medicale (dezvoltarea unor specializări medicale, dedicate terapiei și grijii față de cei cu diverse dizabilităţi şi incapacităţi, ceea ce contribuie totodată şi la revizuiri teoretice şi conceptuale în legătură cu ideea acordului voluntar faţă de actul medical, cu a cea a naturii suferinței, a drepturilor de proprietate privată și a oportunităților etc.), al bioeticii (investigarea posibilităților, tehnice dar şi morale, de a „îmbunătăți” produsul de concepție sau de interveni selectiv sau eugenic asupra produselor de concepție), al eticii responsabilității parentale (punerea în discuție a drepturilor și responsabilităților biologice parentale asupra copiilor), al eticii reproductive sau eticii populației (punerea în discuție atât a dreptului cât și a obligației de a procrea), dar și al eticii adopției totale sau temporare, cazul asistenței maternale etc.

Se reevaluează totodată în cadrul teoriilor etice, prin intermediul acestor efecte concrete, temeiuri considerate tabu, atât în justificarea deciziei pro avort (spre exemplu, cel de primat moral al femeii, anomaliile genetice sau alte forme de dizabilităţi, abuzurile sexuale, doctrina „dublului efect” etc.), cât şi în justificarea deciziei contra avort (ideea de sacralitate a vieţii, sau cea a înţelegerii importanţei maternităţii, a corporalităţii ori a perspectivei de gen etc.)

Toate aceste direcții, precum și teoriile generate de ele, poate nu indică neapărat o schimbare de paradigmă, însă cu siguranță vin să arate că antinomiile și dihotomiiile obișnuite (viaţă vs. libertate, femei vs. fetuşi, femei vs. bărbaţi, sferă privată vs. sferă publică etc.), folosite în general în abordările problematicii avortului (fie ele normative, specifice teoriilor etice, fie empirice, specifice eticii aplicate), deşi profitabile teoretic sau conceptual, pot deveni în realitatea practică mijloace eficiente de manipulare şi ideologizare nu numai a problemei avortului dar şi a mecanismelor democraţiei în reglementarea  acestei chestiuni.

La nivel conceptual, care sunt principalele argumente pe care teoreticienii le aduc în discuție?

Avortul reprezintă fără îndoială o dilemă morală, una „grea” spun filosofii, adică ceva din care, oricum ai alege să ieşi, ceea ce va fi ales va reprezenta mai degrabă o „pierdere” (un rău absolut si irevocabil), şi nu doar în sens raţional-instrumental, al sacrificării unor alternative sau oportunităţi, ci şi în sensul cel mai profund sau fundamental. Atât de fundamental că alegerea pe care o vei face şi justificarea acestei alegeri pot contribui la anularea şi punerea în pericol chiar a ceea ce le face posibile pe acestea, în genere.

Traducând puţin ideea de mai sus, am putea spune că decizia de a avorta, adică de a nu alege viaţa, înseamnă să elimini nu doar condiţia de posibilitate a alegerii respective şi deci a libertăţii invocate prin respectiva alegere, ci chiar temeiul pentru care se instituie legitimitatea pretenţiei la libertate a oricărei decizii individuale.

Mutatis mutandis, a decide că viaţa este mai importantă, şi deci că trebuie să alegi viaţa în dauna libertăţii de a decide, înseamnă să negi evidenţe empirice sau fapte din cele mai truistice, cum ar fi cele care arată că oamenii nu sunt preocupaţi de vieţile lor sau cele în care oamenii îşi sacrifică viaţa pentru alţii și deci, implicit, să negi responsabilizarea oamenilor tocmai faţă de ceea ce este important, viaţa lor. În plus, înseamnă să respingi evidenţe reflective, cum le numeşte filosoful Isaiah Berlin. Ceea ce, în acest caz, vizează nu doar respingerea ideii de responsabilitate a indivizilor, ci pur şi simplu pe aceea a conceptibilității ideii de responsabilitate, ceea ce este nu numai lipsit de sens, ci – în lumea noastră – chiar ceva inconceptibil.

Problema avortului, conceptual vorbind, arată, cu alte cuvinte, imposibilitatea realizării (satisfacerii) simultane a unor „datorii politice naturale” (cum le numește John Rawls, un alt filosof renumit) la fel de fundamentale: obligația față de viață (dreptul la viață a tuturor) și obligația (datoria) față de libertate (dreptul la libertate).

În plus, problema avortului pune în conjuncție cu dilema de mai sus ideea unui conflict ireconciliabil între valori, cea a vieții și cea a libertății, dar și o dificultate, intrinsec insurmontabilă, de clarificare sau compatibilizare, prin intermediul unor propuneri practice, a unor dihotomii teoretice. Acest conflict nu arată doar imposibilitatea de a măsura valori la nivel personal și, deci, necesitatea indiscutabilă a pluralismului valoric, ci dificultatea de a împărtăși și utiliza, unilateral și fără echivoc, aceleași valori. Altfel spus, conflictul la care ne referim nu separă doar valori, într-un mod ireconciliabil, ci mai ales oameni și culturi. Iar acest conflict este unul real, manifestându-se ori de câte ori, prin intermediul instituțiilor și a deciziilor publice se urmărește impunerea uneia sau a alteia dintre valori, considerată mai rațională sau dominantă. Acest conflict însă se adâncește la nivel social ori de câte ori decizia publică raţională este considerată şi morală, cînd de fapt nicio decizie raţională cu referire la o dilemă morală, cum este cea a avortului, nu poate fi morală. Prin urmare, orice soluţie decizională la problema avortului (decizia de a fi permis sau interzis) este imorală prin definiţie, i.e. în mod necesar. Însă decizia respectivă, deşi imorală e posibil să fie considerată legitimă. Nu este nimic inconsistent sau contradictoriu în a face afirmaţia de mai sus atîta vreme cît nu facem confuzia categorială între modul de luare a deciziilor publice (procedurile democratice legitime, majoritariste şi reprezentative) şi modul în care sunt stabilite conţinuturile acelor decizii (principiile unanimităţii şi majorităţii). Utilizarea acestei confuzii în justificarea morală a deciziei publice (raţionale) crează corupție și manipulare, crează dominație.

Ceea ce pare să ridice serioase semne de întrebare din perspectivă etică în relație cu problema avortului sunt temeiurile ce stau la baza reglementărilor acestuia. Pe de altă parte, rolul şi ponderea rațiunilor și motivelor (intereselor) invocate fie pro, fie contra, uneori la fel de rezonabile și de plauzibile, în ceea ce reprezintă jurisdicția etică a respectivului fenomen. Nu în ultimul rând, decalajul dintre temeiurile şi interesele luate în considerare, faptul că acestea, nu de puține ori, intră în contradicție cu presupozițiile și așteptările normative pe care le au oamenii în genere (concepțiile pe care le au în legătură cu ceea ce înseamnă rău/bun, corect/incorect, drept/nedrept, responsabil/iresponsabil, sănatos/nesănătos, moral/imoral, privat/public, drepturi/obligații morale etc.) sau cu ceea ce reprezintă pentru ei valori fundamentale de apărat (viața, libertatea, fericirea, dreptatea, bunăstarea, solidaritatea, dar și familia, copiii, grija, iubirea, ceea ce lași în urmă etc.).

Cu alte cuvinte, ceea ce pare să solicite interogativ şi reflectiv această chestiune este palierul pe care ne situăm atunci când abordăm problema avortului. În plus, ce avem în vedere şi ce ar trebui să avem în vedere atunci când este analizată problema avortului: consecinţele acţiunii de a avorta/de a nu avorta, sau presupoziţiile tacite sau explicite ale acţiunii de a avorta/de a nu avorta? Poate, spre exemplu, să fie considerat un temei în justificarea avortului şi, deci, în reglementarea pozitivă etică (tolerarea sau permiterea lui), faptul că avortul se produce destul de frecvent și că este explicabilă această frecvență? Cu alte cuvinte, este realitatea lui empirică autosuficientă normativ şi legislativ? Ce se invocă atunci când plasăm problematica avortului în orizont etic sau normativ? Ce se invocă atunci când plasăm avortul în orizont funcţional? De ce ar trebui respins/acceptat ca practică? De ce ar trebui permis/interzis? Care sunt presupozițiile atunci când înclinăm spre un răspuns sau altul? Care sunt efectele? Sunt anomaliile și malformațiile un temei suficient pentru fi permis/acceptat avortul? Sunt consecințele nefaste ale avortului (scăderea natalității, sterilitatea, corupția la nivelul programelor de adopție etc.) temeiuri plauzibile pentru a justifica decizii reglementative contra acestuia? Există limite ale acestor temeiuri justificative? De unde derivă aceste limite? Ce rol au principiile? Dar credinţele oamenilor? Ce rol au femeile și opiniile lor în toată această chestiune? Au femeile prioritate decizională sau „primat moral” în această problematică, cum există tendința de a se asuma? Care este sensul acestei priorități specifice? Cum operăm cu distincția sferă privată/ sferă publică?

Ca să conchidem, modul în care analizăm această chestiune a avortului, concepția publică pe care o avem în legătură cu ea, se reflectă în modul în care se consideră nu numai realizabilă, dar mai ales legitimă şi morală reglementarea instituțională a avortului.

De aceea, recapitularea unor concepte, precum cel de „statut moral” sau cel de „persoană”, cel al doctrinei „dublului efect” sau al sacrificării sau diminuării răului mai mic, cel de prioritate morală etc., și revizuirea lor este necesară. Este cu atât mai necesară cu cât problema practică cu care ne confruntăm solicită o atenție specială și soluții nu doar funcționale, ci şi legitime. Am putea spune că miza oricărei clarificări conceptuale este profund practică, chiar dacă pare contraintuitiv și contraproductiv. Ba mai mult, că discuțiile și dezbaterile sunt mai mult decât necesare satisfacerii acestei cerințe, însă, în același timp, că în absența unui cadru democratic autentic și în prezența unei profunde ideologizări a problematicii avortului toate acestea vor fi supuse unui risc real, dat de spectrul eșuării oricărei dezbateri într-un veritabil și interminabil dialog al surzilor.

Există o poziție dominantă în cadrul acestor abordări în privința avortului?

Chiar dacă ar exista și probabil că există pretenții în această ordine, nu cred că ar fi dezirabil să fie, date fiind toate aceste conotații și ramificații ale problematicii avortului. Ca atare, într-un anumit sens, tocmai datorită acestei limite impuse de diversitatea valorică, atât la nivel de idei cât și la nivel de credințe – incluzând aici și valori ignorate sau denigrate în ultimul timp, precum cea a sacralității vieții și a maternității –, tendințele actuale urmăresc trasarea unui cadru de reglementare a avortului care să includă pluralist perspectivele. O poziție în acest sens vizează mai degrabă un acces condiționat la practicarea lui – spre exemplu, în primul trimestru de sarcină, cu precădere, și numai în anumite circumstanțe –, și, consecvent, dezvoltarea unor politici publice ce ar conduce la minimizarea acestei nevoi, nu a ei ca atare, ci prin intermediul regândirii și înțelegerii, în altă cheie decât cea a celei mai ușoare metode contraceptive. Aici, deși poate să pară patetic sau banal, repet, rolul educației, gândit dintr-o perspectivă constitutivă sau intrinsecă „dezvoltării ca libertate” a individului în societate, și nu numai în funcție de interese sau de consecințe utilitariste, mai mult sau mai puțin vizibile, este fundamental și decisiv.

În această ordine, cred că o perspectivă de analiză ce trebuie inclusă în cadrul acestor abordări este cea potrivit căreia avortul este un produs social, și deci trebuie tratat nu numai ca alegere individuală privată, consecință a unor interese personale, ci ca alegere individuală publică, adică o alegere pe care oamenii o fac în interesul lor prin intermediul concepţiilor, instituțiilor și tradițiilor dintr-o societate și care o validează în practica acțională ca soluție dominantă şi autentică.

În ce măsură avortul reprezintă un drept al femeii? Interferează acest drept cu dreptul la viață al fetusului?

E deja un truism ideea, că de-a lungul istoriei, bărbații în relație cu femeile, au avut nu numai o putere de facto ci și una de iure, fiecare dintre ele legitimându-se și potențându-se reciproc și instituind un cadru instituțional de dominație aproape absolută și nelimitată a femeilor, manifestată printr-un control atât al sexualității, căt și al înzestrării naturale de a naște a acestora.

Ca atare, mai degrabă dintr-o dorință de a repara ireparabilul, există și se invocă destul de frecvent și de subliniat ideea unor drepturi exclusiviste ale femeii, printre care și cel de a întrerupe o sarcină nedorită. Temeiul care se invocă în susținerea acestui drept specific este un alt drept, fundamental, cel al autonomiei proprii sau al propriului corp, și care este gândit ca fiind în mod necesar legat de modul în care concepem practic libertatea individului, prin ceea ce numim sfera lui privată sau de noningerință. Însă poate fi invocat prin intermediul sferei private un drept exclusivist? Putem vorbi cu sens despre o prioritate morală al unor indivizi (e.g. femeile) în relație cu alți indivizi (e.g. bărbaţi), egali ai lor? Poate fi susținută ideea primatului moral al femeii în această chestiune a avortului sau nu? Care sunt presupozițiile unei astfel de pretenții normative? Care sunt riscurile din punct de vedere practic al acceptării lor?

Ca o primă observație, cred că, noțiunea de drept exclusivist sau special este prin ea însăși contradictorie, ea nu numai deturnând sensul noțiunii de drept, dar şi creând totodată premise și circumstanțe contrare mizei pe care o are promovarea unei concepții a drepturilor fundamentale. Dreptul prin definiție este inclusivist vizând egalitatea de tip normativ sau tratamentul egal al tuturor indivizilor, indiferent cît de inegali sunt ei din punct de vedere empiric, deci indiferent dacă sunt femei sau bărbați. Promovarea unui drept special, ca reparare a unor nedreptăți anterioare, ar viza prin urmare, contrar a ceea ce intenționează promovarea unui drept în genere, inegalitatea normativă, ceea ce înseamnă discriminare și dominație (chiar dacă reparatorie a unor nedreptăți). Poate că este explicabilă această tendinţă, însă ea contravine nu numai noimei apărării ideii de drepturi individuale, creând circumstanţe ale puterii arbitrare sau privilegii ale unora în raport cu alții, dar și celei de libertate politică implicit, contribuind la diminuarea libertății tuturor, inclusiv a celor care utilizează acel drept special.

Deci care este noima priorității morale a femeii în legătură cu problema avortului? Faptul că ele sunt implicate direct? Aici, din nou, cred că trebuie făcută observația, că nu putem vorbi despre un primat moral decât ca ceva secundar sau ulteior acordului sau recunoașterii publice a acestei priorități. Prin urmare, chiar dacă ele sunt implicate în mod direct nu acesta este argumentul în favoarea acordării acestui primat, ci recunoașterea publică a faptului că sunt implicate. Cu alte cuvinte, ideea primatului moral nu ar trebui să vizeze sublinierea faptului că numai femeii îi stă în putere să nască sau să avorteze, ci pe acela că nu este exclus ca ea, ființă liberă, să opteze altfel decât i-ar impune o contingență biologică sau empirică. Această idee derivă dintr-o concepție publică în legătură cu ceea ce ar reprezenta natura indivizilor (inclusiv a femeii) nu biologia lor, prin urmare, nu contingența empirică (biologică) este sursa acestui primat, ci ceea ce considerăm a fi condiția ontologică a oricărui individ.

Deci, dacă ar fi să acceptăm această idee al primatului moral atunci ar trebui să ținem cont de aceste limite sau presupoziții ale ei.

Argumentul este următorul: dacă pe certitudinea (informația adevărată, validabilă empiric) că numai femeile pot face anumite lucruri, i.e. fie să nască, fie să crească copii, nu poate fi invocată pretenția, așteptarea sau obligația că femeile trebuie să facă asta, fiindcă s-ar institui un cadru de putere al bărbaților (sau al celor care nu pot să se reproducă) asupra femeilor. Mutatis mutandis, pe faptul cert că numai femeile pot avorta nu poate fi invocat un drept absolut al lor la avort (un „trebuie”), fiindcă s-ar institui un cadru de putere al femeilor asupra celorlalți care nu au oportunitatea (posibilitatea) respectivă. Riscul practic, ca atare, prin utilizarea ideii de primat moral, este înlocuirea unei forme de dominaţie (cea considerată a bărbaţilor) cu o alta (cea a femeilor).  Derapajele acestei idei sunt destul de fine, dar cu implicatii puterncie

În plus, se consideră că unele argumente pentru permiterea avortului depind de negarea drepturilor fetusului. Drepturile sunt moduri de a defini persoanele, iar fetușii se argumentează, nu sunt persoane deci, nu au statut moral. Însă, dacă acceptăm acest argument în favoarea avortului avem probleme serioase și nu doar filosofice. O consecință de acest tip și o problemă serioasă este dată de perspectiva sinistră pe care o oferă cunoașterea condițiilor care justifică avortul, după ce a avut loc nașterea. Prin intermediul ei se poate legitima inclusiv avortul sau infanticidul postnatal (a se vedea în acest argumentele autorilor Gubilini&Minerva), fiindcă dacă temeiurile în susținerea avortului au valabilitae (faptul că fătul nu are statut moral și nu este încă o persoană), ele pot fi invocate și după naștere, situație și moment când nou-născutul are același statut incert și irelevant din punct de vedere moral. Această decizie ar avea legitimitate nu numai în cazul descoperirii unor nou-născuți cu probleme nedepistate ecografic prenatal, ci și în cazul celor care nu au probleme de sănătate. Cu alte cuvinte, s-ar crea loc pentru o posibilitate absolut grotescă, de neconceput din punct de vedere normativ, dar paradoxal legitimă dacă ținem cont de temeiurile ce justifică avortul,  și anume aceea ca unii nounăscuți să fie omorăți după o decizie luată ad-hoc.

Și chiar dacă ar avea un drept la viață, spune celebra autoare Judith Jarvis Thomson, nu putem impune sau obliga femeile să poarte o sarcină nedorită sau să aibă copii pe care nu și-i dorește, iar limita, spune autoarea, este dată chiar de ceea ce reprezintă dreptul asupra corpului ei. Însă această limită, din punctul meu de vedere, oricare ar fi ea, în mod indiscutabil, interferează cu dreptul la viață al fătului, oricare ar fi concepția în legătură cu ceea ce reprezintă acesta și indiferent de cât de intenționată sau nu a fost existența sau apariția lui în corpul unei femei (e.g. viol, contracepţie eşuată etc.). Realitatea acestei limite este  incontestabilă şi nu ține de voința individuală, doar acceptarea ei sau reacția faţă de această limită este o chestiune de voință.

Prin urmare, deși majoritatea teoriilor feministe subliniază un primat moral în decizia de avorta, chestiunea avortului nu poate fi redusă la o chestiune de interese (oportunități) ale femeilor față de cele ale bărbaților, sau ale femeilor față de copiii nedoriți etc. Femeile, bărbații, copiii nu pot fi egali unii în raport cu alții în ceea ce reprezintă pretențiile lor normative la reciprocitate și solidaritate, demnitate şi respect, invocate prin noțiunea de drept, dacă unii dintre ei dețin controlul sau posedă mijloace de dominație asupra celorlați.

În concluzie, dacă pentru a face invulnerabilă libertatea de decizie a femeii o identificăm cu cea a unei sferei private situate în afara a ceea ce este și se inteligibilizează social, ca un fel de „holospațiu” sau un fel de spațiu paralel, libertatea și dreptul respectiv riscă să piardă orice contact cu realitatea și deci, orice posibilitate de realizare socială.

Ideea unui primat moral al femeii nu numai că nu se justifică din perspectiva egalității normative, dar este susceptibilă de inconsistenţă în cadrul teoriei drepturilor individuale și, nu în ultimul rând, riscantă ca idee politică. A susține această idee în practică înseamnă să institui „legitimitatea” principiului tratamentului inegal (preferențial) al indivizilor cât și a unui cadru de responsabilizare diferită, atît din punct de vedere moral (normativ) cît şi instituţional, prin intermediul categoriei sau calităţii privilegiate pe care o deţii.

Care sunt implicațiile morale ale avortului? În ce măsură acesta produce reverberații în cadrul comunității/societății?

Presupoziția fundamentală a drepturilor indivizilor este că fiecare individ contează și contează la fel de mult. Această presupoziție trebuie urmărită în practică. Prin urmare, dacă o decizie publică tratează indivizii diferențiat prin drepturi specifice există riscul ca acel drept să creeze condiții pentru exercitare a puterii discreționare și nu a libertății și responsabilității tuturor. Dreptul invocat în acest caz este mai degrabă un intrus sau un impostor în lumea drepturilor, riscul ca el să fie ideologizat și manipulat, în spațiul social și politic, fiind mai mult decât probabil. Soluția nu este de a împiedica astfel de posibilități, dat fiind că o presupoziție la fel de fundamentală este libertatea indivizilor. Nu poate fi instituit un cadru al libertății pozitive sau al drepturilor efective ale indivizilor eliminând posibilitatea de a fi liberi, i.e. eliminând posibilitatea de a opta în funcție de interesele lor și de a analiza gradul lor de satisfacere. Soluția constă în modul în care sunt asumate costurile efectelor decizionale, fiindcă deși sunt publice sau nonexcludabile nu se distribuie la fel în rețeaua socială.

În orice caz, implicațiile avortului sunt diverse, atât în ceea ce se consideră a fi moral sau nu la nivelul concepţiei despre moralitate, cît şi în ceea ce se consideră a fi raţional, în deciziile politice, în mentalitatea dominantă dintr-o societate cât și în practicile și instituțiile prin care aceasta este vehiculată.

Asta arată că a vedea chestiunea permsiunii/interdicției avortului numai prin prisma controverselor ridicate de libertatea de decizie și a responsabilității individuale înseamnă să pierzi sau să ignori aspecte și fapte la fel de importante ale vieții sociale și ale realizării drepturilor individuale. Aceste aspecte fac referire la faptul că numai femeile rămân însărcinate, că numai prin intermediul lor o sarcină poate să ajungă la termen, că mai ales femeile se ocupă de îngrijirea și creșterea copiilor, că femeilor în acivitățile din afara casei le sunt judecate abilitățile profesionale, emoționale și reflective prin intermediul a ceea ce sunt și fac bărbații, că sunt mai frecvent subiecte ale violenței fizice și sexuale, că au efectiv o putere decizională familială și politică mai mică etc.

Cu alte cuvinte, aducerea pe lume a unui copil, poate să comporte fără îndoială  consecințe din cele mai dramatice și mai negative în viața unei femei. Și asta cu atât mai mult cu cât un întreg cadru de reguli și de interacțiune socială, contribuie la diminuarea acordării de importanță a acestui fapt, fie prin lipsa unei susțineri politice, fie prin minimizarea și dezavuarea, la nivel informal, a recunoașterii vreunui efort specific presupus în această întreprindere ca și cum datul femeii de a naște și a crește copii, nu numai că este inevitabil (ține de natura ei), dar contribuția ei în gestionarea acestui dat nu poate fi decât infimă și deci lipsită de importanță.

În ce măsură intervenția statului și a bisericii în problematica acceptării avortului este legitimă din punct de vedere moral? Cu alte cuvinte, avortul reprezintă o opțiune strict individuală sau o alegere în cadrul căreia diferiți actori pot fi îndreptățiți să intervină?

Există am putea spune, indiferent de contextul politic la care ne raportăm, un soi de „corupere” ideologică, inevitabilă a problematicii avortului și implicit a soluționării ei, ceea ce evident crează probleme nu numai la nivel de instituții și organizații, ci și la nivelul principiilor și temeiurilor după care se ghidează acestea. Gradul de ideologie și de manipulare a unor probleme și concepte politice de regulă se reflectă direct în gradul de disfuncționalitate a unei societăți, și cu cât se menţine această conectare la ideologie cu atât vor crește șansele legitimării unor decizii și soluții contradictorii şi nelegitime. Nici statul democratic şi nici biserica, instituţional şi organizaţional, nu sunt şi nici nu pot fi în afara acestei „contaminări” ideologice şi a efectelor ei nocive.

Această corupere se manifestă nu numai prin participarea fiecăreia dintre părţi la decizii exclusiviste și reducționiste, ce impun legitimitatea segregării, dominației și intoleranței, cum sunt cele fie de liberalizare a avortului (ca decizii pro-libertate), fie cele de interdicție a avortului (ca decizii pro-viață) dar și prin intermediul manipulărilor și erorilor folosite în discursul public de fiecare. Spre exemplu, de o parte, se susţine ideea falsă că  liberalizarea avortului este necesară și legitimă fiindcă este un indicator al societății libere iar interdicţia lui un indicator al societăților totalitare, religioase sau „înapoiate” democratic (pe temeiul considerat absolut și irevocabil că în aceste societăți este, mai degrabă, interzis iar în cele libere este, mai degrabă, permis). De cealaltă parte, că interzicerea avortului reprezintă un indicator al păstrării credinţei oamenilor în Dumnezeu, iar liberalizarea lui un indicator al unei lumi lipsită de credinţă, ca şi cum credinţa în Dumnezeu ar putea fi „verificată” prin intermediul unor reguli politice, şi în alt fel decât prin şi de Dumnezeu însuşi.

Cred că un reper absolut și oarecum de neeludat în răspunsul la această întrebare pusă de dumneavoastră sunt chiar oamenii pentru care presupunem că ar trebui să intervină anumite instituții, în cazul de față biserica sau/și statul. Ca atare, dacă avem în vedere oameni și nu categorii de oameni (păcătoși, femei, ignoranți, fetuși, copii abandonaţi etc.), atunci în orice problematică, inclusiv cea a avortului, tipul de prescripție sau de reglementare ar trebuie să fie „încapsulată” în fiecare din cazurile particulare, în mod distinct. Altfel spus, orice implicare instituțională este legitimă în angrenajul social tot atîtă vreme cât are o contribuție pozitivă în direcția tratamentului egal al indivizilor. Decizia și opțiunile sunt ale indivizilor, chiar dacă uneori sunt tragice sau iraționale, sau de neimaginat, și nici un imperativ oricât de înalt sau nobil nu va fi „normat” și urmat de aceștia în mod automat sau în absența unei concepții publice, oricare ar fi aceasta, manifestată prin valori-idei și valori-credințe, și a posibilităților lor concrete de viață. Responsabilitatea acestor decizii, mutatis mutandis, nu poate fi dedusă altfel, şi nu poate fi decât a fiecăruia. Dilema morală, pe care o revelează problematica avortului, este că această concepție publică nu poate și nici nu trebuie să fie a priori nici adevărată, nici corectă, nici definitivă și nici salvatoare. Prin urmare, orice efort serios în rezolvarea ei este binevenit și legitim tot atâta timp cât niciuna din instituții nu se erijează în instanță morală și cognitivă supremă.

Care este rolul medicilor în raport cu problematica avortului? Cum se poziționează aceștia în cadrul acestor polemici?

Rolul medicilor, am putea spune, este delimitat din start instituţional şi organizaţional. Prin urmare, rolul lor era şi mai este încă gândit prin perfomarea în sistem, nu prin cel de creator al sistemului de reguli sau de roluri în cadrul unei organizaţii medicale. Ca atare, medicul ca şi orice altă categorie profesională, acţionează de regulă funcţie de cultura politică organizaţională. De aceea, implicarea lor în această problematică a fost şi este gîndită mai degrabă tehnic şi instrumental  şi, nu de puţine ori, pasivă şi „integrabilă” mediului politic dn care fac parte.

Problematica avortului în acest cadru nu era privită ca o problemă morală, ci ca o problemă medicală a cărei „rezolvare” era funcţie de decizia politică în legătură cu această chestiune. Preocuparea deontologică, în acest sens, era una strict tehnică de realizare a manevrei potrivite clinic în acord cu ceea ce era admis legal.

Dacă avortul nu era admis legal, atunci orice manevră optimă medical sau clinic era în favoarea fătului indiferent dacă cea care urma să îi dea viață ar mai fi rămas în viață sau nu după această manevră și indiferent dacă fătul avea malformații sau nu (această situaţie reflectă destul de adecvat ceea ce se întâmpla în perioada comunistă).

Dacă avortul era admis legal, atunci manevra optimă din punct de vedere medical era gândită strict în favoarea femeii, i.e. cel mai puțin riscantă pentru femeia purtătoare a unei sarcini nedorite, funcție de vârsta gestațională a acesteia (chiuretaj sau „mică cezariană”) și indiferent dacă fătul, în urma manevrei adoptare, era viabil sau nu. De altfel, indiferent dacă fătul ar fi fost viabil (cazul avorturilor prin „mică cezariană” care se petrecea uneori şi în cazul unei sarcini destul de evoluate gestaţional), acesta era considerat „avorton”, deci indezirabil pentru viață, chiar dacă nu prezenta nici un fel de malformații (aceste situaţii erau destul de frecvente în clinicile din România, imediat după revoluţie).

Din fericire, lucrurile s-au schimbat destul de mult în gestionarea medicală a acestei probleme. Această schimbare în lumea medicală vis-a-vis de avort este consecventă schimbărilor politice actuale, ca atare ea se reflectă fie prin schimbări şi reforme în planul deontologiei profesionale, fie în cel legat de eficientizarea economică. În acest sens, se poate spune că raportarea actuală a medicilor la această problemă a avortului deşi pare una de natură morală, este mai degrabă una raţional-instrumentală, consecventă atât deontologiei profesionale cât şi calcului de costuri-beneficii implicat în actele şi intervenţiile medicale.

Spre exemplu, dat fiind că practicarea chiuretajului comportă riscuri majore (riscul de histerectomie totală prin perforarea uterului sau chiar deces) pe care nimeni din cei implicați nu sunt înclinați în mod firesc să le asume (nici medicul, fiindcă este o operație oarbă și nici pacienta, chiar dacă a fost de acord cu intervenţia), tendinţa în legătură cu întreruperea unei sarcini, atât instituţional cât şi individual, va fi cea de evitare a responsabilităţii realizării unor  astfel de intervenţii de întrerupere a sarcinii. Pe de altă parte, dată fiind apariția unor noi specializări şi practici medicale, cea de neonatologie sau a fertilizării in vitro şi a inseminării artificiale, precum şi a unor practici precum cea a „mamei surogat”, atât instituţional cât şi individual-profesional, tendinţa va fi de a recupera cazuri considerate pierdute, spre exemplu, de a salva orice fetus, dorit sau nedorit, sau de a asigura condiţii pentru a rămâne însărcinate inclusiv femeilor care au depăşit vârsta biologică pentru maternitate.

Legat de poziţionarea morală sau politică a medicilor în această problematică a avortului, cred că, nu poate fi alta decât cea a oricărui cetăţean obişnuit. Există ideea, pentru că sunt implicaţi direct, că ar trebui să spună sau să facă mai multe în această ordine, însă cred că aici avem de-a face cu presupoziţii ce intră în conflict cu ceea ce înseamnă implicarea politică legitimă. Limita pe care trebuie să o avem în vedere faţă de orice implicare este dată de contextul democratic, prin urmare, nu poate fi alta decât cea a egalitarismului politic.

În schimb, rolul medicilor este fundamental şi extrem de binevenit în această problematică prin participarea lor la ceea ce numim educaţie  de tip instrumental , i.e. educaţia sexuală, contraceptivă, de reproducere etc.

Dorina Pătrunsu este conferenţiar univ. dr. în cadrul  Departamentului de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București unde ţine cursuri și seminarii pe domenii precum: „Instituţii politice şi sociale”, „Libertate şi mentalităţi”, „Dezvoltare și instituții”, „Filosofie politică şi socială”, „Introducere în științele politice”, Istoria ideilor politice, Filosofia istoriei, atât la nivel licenţă cât şi la masterat.

Este membră în cadrul Centrului pentru Studierea Raţionalităţii şi Credinţelor şi membru coordonator de programe în cadrul Centtrului de Cercetare în Etică Aplicată. Preocupările principale sunt instituţiile şi analiza instituţională, studiul instituţiilor democratice şi abordările economice ale democraţiei, problema eficacităţii şi eficienţei în cadrul democratic, problema bunurilor publice, fundamentele liberalismul politic etc.. În ultimii ani s-au adăugat cele legate de problema dreptăţii socială şi a egalităţii dintre femei şi bărbaţi, a educaţiei morale, bioetică etc.

Autoare a multor studii şi articole în domeniile de interes, precum şi a două volume apărute la Editura Universităţii din Bucureşti: Eficacitate sau democraţie? Dileme filosofice privind rolul instituţiilor politice democratice (2016) şi Evoluționism vs. constructivism instituțional. Perspective privind schimbarea instituțională în România postcomunistă (2017).