Interviu/ Sorina Cristina Soare, Universitatea din Florența: “(La République) En Marche! este un exemplu de jeune mouvement dynamique”

La scurt timp după victoria înregistrată de Emmanuel Macron la alegerile prezidențiale din Franța, un nou moment electoral va suscita atenția Europei. Organizarea în două tururi a alegerilor legislative din luna iunie evidențiază particularitățile sistemului electoral francez, reprezentând o adevărată provocare pentru candidații mişcării La République En Marche! de a gestiona capitalul electoral obţinut de Emmanuel Macron la alegerile prezidenţiale .

Sorina Cristina Soare, cadru universitar la Universitatea din Florenţa, cercetătoare a partidelor politice româneşti şi europene, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la evoluţia mişcării La République En Marche! şi a ascensiunii lui Emmanuel Macron la președinția Franței, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Cum se definește mișcarea En Marche! în peisajul politic francez? Care este contextul în care această mișcare a apărut și s-a extins în spațiul politic francez?

Sorina Soare : Un obiect politic greu de definit!

En Marche ! este numele prin care este cunoscută Asociația pentru reînnoirea vieții politice (Association pour le renouvellement de la vie politique), creată în februarie 2016 și lansată în aprilie în același an de către actualul președinte al Franței, Emmanuel Macron. Obiectivul Asociației este acela de “a aduce un cadru nou de gândire și de acțiune în viața politică fraceză. (…) Asociația îsi propune să participe prin toate mijloacele la dezbaterea democratică”. Locul lansării acesteia este unul deosebit de simbolic; este orașul în care s-a născut E. Macron, Amiens. Cred că se poate afirma că Macron a dorit de la început să sublinieze simultan apropierea de teritoriu, de oameni și distanța de centrul puterii, Paris. În același timp, En marche ! se prezintă de la început ca fiind o continuare a capitalului de încredere al fondatorului său. Putem afirma că este vorba de o “mișcare personală”. Strategie sau caz, acronimul mișcării se suprapune numelui fondatorului.

Mișcarea se plasează de la început în logica de urgență: în aprilie 2016, acesta declara la Amiens : « Nu avem de-a face cu o mișcare pentru a susține un alt candidat la alegerile prezidențiale, nu acesta este prioritatea mea. Prioritatea mea este situația țării”. Nu cred, atunci, că exagerez când spun că Macron se plasează în continuitate directă cu regii taumaturgi francezi: nu mai este vorba însă de scrofuloză, ci de starea de urgență a economiei și a societății franceze. Situația de criză justifică soluții inovative. Astfel, dacă Macron se definește ca fiind legat de valori de stânga, acesta afirmă de la început că dorește să lucreze și cu oameni de dreapta.

En marche! a fost definită ca fiind simultan o mișcare cetățenească, un centru de gândire, un laborator politic. Într-adevăr este greu de definit ceea ce este En Marche! dacă folosim punctele de reper clasice. Acest lucru se observă atunci când se încearcă o caracterizare din punct de vedere ideologic. Încă de la lansarea sa politică în aprilie 2016, En marche ! este prezentată de către Macron ca nefiind nici de dreapta, nici de stânga.

En marche ! nu are nici o organizație clasică. De când a fost creată până la modificarea numelui din 8 mai 2017, En marche ! s-a bazat pe un sistem de adeziuni la care au contribuit peste 240.000 de persoane. Dar nucleul militanților activi a fost mult mai redus, s-a vorbit de un grup de 4.000 persoane. În același timp, formele de mobilizare prevăzute de către statutul asociației nu excludeau dubla apartenență politică: se putea fi simultan aderent la En marche! și membru al unui alt partid. Nu a fost prevăzută nicio cotizație obligatorie.

În ceea ce privește campania pentru președinția Republicii, structura organizației de campanie a En marche ! a fost coordonată de 9 delegați naționali, staff-ul plătit a fost estimat la 80 de persoane, dar comunicatele En marche! insistau asupra faptului că nu aveam de-a face cu o mișcare ierarhică. Dimensiunea orizontală era elementul caracterizant! La fel de mult se insista asupra aspectului pragmatic și a dinamismului intern.

Mai trebuie subliniat că numele En Marche! este foarte simbolic: ne comunică evident dinamism, dar și ordine și disciplină! Ne amintește de altfel de un ordin revoluționar, de mobilizare cetățenească, un element care prinde tare bine în spațiul republican francez.

Dincolo de aceste elemente, cred că este interesant să ne oprim câteva minute asupra modului în care En Marche! se autodefinește: « un colectiv cetățenesc » care promovează ideea că « Francezii trebuie să fie în centrul vieții politice și nu un simplu decor. Acest colectiv nu este suma indivizilor, ci adunarea/ întâlnirea dintre persoane implicate care împărtășesc un soclu de valori ». Trei elemente ni se par interesante în această definiție.

• În primul rând se pune accentul pe colectiv și pe dimensiunea sa cetățenească. Colectivul subliniază de la început diferența față de formele clasice de organizație a vieții politice, partidele. Colectivul are o dimensiune orizontală evidentă, aparține tuturor celor care participă la crearea sa. Din punct de vedere semantic, nu este vorba de orice colectiv, ci de unul cetățenesc; dimensiunea « cetățenească » este foarte importantă în cultura politică franceză, fiind o moștenire a Revoluției din 1789.
• Cel de-al doilea element este reprezentat de exaltarea suveranității populare: En marche! se auto-definește ca fiind o tribună pentru exprimarea intereselor francezilor dincolo de circuitul electoral. Din nou se observă o opoziție implicită față de formele clasice de reprezentare politică care au transformat francezii într-un simplu decor, cele care au uzurpat suveranitatea populară.
• În sfârșit, En Marche! se autodefinește ca fiind un loc de întâlnire pentru cetățenii activi care împărtășesc un soclu de valori, valori care nu sunt definite, însă, explicit.

Ceea ce mi se pare important de subliniat este critica implicită a sistemului tradițional de reprezentare politică. En marche! se plasează de la începuturile sale în discontinuitate cu partidele tradiționale.

Vă cer să îmi scuzați o scurtă divagație conceptuală. Conceptul de partid, precum ne amintește regretatul Sartori în volumul său din 1976 (p. 4), se bazează pe un cuvânt a cărui etimologie poate fi legată de verbul latin partire care înseamnă a împărți. Partidele ar fi astfel definite ca forme de asociere care împart comunitatea politică în sub-comunități mai mult sau mai puțin omogene. Trebuie însă amintit că Sartori subliniază faptul că abia în secolul al XVII-lea cuvântul intră în vocabularul politic. Etimologia latină nu este însă cea care se regăsește la baza sensului cuvântului pe care îl cunoaștem cu toții.

Regăsim, pe baza analizei lui Sartori, la originea cuvântului partid, în accepțiunea sa modernă, ideea de « parte » preluată atât din franceză, cât și din engleză. Etimologia modernă a cuvântului este însă mult mai subtilă. Dacă acceptăm originea franceză, “parte” provine din verbul “partager” (și cu precădere din accepțiunea de a împărtăși). Dacă se consideră originea engleză, verbul din care provine cuvântul partid este “to partake” (a lua parte).

Fie că este privilegiată versiunea franceză și accentul pus pe dimensiunea ideologică, pe diseminarea sau comunicarea ideilor și a proiectelor, fie că este vorba de versiunea engleză legată de participare, Sartori ne amintește că încă din secolul al XVII-lea cuvântul “partid” se impune cu o puternică conotație negativă. Prestigiul asociat conceptului de partid, cu precădere în urma codificării în Constituția germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, avea să fie de scurtă durată.

Începând cu anii 1980, multiplicarea formelor de contestare a partidelor tradiționale atât la stânga (a se vedea verzii), cât și la dreapta (a se vedea partidele dreptei radicale populiste) a scos în evidență criza de identitate a partidelor. Democrațiile reprezentative din zilele noastre se bazează toate pe partide din ce în ce mai lipsite de încrederea cetățenilor. Nu surprinde astfel că din ce în ce mai multe formațiuni politice (noi sau vechi) evită să mai folosească cuvântul partid în numele cu care se prezintă alegătorilor. Se preferă abrevieri simbolice precum ANO (“DA” în limba cehă), cuvinte de îndemn precum Podemos (Putem! în spaniolă), cuvinte care amintesc de forme de solidaritate si progres precum Frontul, Mișcarea, etc.

Cuvântul « partid » este de altfel puțin utilizat în viața politică franceză din zilele noastre. În campania prezidențială din 2017 putem observa candidatul Partidului Socialist dar, mult mai des, avem partide, mișcări sau liste cu denumiri alternative care insistă pe diferențierea față de politica tradițională începând cu numele pe care îl afișează. Este atât cazul partidului de centru-dreapta Les Républicains, denumire adoptată în 2015, dar și al Frontului Național. Putem menționa multe alte cazuri: “Débout la France” (Franța în piciore), partidul lui Nicolas Dupont-Aignan, La France insoumis (Franța nesupusă), miscarea lui Jean-Luc Mélenchon, Résistons ! (Să rezistăm !), mișcarea de suținere a lui Jean Lassalle, etc. Din cei 11 candidați, numai 2 au fost susținuți de formațiuni politice cu denumirea explicită de partid.

Revenind la cazul En Marche !, numele ales subliniază clar distanța față de politica tradițională. Dar dacă ne uităm la originea acestuia, în același timp cu înregistrarea Asociației pentru reînnoirea vieții politice este înregistrată și Asociația pentru finanțarea partidului « Asociația pentru reînnoirea vieții politice » ( « Association de financement du parti „Association pour le renouvellement de la vie politique” (AFRVP) »)[1]. Avem deci de-a face cu un subiect politic construit cu abilitate: nu își afișează dimensiunea partidică, dar funcționează ca un partid.

Nu numai că participă la alegeri, dar își crează ab origine infrastructura pe baza căreia Comisia națională care controlează finanțarea partidelor (Commission nationale des comptes de campagne et des financements politiques) i-a permis să acumuleze finanțări cu scop politic și să obțină rambursări. Într-un articol publicat în revista săptămânală Internazionale (nr. 1206, 26/31 mai 2017, p. 24) se amintește că mobilizarea donatorilor începe încă din perioada în care Emmanuel Macron era ministru al economiei. Imediat după înființarea Asociației pentru finanțarea politică a En marche!, sunt numeroase cinele și întâlnirile cu Macron sau apropiații săi în care donatori generoși au contribuit la bugetul mișcării. Dar, precum se amintește în articolul reprodus de Internazionale, dacă 3,5 milioane de euro au fost strânși din donațiile a 669 de donatori (donație medie de 5231,69 euro), discursul public al candidatului Macron avea să insiste pe importanța celor 35.000 de mici donatori care au contribuit în medie cu 50 de euro la bugetul mișcării. Un detaliu aparent nesemnificativ, dar foarte util pentru a îndepărta atenția de la umbra care a planat adesea asupra lui Macron, aceea de a fi un reprezentant al băncilor.

În ciuda discursului bazat pe critica sistemului tradițional de partide, En Marche! nu poate fi definită ca o mișcare complet nouă. Revista Le Nouvel Observateur amintește că Asociația creată în februarie 2016 era condusă de Véronique Bolhuis, partenera lui Laurent Bigorgne, directorul Institutului Montaigne, exponent al unui filon liberal de gândire și un apropiat al lui E. Macron. Secretarul general era Benjamin-Blaise Griveaux, un consilier al cunoscutului om politic francez Dominique Strauss-Kahn. Asociația creată pentru mobilizarea resurselor financiare era condusă de Christian Dargnat, un fost director general al BNP Paribas Asset Management.

Nu doresc în niciun caz să se înțeleagă cuvinetele mele ca fiind în favoarea scenariilor lansate de teoria complotului. Cred însă că nu poate fi ignorat faptul că o parte din colaboratorii cei mai apropiați ai lui Macron aveau un capital politic și o experiență politică cunoscută. La fel nu poate fi negat faptul că Macron cunoștea direct lumea finanțelor și că a beneficiat de o susținere importantă în acest mediu. Putem spune precum fostul prim ministru Jean Pierre Raffarin că E. Macron și structura pe care s-a lansat în politică En marche! apar ca o reînnoire a “vechiului socialism” cu o deplasare netă către centru.

Aș vrea să mai amintesc că în mai 2017, imediat după cel de-al doilea tur de scrutin din alegerile prezidențiale, En marche! avea să își primenească forma. Numele devine La République En marche !, președinția fiind încredințată ad interim lui Catherine Barbaroux, o apropiată a lui Martine Aubry, o cunoscută doamnă a politicii franceze.

Care sunt trăsăturile specifice ale acestei mișcări?

Parafrazând o expresie cunsocută cred că pot spune că (La République) En Marche! este un exemplu de jeune mouvement dynamique.

Tinerețea mișcării este identificată nu numai prin vârsta noului Președinte al Republicii, dar mai ales prin ruptura pe care o afișează la nivel de discurs față de diada clasică dreapta și stânga. De la începuturile mișcării, En marche ! se plasează în legătură directă cu comunitatea de cetățeni, este vorba de oameni, asociații sau regiuni, fără a se baza pe structurile intermediare clasice, fie că sunt ele sindicate sau partide. Discursul de prezentare a candidaturii lui Macron insistă pe diferența față de partidele tradiționale: “Obiectivul meu nu este acela de a aduna dreapta sau stânga, ci acela de a aduna Francezii”. Se prezintă astfel ca fiind candidatul comunității și nu al partidelor.

Dinamismul se reflectă în felul în care este construită și campania prezidențială lansată pe 16 noiembrie 2016. Dinamismul este și o trăsătură a personajului Macron, așa cum este descris de documentarul « Les coulisses d’une victoire ». Vedem o campanie coordonată de un grup de tineri cu vârste cuprinse între 30 și 40 de ani, cu un aspect fizic seducător. Cu precădere bărbați albi, campania este asociată și stilului dinamic al consilierei Sibeth Ndiaye. Dinamismul rimează adesea cu soluții ingenioase, dar și cu umorul candidatului. Nu mai este Emmanuel Macron ci …. colocvialul Manu.

Dacă această rețetă a mers foarte bine în campania pentru alegerile prezidențiale, lucrurile nu sunt atât de clare în alegerile legislative din 11 si 18 iunie 2017. Sondajele plasează totuși mișcarea lui Macron în frunte (calculând în estimările publicate și voturile Modem). Vârsta mișcării nu mai este neapărat un avantaj în aceste alegeri. Ziarele au relatat intens dificultățile grupării prezentate cu numele La République En Marche ! în recrutareaa candidaților. Nu era vorba neapărat de o chestiune de cantitate, ci mai ales de nume contestate.

Numărul candidaților prezentați în alegeri a fluctuat. Inițial au fost prezentați 428. Jumătate dintre aceștia erau femei, iar 52% nu mai fuseseră aleși. Vârsta medie a candidaților era de 46 de ani. De remarcat că printre aceștia se regăseau cu precădere foști aleși socialiști. Ca și în cazul campaniei pentru alegerile prezidențiale, această compoziție este prezentată public ca fiind semnul “revenirii definitive a cetățenilor în centrul vieții politice”. Campania a insistat de la bun început pe noutatea ofertei politice; obiectivul fiind acela al obținerii unei majorități prezidențiale de schimbare. Printre candidați se regăsesc și câteva nume cunoscute, cu precădere aleși socialiști care respectau criteriul de a nu fi avut trei mandate consecutive. Acest criteriu a folosit de altfel pentru a elimina candidatura fostului ministru socialist Manuel Valls.

Lista definitivă prezentată pe 17 mai 2017 prevede și candidații MoDem, ceea ce explică numărul de 522 de candidați (din nou un echilibru perfect de gen, 261 de femei si 261 de bărbați). Procentul candidaților fără experienţă de aleși rămâne foarte ridicat : este vorba de 50%. De menționat că nu sunt prezentați candidați ai La République En Marche în 55 de circumscripții. Această alegere este justificată ca fiind o chestiune de oportunitate ținând cont că este vorba de circumscripții unde se prezintă candidați “prieteni” atât din stânga (precum Manuel Valls sau Stéphane Le Foll) cât și de dreapta (precum Bruno Le Maire sau Benoit Apparu).

Care sunt principale mesaje promovate de reprezentanții acestei mișcări?

Primul mesaj care se poate citi pe versiunea electronică a programului prezentat de Macron în alegerile prezidențiale este: “Să ne regăsim spiritul de cucerire pentru a construi o Franță nouă » (Programme En Marche, election présidentielle— 23 avril et 7 mai 2017). Nu este vorba de un nou imperialism francez, ci de un accent pe dinamismul pe care campania lui Macron îl pune în centrul proiectului de reconstrucție a Franței. Acest mesaj se suprapune perfect cu sloganul « Ensemble, la France ! ». Dincolo de aceste imagini generale care corespund portretului de candidat nou, conținutul programului lui Macron demonstrează abilitatea cu care acesta se deplasează de la dreapta la stânga. Dinamism politic ? Strategie ? Inovativitate ? Probabil un pic din fiecare !

Deși imaginea lui Macron este aceea a unui revoluționar politic, programul En marche! pentru alegerile prezidențiale este unul echilibrat. Putem vedea acest lucru în poziția asumată față de reforma instituțională. Dacă Mélenchon și Hamon insistau pe necesitatea unei reforme radicale, programul lui Macron propune schimbări la nivelul mecanismului și nu al formei. Mai precis reînnoirea vieții politice poate fi garantată, în viziunea lui Macron, prin criterii de selecție a candidaților. De exemplu, criteriul aplicat, de altfel, în realizarea listelor pentru legislativele din iunie 2017 ale mișcării susținute de Președintele Macron se referă la interzicerea unui cumul de trei mandate succesive.

Programul din 2017 prevede și interzicerea activităților de consultanță în timpul mandatelor. Experiența cazului Fillon este utilizată pentru a promova necesitatea interzicerii angajării rudelor în politică. Responsabilitatea și transparența procesului decizional pot fi garantate și de mecanisme inspirate din modelul american, precum prezentarea de către Președintele ales a unui discurs despre starea națiunii și a bilanțului european o dată pe an.

La nivel instituțional, Macron propune și o reducere a numărului de parlamentari. A fost foarte dezbătută propunerea acestuia de a impune sancțiuni financiare în cazul în care nu este respectată paritatea de gen în alegeri. Personal consider foarte interesantă propunerea de a micșora perioada activității parlamentare dedicată legiferării pentru a permite Parlamentului să aibă un rol important în evaluarea și controlul acțiunii Guvernului (Programme En Marche, election présidentielle— 23 avril et 7 mai 2017, p. 27).

Dacă ne uităm la chestiunea economică, programul lui Macron insistă pe echilibrul dintre necesitatea de a mări investițiile publice și măsuri pentru menținerea rigorii economice. Macron propune un nou model de creștere (Programme En Marche, election présidentielle— 23 avril et 7 mai 2017, p. 9). Măsurile despre care s-a vorbit foarte mult au fost atât cele legate de planul de investiții, 50 de miliarde de euro în 5 ani acoperind domenii precum sănătatea, agricultura, modernizarea administrației, dar și cele legate de tranziția ecologică. Proiectul de economii bugetare prezentat de Macron prevedea 60 de miliarde de euro, proiect bazat atât pe scăderea numărului de funcționari publici (-120.000 de posturi), cât și pe reforma sistemului de asigurări sociale.

Programul era axat și pe o interpretare pozitivă a Uniunii Europene. Dacă adesea i s-a reproșat caracterul hibrid (faimoasă a devenit formula sa « et en même temps »), Macron este tranșant în acest domeniu. Uniunea Europeană este prezentată ca un proiect util nu numai la nivel internațional, dar și pentru Franța. Uniunea Europeană are însă nevoie, în viziunea sa, de o reformă profundă, de o “democratizare”. Propune de altfel crearea unui ministru al economiei și al finanțelor din zona euro, un ministru care să asigure o coordonare omogenă, dar care să fie controlat de un Parlament al zonei euro (Programme En Marche, election présidentielle— 23 avril et 7 mai 2017, p. 20).

Care au fost primele etape care au marcat ascensiunea lui Emmanuel Macron în politica franceză?

Macron a fost prezentat ca fiind omul nou. Macron încarnează sigur speranța alegătorilor francezi, este considerat un model la nivel european, dar nu cred că poate fi considerat omul nou, sau cel puțin nu complet. El poate fi descris ca fiind fiul generației Erasmus, Schengen, Maastricht, Steve Jobs și Bill Gates (a se vedea volumul lui Glucksmann – Génération gueule de bois). El este și produsul unui mediu burghez înstărit.

Dacă ne uităm la biografia acestuia am putea spune că avea toate caracteristicile pentru a deveni un om politic în Franța, chiar și un președinte. Nu avea vârsta, este cu adevărat foarte tânăr pentru canoanele vieții politice în general. Avea să devină președinte la 39 de ani.

Macron s-a născut în 1977 la Amiens în familia unor medici. Colegiul de iezuiți pe care l-a frecventat este unul prestigios. Avea să își ia bacalaureatul într-unul dintre cele mai cunoscute licee din Franța, este vorba de liceul Henri-IV din Paris. Deși nu reușește să intre la exclusivista Ecole normale supérieure, avea să urmeze studii în filozofie la Paris-Nanterre.

Avea să colaboreze cu Pierre Ricoeur, ideile acestuia fiind foarte importante în parcursul lui Macron. S-a vorbit adesea despre importanța creștinismului social pentru Macron pe filiera Ricoeur. Olivier Abel consideră că infleunța lui Ricoeur se vede în faimoasa formulă “et en même temps” prin care Macron prezintă două poziții aparent incompatibile; apare și în antimachiavelismului lui Macron, de exemplu în poziția fermă a acestuia de a refuza să utilizeze strategic în campanie fricile și sentimentele viscerale, preferând un mesaj care se axează pe binele comun.

Studiilor în filozofie li se adaugă o diplomă în științe politice și frecventarea prestigioasei Ecole Normale d’Administration (la Strasbourg). Avea să lucreze la Inspectoratul general al finanțelor. În 2006 avea să devină membru al Partidului Socialist, plătind cotizația de membru până în 2009. Din punct de vedere politic, în 2007 face parte din grupul social-liberal (Gracchi) care milita pentru o alianţă între Ségolène Royal și Francois Bayrou, acesta din urmă fiind un element important în succesul din 2017. Din 2008 începe să lucreze pentru banca Rothschild, remarcându-se cu precădere în negocierile legate de achiziționarea de către Nestlé a unei filiale Pfizer. Numele Macron este din ce în ce mai cunoscut în cercurile de la Paris, este curtat de grupul lui François Fillon pentru a face parte din cabinetul Primului Ministru în 2010, dar în același an preferă să colaboreze cu François Hollande. După alegerile din 2012, avea să devină Secretar adjunct la Președenția Republicii, cu responsabilități legate de dosarele economice și financiare. Nu este cunoscut încă marelui public, avea să devină o figură cunoscută în august 2014 când este numit ministru al economiei la numai 36 de ani. Nu fusese niciodată ales!

Portofoliul lui Macron este foarte important în echilibrul delicat al reformelor propuse de guvernul Valls. De numele lui Macron se leagă legea pentru creștere economică, activitatea și egalitatea șanșelor economice, amplu contestată la nivel social. Un an mai târziu lansează En Marche ! și restul este istoria cunoscută a traiectoriei triumfale către Palatul Élysée.

Care sunt elementele care îl definesc pe Emmanuel Macron? Care sunt atuurile și minusurile liderului mișcării En Marche!?

Ceea ce este extraordinar în cariera lui Macron este faptul că este pentru prima dată în istoria celei de-a Cincea Republici când un Președinte nu a mai avut niciun mandat ales. Cred că acesta este elementul cel mai important în descrierea personajului politic care ocupă prima pagină a ziarelor de mai bine jumătate de an.

Atuurile lui Macron sunt cele spuse mai sus: este tânăr, este dinamic, este european. Documentarul « Les coulisses d’une victoire » ne prezintă și omul Macron, tipic pentru generația sa : multitasking, ironic, beau gosse, dar și muncitor. Îl vedem corectându-și discursurile, ascultând sfaturi, luând decizii importante precum aceea de a colabora cu Bayrou. Trebuie remarcată și excelenta capacitate de a argumenta, este un foarte bun comunicator. Cunoaște bine complexele dosare economice.

Minusurile lui Macron sunt din punctul meu de vedere legate de speranțele pe care le-a declanșat la nivel național și chiar european. Oricât de sclipitor ar putea fi, Macron este un element într-un complex joc politic și economic în care deciziile nu pot fi luate numai la nivel național. Macron este înainte de toate un tehnocrat, capacitatea sa de a convinge nu se poate substitui nevoii de rezultate.

Cum a evoluat notorietatea lui Emmanuel Macron ca urmare a promovării discursului pro-european în timpul campaniei electorale?

Macron a devenit rapid candidatul establishment-ului european. Oarecum ironic pentru cel care se lupta la nivel național împotriva limbii de lemn și a partidelor tradiționale prea rigide pentru complexa situație pe care trebuie să o gestioneze. Notorietatea lui Macron crește și datorită situației confortabile de a se opune în cel de-al doilea tur chiar lui Marine Le Pen, candidatul care se plasează pe o poziție foarte critică față de UE. Macron este eurofil (spunea de exemplu la Lille – L’Europe nous rend plus grands. L’Europe nous fait plus forts), dar critică deschis Uniunea Europeană. Desigur, se poate spune că o face într-un mod constructiv. Programul său propovăduiește dezbateri la nivel național despre agenda europeană pentru a legitima deciziile luate la Bruxelles.

Care sunt elementele care l-au ajutat pe Macron să câștige alegerile prezidențiale din acest an?

Dincolo de ceea ce am spus mai sus, cred că Macron a câștigat alegerile pentru că François Fillon le-a pierdut. Scandalul Penelope a fost decisiv în acest sens. Aici cred că este elementul care ne explică cum de-a fost posibilă ascensiunea tânărului Macron. Cred în același timp că Macron a fost facilitat și de rezultatul alegerilor din Partidul Socialist. Candidatul Valls ar fi fost mult mai competitiv și agenda sa de campanie ar fi fost mult mai asemănătoare cu cea a lui Macron. Dacă ne uităm la datele din sondaje, cu precădere în preajma primului tur de scrutin atunci când Fillon și-a radicalizat discursul, vedem că Macron este perceput ca fiind candidatul centrului politic. Alianța cu Bayrou i-a accentuat această poziționare și a atras numeroși alegători indeciși. Putem spune că Macron a câștigat sigur datorită calităților sale (detaliate mai sus), dar și pentru că a fost candidatul potrivit la momentul potrivit.

Care sunt noile provocări pe care le va întâmpina mișcarea En Marche! și Macron în orizontul alegerilor legislative?

Alegerile legislative au scos în evidență slăbiciunea principală a mișcării (République) En Marche!: aceea de a fi o mișcare personală. Dimensiunea teritorială e greu de inventat. Trebuie construită în timp. Este un element foarte important în legislativele franceze, organizate pe baza unui mod de scrutin uninominal, cu un prag de acces la cel de-al doilea tur de 12,5% din numărul celor înscriși pe listele electorale. Alegerile din 11 iunie cred că sunt prima mare provocare. Trebuie spus că în ciuda dificultăților, sondajele îi sunt în general favorabile. Macron dorește să obțină o majoritate prezidențială; dacă o face, provocarea va fi implementarea unei agende de guvern ambițioasă cu un grup parlamentar în care vor fi numeroși aleși fără experiență politică. Un pariu deschis din acest punct de vedere! Dacă nu obține această majoritate, lucrurile se complică pentru că rolul acestuia în politica internă va fi minor sau cel puțin amplu contestat, fiind obligat să se refugieze în saloanele politicii externe.

Așteptăm rezultatul din 18 iunie !

În ce măsură pericolul populismului și euroscepticismului este înlăturat ca urmare a victoriei categorice a lui Macron în fața lui Marine Le Pen?

Nu cred că se poate vorbi de o victorie categorică. Sigur Macron a câștigat cu 66,10%, mai puțin decât rezultatul lui Chirac din 2002. Participarea francezilor a fost mai scăzută decât în primul tur de scrutin. Dar ceea ce este mult mai important este că 4 milioane de francezi și-au exprimat un vot alb sau nul. Pe 7 mai s-a înregistrat cel mai mare număr de voturi nule și albe din istoria celei de-a Cincea Republici. Marine Le Pen a pierdut sigur, deși a depășit pragul simbolic al celor 10 milione de voturi. Va trebui să păstreze acest capital de voturi la alegerile de săptămâna viitoare. Pe baza sondajelor pe care le-am văzut în presă, Frontul Național este creditat cu 17% din intențiile de vot. Nu se știe foarte clar dacă va mai funcționa cordonul republican, dar se prevede că grupul FN nu va fi mai mare de 10-15 aleși. Provocarea cea mai importantă din punctul meu de vedere este Congresul FN din toamnă. Există și voci mai radicale în FN și apele par destul de tulburi pentru Marine Le Pen. Nu cred deci că victoria lui Macron înseamnă sfârșitul populismului. Populismul este un efect și cred că până nu se va discuta deschis despre cauzele acestuia nu există nicio victorie de lungă durată!

Sorina-Cristina SOARE, doctor în Ştiinţa Politică, este profesor la Universitatea din Florenţa (Italia). A absolvit în anul 1998 Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii din Bucureşti, urmând ulterior studiile de doctorat la Université Libre de Bruxelles. Interesul doamnei Sorina-Cristina Soare pentru analiza partidelor politice româneşti apărute după 1989 rezidă în volumul publicat în colaborare cu domnul Cristian Preda, Democratizzazione in Romania: regime, partiti e sistema dipartiti, apărut în 2012 la editura Aracne din Roma (Volumul Regimul, partidele şi sistemul politic din România, fiind publicat în anul 2008 la editura Nemira din Bucureşti), precum şi în volumul Les partis politiques roumains après 1989, publicat la editura Université de Bruxelles în 2004.

[1] Pentru mai multe detalii a se vedea: http://tempsreel.nouvelobs.com/politique/20160408.OBS8166/exclusif-le-mouvement-de-macron-en-fait-un-parti-politique-tres-classique.html .