Interviu/ Emilian Mihailov, Facultatea de Filosofie (UB): “Nu grațierea și amnistia afectează statul de drept, ci maniera în care sunt făcute”

Raportarea la drepturile persoanelor private de libertate a produs puternice reverberaţii în cadrul societăţii româneşti, identificând numeroase frământări și clivaje generate de interesul și acțiunile Guvernului și majorității parlamentare de a utiliza prerogativa acordării grațierii colective. Aceste demersuri aduc din nou în prim plan problema supraaglomerării și respectării condițiilor de detenție, probleme care au fost, de altfel, semnalate prin hotărârile luate de CEDO împotriva României. Ne punem astfel întrebări cu privire la gradul de progres înregistrat de România pentru a respecta standardele internaționale privind condițiile de detenție. În același timp, nu putem neglija provocările care au rămas nerezolvate, motiv pentru care trebuie să identificăm acele măsuri care pot contribui în mod eficient la rezolvarea acestora.

Pornind de la diversitatea și complexitatea acestor probleme, Emilian Mihailov, cadru didactic la Facultatea de Filosofie a Universității din București, a realizat o analiză cu privire la perspectivele etice privind Graţierea si Amnistia, având în vedere aplicarea acestora în spaţiul românesc, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt semnificațiile grațierii și amnistiei în orizontul abordărilor etice?

Emilian Mihailov: Grațierea și amnistia sunt văzute de mulți drept probleme de natură juridică, din păcate în sensul cel mai neinteresant și dăunător. Adică atunci când decidem pe cine grațiem sau ce fapte nu mai cad sub o răspundere penală înțelegem să procedăm asemenea unui informatician care stabilește ce modificări tehnice sunt necesare pentru a atinge scopul în cauză. Ne uităm la ce articole din lege trebuie modificate și cum compatibilizăm cerințe juridice aflate în tensiune. Dezbatem prea puțin logica funcționării ordinii juridice, principiile din spatele deciziilor legislative și ce semnificații societale au. Trebuie să ne întoarcem la întrebări de bază cum ar fi: de ce pedepsim oamenii? de ce iertăm oamenii? ce arată despre noi modul în care pedepsim și iertăm? Tehnicalitățile juridice sunt importante, dar nu trebuie să acopere întrebările esențiale.

Care este necesitatea acordării măsurilor de clemență?

Grațierea nu înlocuiește dreptatea, ci o completează. A grația nu înseamnă anularea vinovăției, ci a absolvi de pedeapsă acolo unde facerea dreptății nu ne satisface din punct de vedere uman. Cazul paradigmatic este pedepsirea lui Jean Valjean. Personajul lui Victor Hugo, în vreme de depresiune economică, fură o pâine pentru a hrăni copii surorii sale. Deși pedepsirea lui Jean Valjean poate fi considerată dreaptă, principiul etic al empatiei recomandă mai degrabă grațierea, deoarece putem înțelege situația dificilă în care s-a aflat. În România dezbaterea despre grațiere pivotează între sloganuri alarmiste, uneori cinice, și oportunitățile politicienilor de a-și rezolva dificultățile în carieră. Nu e vorba despre eliberarea unor pedofili, violatori sau hoți în abstract, dintr-o simpatie naivă, ci despre incapacitatea de a asigura drepturi pe care tot noi ne-am angajat să le oferim deținuților. Ca societate ne-am angajat să-i pedepsim pe răufăcători, dar în limitele unor standarde. De aceea, nu credem că închisorile trebuie să fie niște gulaguri.

După unii gânditori, care au marcat cultura europeană, nici măcar pedepsirea nu este dreaptă. Furtul pentru supraviețuire nu este efectul profilului de răufăcător, ci efectul traiului într-o societate nedreaptă. Aici însă grațierea nu mai are sens și trebuie să apelăm la amnistie. Pedepsirea unor acțiuni nu mai este de la bun început dreaptă. Nu întâmplător un judecător din Italia a exclus recent de la răspundere penală un om fără adăpost care furase de mâncare dintr-un supermarket.

Care sunt principalele temeiuri care ar trebui să stea la baza acordării măsurilor de clemență?

Ttrebuie să avem în vedere întrebarea de ce pedepsim oamenii. Există două mari perspective care teoretizează natura pedepsei penale. Retributivismul ne spune că pedeapsa trebuie să fie cu aproximație un rău proporțional cu răul făcut. Asta explică de ce credem că un criminal merită mulți ani de pușcărie, pe când un hoț mai puțin. Implicația care decurge este că vom ierta pe acei deținuți care nu mai merită să fie pedepsiți în virtutea bunei purtări. Dar stabilirea bunei purtări este complicată la rândul ei, depinzând de o evaluare a comportamentului pe o perioadă de timp mai extinsă. O asemenea abordare nu e foarte practică pentru scopurile imediate ale grațierii.

Ne rămâne perspectiva rivală a utilitarismului. Aceasta ne spune că funcția unei pedepse este descurajarea comportamentului infracțional în viitor și reținerea celor care provoacă pejudicii. Intuiția de bază este că odată ce trăim durerea impusă prin pedeapsă ne gândim de mai multe ori dacă să mai vătămăm pe cineva. Utilitarismul atrage atenția asupra a două idei care sunt utile în dezvoltarea unor criterii de grațiere: recidiva și vătămarea. Ne vom concentra pe cazuri cu probabilitate scăzută de recidivă și care nu implică vătămare. De exemplu, dacă pedeapsa cu închisoarea de 1 an este mai eficientă în descurajarea infracțiunilor decât pedeapsa de 2 ani, atunci înjumătățim pedeapsa celor condamnați cu până la 2 ani sau chiar 3 ani de închisoare. De asemenea, grațierea parțială poate să-i vizeze pe cei care au fost condamnați pentru consum și trafic de droguri care nu au un risc ridicat (cannabisul, marijuana). Deși România a redus pedepsele în acest sens, tot sunt ridicate comparativ cu celelalte țări europene. Astfel, s-ar putea reduce pedepsele până la nivelul mediei europene. Italia, de altfel, a răspuns la sancțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului și cu o reformă legislativă de micșorare a pedepselor pentru trafic și consum de substanțe narcotice, deținerea de droguri pentru consum propriu fiind penalizată doar contravențional. Raționamentul din spatele acestor decizii se bazează pe ideea că astfel de comportamente nu-i vătămează pe ceilalți.

Care este impactul pe care măsurile de clemență îl generează la nivelul societății?

Problema supra-aglomerării pușcăriilor, adică a degradării condițiilor de detenție, este extrem de complexă, iar grațierea colectivă nu poate fi decât o soluție pe termen scurt. Dacă nu este cuplată cu un plan de acțiune pe termen lung atunci există riscul ca cei mai mulți să comită noi infracțiuni, întorcându-se în mai puțin de un la închisoare. În bună măsură, așa s-a întâmplat în Cehia. De asemenea, soluția grațierii nu este absolut necesară. Există strategii alternative cum ar fi arestul la domiciliu, amendă penală, internarea în centre sociale etc. Guvernul precedent a fost conservator în privința grațierii, susținând că ea se impune doar în situații excepționale. Las cititorului să judece dacă supra-aglomerarea închisorilor din România este o situație excepțională.

În ce măsură grațierea și amnistia pot afecta funcţionarea statului de drept?

Nu grațierea și amnistia afectează statul de drept, ci maniera în care sunt făcute. În mod paradoxal, nota de fundamentare a vestitei ordonanțe de urgență nu precizează principiile după care s-a făcut lista „iertărilor”. Din acest motiv arată ca un amalgam făcut în grabă, poate intenționat contorsionat. Avem adesea impresia că oamenii politici fac legi ambigue tocmai pentru a profita de litera lor grosieră. Statul de drept nu înseamnă doar respectarea legii, ci și asigurarea unor bune reglementări.

Care sunt resursele de care trebuie să dispună societatea pentru a absorbi ecoul produs de eliberarea persoanelor condamnate?

Depinde ce înțelegem prin ecou. Dacă prin ecou înțelegem ce frământă câteva televiziuni rivale zile în șir atunci trebuie să fim atenți la problema manipulării. Calitatea dezbaterii scade proporțional cu disponibilitatea răfuielii. Întreținerea sistematică a unui climat de suspiciune îngreunează evaluarea situațiilor în care merită să avem încredere și cele în care nu merită. Dacă prin ecou înțelegem modalitatea în care se vor integra în societate persoanele eliberate atunci primul lucru la care trebuie să ne gândim este mobilitatea socială. Cât de ușor poate cineva să-și reia activitatea profesională și să-și reconfigureze identitatea socială.

Care sunt infracțiunile asupra cărora aplicarea măsurilor de clemență nu produce tensiuni în cadrul societății?

Cred că trebuie să ne gândim mai mult la vătămare și probabilitatea de a recidiva decât la tensiuni. Pe bună dreptate, există multă energie negativă în România, dar nu văd multă înțelepciune în a ne ghida doar după ea. Dacă măsurile de clemență creează tensiuni, atunci este mai indicat să vedem de ce apar aceste tensiuni și cum pot fi minimizate, decât să renunțăm tout court la cele dintâi.

Emilian Mihailov este cadru didactic la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Interesele sale de cercetare vizează etica aplicată, filosofia morală analitică, etica lui Kant, psihologia morală şi neuroetica. Activitatea sa de cercetare se concentrează în prezent pe problematica implicaţiilor psihologiei morale experimentale şi ale neuroştiinţei asupra normativităţii şi eticii aplicate. Este în prezent Director Executiv al CCEA şi, în această calitate, dezvoltă parteneriate şi proiecte cu universităţi şi centre de cercetare ca Oxford Uehiro Centre for Practical Ethics şi Institute of Biomedical Ethics din Basel.