Interviu/ Sergiu Mișcoiu, conferenţiar UBB: “Retorica anti-franceză învinovăţeşte Vestul și Nordul pentru starea de dependență și sub-dezvoltare în care se află țările africane”

Alegerile prezidențiale din Gabon, Côte d’Ivoire, Camerun și Burkina Faso prezintă o importanță specifică pentru Uniunea Europeană și, mai ales, pentru fostele colonii. Prezentând un nivel semnificativ de sărăcie în rândul populației, determinat de lipsa accesului la apă și de aprovizionarea deficitară cu alimente, evoluția țărilor din Africa sub-sahariană francofonă este dependentă de relația dintre statul nou-creat și fosta metropolă. Din acest motiv, organizarea alegerilor reprezintă o oportunitate pentru fostele colonii din spațiul african pentru a se implica în recrutarea și formarea elitei politice autohtone.

Sergiu Mişcoiu, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la miza și legitimitatea alegerilor din Africa sub-sahariană francofonă pentru Uniunea Europeană, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Costea: Pentru început, vă rugăm să ne oferiți o prezentare de ansamblu asupra sistemelor politice utilizate în țările de Africa sub-sahariană  francofonă.

Sergiu Mişcoiu: În Africa sub-sahariană francofonă, aflată sub stăpânirea sau tutela Franței ori a Belgiei (R.D. Congo, Ruanda și Burundi), prezidențialismul s-a impus ca sistem politic începând cu anii decolonizării, adică cu deceniul al șaptelea al secolului trecut. Opțiunea pentru prezidențialism a fost una legată de tipul de regim autoritar sau semi-autoritar care a înlocuit opresiunea discreționară a colonialismului, alegerile jucând, inițial, un rol marginal în operațiunea de cucerire a independenței și de afirmare politică a noii elite.

În esență, au existat două scenarii. Primul este cel în care elitele post-coloniale au ajuns la o înțelegere cu fosta metropolă, caz în care a avut loc un transfer de putere, iar noua putere s-a bucurat de sprijinul și protecția politică și militară a Franței sau a Belgiei în schimbul cesionării sine die a exploatării resurselor energetice. Așa s-a întâmplat în Gabon, cu Președintele Leon Mba, debarcat printr-o lovitură de stat, dar reînscăunat de forțele speciale franceze, sau în Camerun, unde Președintele Ahmadou Ahidjo a avut nevoie de sprijin militar francez pentru a înfrânge Uniunea Popoarelor din Camerun, ce se trasformase dintr-un partid într-o mișcare rebelă pro-sovietică.

Cel de-al doilea scenariu este cel al „smulgerii” independenței față de metropolă, așa cum a făcut Guineea-Conakry sub conducerea lui Ahmed Sékou-Touré. Acesta i-a forțat mâna Generalului De Gaulle, în 1958, declarând unilateral independența țării sale, fapt pentru care Guineea a fost supusă unor numeroase încercări de destabilizare din partea Franței, terminând prin a se ralia, după mai bine de zece ani și doar parțial, politicilor de influență ale fostei metropole.

Între aceste două scenarii opuse, există un lung șir de situații intermediare, adică de combinații între acțiunile de consolidare a statului nou-creat, prin dezvoltare socio-economică și instituțională, și cele de menținere a unei relații privilegiate cu fosta metropolă, pentru garantarea securității și stabilității elitelor ajunse la putere. Coasta de Fildeș, sub conducerea lui Félix Houphouët-Boigny, a fost un exemplu de succes în acest sens, până la începutul anilor 1980, specialiștii vorbind de „miracolul ivorian”. Burkina Faso, măcinată de contradicții profunde și lipsită de resursele necesare dezvoltării, a reprezentat un exemplu negativ, succesiunii de lovituri de stat din anii 1960-1970 urmându-le dictatura militară.

Care sunt principalele forțe politice implicate în fiecare competiție electorală? În ce măsură scrutinurile electorale organizate în aceste state sunt unele democratice?

1990-1991 au fost anii schimbării nu doar în Europa de Est, ci și în Africa. În cele mai multe țări, au fost organizate așa-numitele conferințe naționale, prin care dictatorii aflați la putere încercau sa negocieze prelungirea regimului, iar opoziția făcea tot posibilul să forțeze organizarea de alegeri libere. Situațiile au evoluat, apoi, în mo diferit.

Camerunul a rămas un stat semi-autoritar, cu un președinte, Paul Biya, aflat la putere de 35 de ani, ales și reales după 1991 în virtutea unor modificări succesive ale Constituției. Partidul său domină parlamentul de așa manieră încât adevăratele lupte pentru putere se duc în sânul partidului prezidențial mult mai mult decât între competitorii electorali efectivi.

În Gabon, bătălia electorală se duce între Ali Bongo, „fiul-moștenitor” al liderului istoric Omar Bongo, și o coaliție a opoziției cu geometrie variabilă. Și aici, dat fiind faptul că primele alegeri competitive au fost organizate de abia în 2009, iar rezultatele acestora au fost aprig contestate, legitimitatea noului președinte a fost extrem de scăzută. Situația s-a înrăutățit în urma alegerilor din august 2016, când reprezentantul opoziției, Jean Ping, a obținut, în mod evident, mai multe voturi decât președintele în exercițiu, însă comisia electorală, controlată de Ali Bongo, a decis invers, aruncând țara într-un conflict intern de proporții și izolând-o pe plan internațional.

Coasta de Fildeș a reușit să organizeze, în 2015, alegeri prezidențiale libere, alegeri ce au consfințit faptul că Președintele Alassane Ouatara se bucură de un larg sprijin electoral. Țara este însă profund divizată între adepții acestuia, actualmente majoritari, foștii rebeli care l-au sprijinit în perioada în care conducea o mișcare de rezistență în Nord (2001-2009) și care consideră că nu au fost recompensați suficient pentru că l-au adus la putere în 2010 în dauna președintelui de atunci, naționalistul Laurent Gbagbo, și, în fine, susținătorii celui din urmă, supuși unor numeroase hărțuiri și persecuții, platforma acestora fiind, în continuare, una anti-occidentală și anti-franceză.

În Burkina Faso, după revolta populară din 2014, care a dus la căderea dictatorului Blaise Compaoré, situția politică a devenit extrem de fluidă. Alegerile programate pentru toamna anului 2015 au fost precedate de o lovitură de stat eșuată dată de nucleul dur al camarilei lui Compaoré cu sprijinul gărzii naționale. În ciuda acestui episod, un alt fost membru al „sistemului”, Roch Marc Christian Kaboré a fost ales președinte, în decembrie 2015, încă din primul tur, așezându-și ulterior meticulos puterea și devenind ținta atacurilor unei opoziții divizate, dar vocale și active.

Care sunt principalele probleme care au acaparat agenda politică din Africa francofonă în acest an?

În cele mai multe țări ale regiunii, chestiunile legate de accesul populației la produse și servicii de bază sunt cele mai importante. Vorbim de țări în care 95% din populație trăiește, în medie, sub pragul minim al sărăciei, în care accesul la apă și aprovizionarea cu alimente sunt deficitare. De asemenea, vorbim de țări profund polarizate, unde aproape toată activitatea se desfășoară în capitale sau în unul-două mari centre urbane, iar restul teritoriului rămâne în afara oricărui flux economic sau comercial, mai ales dacă nu prezintă resurse și nu se află în proximitatea accesului la o cale fluvială sau maritimă de transport. Toate aceste probleme ritmează în mod clasic agenda politică, în cadrul căreia chestiuni precum terorismul sau marea criminalitate ocupă, în ultima vreme, un rol tot mai însemnat.

Care sunt clivajele care divizează electoratul din aceste state? Cum se reflectă aceste clivaje pe scena politică?

Votul african este, în mod clasic, un vot etno-tribal. Prima condiție pentru a fi ales este apartenența la grupul etnic majoritar (sau aliat istoric al unor grupuri care sunt, împreună, majoritare). Cel de-al doilea reper îl constituie apartenența religioasă. În Coasta de Fildeș, fragmentării între grupurile etnice Baoulé (23%), Bété (18%), Sénoufo (15%) și Malinké (11%), spre pildă, i se suprapune, în mod inconsistent, un clivaj între creștini și musulmani și unul între ivorienii „neaoși” și „venetici”. Toate acestea se complică și mai mult atunci când, pentru a alege sau nu un candidat sau un partid, intervin și alți factori, precum istoricul apartenenței la un grup apropiat unei anumite mișcări rebele sau atitudinea față de cele peste două milioane de burkinabezi care lucrează în Coasta de Fildeș. Situații asemănătoare, dar contextualizate regional și local, întâlnim și în celelale țări despre care discutăm aici, iar rezultatul este un tablou extrem de mozaicat, care favorizează partidele președinților în funcție și, în general, dezavantajează opozițiile politice.

Identificaţi deosebiri semnificative în ceea ce priveşte politica partidelor de pe eșichierul politic african cu privire la politica Uniunii Europene? Care sunt mizele alegerilor din Africa francofona pentru Franța și Uniunea Europeană?

Simplificând, există forțe politice care sunt apropiate de Franța și de Uniunea Europeană (de altfel, diferența între cele două se face prea puțin în politica africană) și forțe anti-franceze/anti-occidentale. Primele sunt, în general, descendentele partidelor unice create în vâltoarea decolonizării, sub oblăduirea și cu participarea Franței (sau, respectiv, a Belgiei). Aceste mișcări au fost direct controlate de președinții statelor respective și au dezvoltat elite post-coloniale direct interesate de acapararea resurselor împreună cu companiile franceze a căror exclusivitate era garantată. Gabonul este un caz tipic de conivență post-colonială: aici, regimul lui Omar Bongo a fost sprijinit vreme de peste patru decenii întrucât a permis companiei Elf-Aquitaine să extragă zăcămintele petroliere ale țării, în mod exclusiv și plătind redevențe ridicole. Astăzi, relația dintre politicul național și economicul metropolitan este mai puțin pregnantă, printre altele, datorită multiplicării actorilor care influențează jocurile politice și geo-strategice africane (China, SUA, Brazilia, Rusia, mai ales). Mișcările politice aflate la putere continuă însă să dispună de resursele statului și de relația istorică pe care o au cu marile puteri europene pentru a-și menține hegemonia asupra sistemelor politice naționale.

„Pericolul” pentru „franco-europeni” vine însă din cealaltă direcție – și anume dinspre partidele și mișcările care pretind că reprezintă masele de largi ale populațiilor autohtone, mase excluse aproape total de la formele elementare de participare la viața socio-economică și la deciziile politice. Aceste mișcări au câștigat masiv teren în ultima vreme, cu o retorică anti-franceză (și, în general, anti-occidentală), învinovățind – nu întotdeauna fără argumente – Vestul și Nordul pentru ingerințele în afacerile interne, pentru menținerea monopolurilor de exploatare a resurselor, și, în general, pentru starea de dependență și sub-dezvoltare în care se află țările africane. Or, așa cum am văzut la începutului anilor 2000 în Coasta de Fildeș cu Laurent Gbagbo, dacă lideri carismatici având această orientare ajung la putere, perspectiva ca Europa să fie îndepărtată în mod violent din regiune are șanse mari de concretizare.