Interviu / Profesor Erika Harris, Universitatea din Liverpool: “Identitățile statelor-națiune nu au cunoscut un declin în cadrul Uniunii Europene”
Multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor care au apărut în spațiul european pe parcursul ultimelor secole au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea europeană. Astfel, faliile identitare nu au dispărut din peisajul european, continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societăţile statelor-naţiune.
Erika Harris, profesor la University of Liverpool, este specialist în studierea națiunilor și naționalismului, focalizându-și cercetarea asupra Europei Centrale, spațiului post-sovietic și Balcani. Ea ne descrie evoluţia identității statelor-naţiune în raport cu identitate Uniunii Europene, în contextul noilor clivaje apărute în spațiul european, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.
Read English version here.
Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să evidențiați elementele prin intermediul cărora o entitate își modelează propria identitate. În același timp, identitatea unui actor de stat se construiește spontan sau, dimpotrivă, treptat, de-a lungul unui proces continuu?
Erika Harris: Un grup, de obicei, un grup etnic „proiectează” sau mai degrabă își percepe identitatea pe baza unor criterii care se presupune că sunt împărtășite între membrii grupului. Acestea sunt, cel mai adesea, o limbă, o experiență istorică comună, religia (dar nu neapărat), obiceiurile comune (un mod comun de viață), teritoriul în care trăiesc etc. Aceste caracteristici definesc grupul sau grupul este definit de către alte grupuri. Identitatea este întotdeauna relațională, există doar în relație cu alte grupuri. Acestea sunt trăsături culturale și nu trebuie să aibă nici un sens politic; În trecut, înaintea statului-națiune (în timpul imperiilor, dinastiilor, orașelor) identitățile oamenilor erau locale și nu erau determinate de structurile politice. Națiunile pe care le cunoaștem acum au venit mai târziu și au un anumit sens indus politic. Acestea sunt, de obicei, grupuri sociale mai mari, iar identitatea lor este o combinație de caracteristici obiective, cum ar fi teritoriul, economia, o experiență istorică comună și un sentiment de solidaritate mai subiectiv, bazat pe percepții despre strămoșii și trăsăturile culturale comune. Statele sunt entități politice, istoric – cu câteva excepții – se bazează pe autodeterminarea acestor grupuri. Statele includ de obicei un grup cultural dominant și apoi alte grupuri.
Această identitate “statală” nu este spontană, se poate baza pe identitatea grupului dominant, dar identitatea statului este un proces care implică construirea unei identități generale (denumită de obicei identitate națională) care urmărește integrarea tuturor persoanelor O poveste națională. Statele, națiunile, identitățile naționale și identitățile etnice pot împărtăși anumite elemente de identitate, dar sunt supuse unor procese diferite. Dacă vă uitați la teritoriul fostului imperiu austro-ungar, puteți observa că de la dezintegrarea sa din 1918, statele și numărul grupurilor etnice pe care le conținea s-au schimbat de multe ori. Nu numai harta s-a schimbat, dar identitățile statelor și povestile naționale pe care le vorbește despre națiunile lor s-au schimbat de mai multe ori, în timp ce grupurile etnice rămân în mare parte în același loc. Începând cu anii 1850, politica și identitatea au tendința de a fi strâns legate, astfel încât nu există atât de multă spontaneitate în construirea identităților de stat. Există un grad de continuitate în existența identităților etnice, chiar dacă aceste identități pot să stagneze sau să dispară și să reapară, dar nu există un proces gradual și continuu al fiecărui grup etnic pentru a deveni o entitate statală – aceasta depinde de multe elemente istorice, demografice și politice neprevăzute.
Focalizându-vă atenția asupra procesului de construire a identității Uniunii Europene, care sunt elementele care definesc această imagine?
Identitatea Uniunii Europene nu poate fi definită de aceleași elemente de identitate ca identitatea etnică sau națională și nici nu ar trebui să fie. Este o greșeală să încercăm să replicăm o identitate similară la nivelul Uniunii Europene ca și cea a unui grup cultural / etnic sau chiar o identitate similară cu cea a unei națiuni, dar pe o scară geografică mai mare. Uniunea Europeană este o entitate politică care urmărește obiective diferite de cele ale unui stat, iar elementele sale de identitate ar trebui să reflecte aceste obiective. Deci, nu numai că este o greșeală, ci este contrar principiului său de a crea o identitate politică dincolo de stat.
Mai mult decât atât, Uniunea Europeană nu posedă instrumentele necesare pentru a crea o astfel de identitate, deoarece nu are un sistem educațional comun sau nici o altă modalitate de a influența unitățile constitutive asupra problemelor de identitate. Prin urmare, imaginea identității europene constă în elemente diferite, care se bazează și pe atribute comune, dar şi pe altele diferite. Acestea se referă mai mult la viitorul Uniunii ca la un proiect politic pentru Europa, la viziunea viitoare a societăților, la voința popoarelor Europei de a coexista politic și de a beneficia economic în cadrul acestui model, de a împărtăși valorile liberale și de absența conflictelor dintre grupuri.
Care sunt principalele momente care au adus o contribuție importantă la procesul de reconstrucție a identității statului național în Uniunea Europeană?
Identitățile statelor-națiune nu au cunoscut un declin în cadrul Uniunii Europene, care nu interferează cu identitatea, chiar dacă a limitat anumite aspecte ale suveranității statului-națiune. Suveranitatea statului nu este același lucru cu identitatea sa – suveranitatea este un concept și sensul său se schimbă în funcție de evoluția relațiilor internaționale. De fapt, pentru unele state, în special post-comuniste, statutul de membru al UE le-a mărit vizibilitatea și influența, iar pentru multe grupuri etnice le-a garantat o mai bună protecție a identității lor. Momentele importante pentru restabilirea identităților statului național în cadrul UE depind de măsura în care statul acceptă europenizarea ca o extindere a identității sale sau o respinge (de exemplu, criza financiară grecească sau Brexit).
Care sunt la ora actuală, după experiențele determinate de Brexit, ascensiunea populiștilor și atacurilor teroriste, principalele clivaje existente în spațiul Uniunii Europene?
În prezent, principalul clivaj al UE este cel între naționaliștii care resping UE ca pe o Uniune pur economică și oamenii care văd UE ca parte a viitorului lor politic. Aceasta este linia principală de delimitare.
În cadrul acestei scindări există sub-scindări, cum ar fi mai multă UE, mai puțină UE, o UE mai bună sau deloc UE. Fiecare stat al UE conține toate aceste clivaje, însă poziția statului față de UE depinde de cine este la putere. Naționaliștii din guvern tind să radicalizeze poziția anti-UE și să producă o retorică mai populistă, așa cum vedem în prezent în Polonia și Ungaria.
Creșterea naționalismului și a populismului în întreaga lume nu înseamnă victoria statului-națiune, ci reflectă nesiguranța oamenilor cu privire la propriul sistem politic, o dezamăgire faţă de guvernele lor, incapacitatea UE de a rezolva diverse crize și o teamă pentru viitor în această lume foarte complexă. Naționalismul prosperă datorită sentimentului de frică și deziluzie și pare să ofere răspunsuri simple la întrebări foarte complexe. Politicienii se angajează în retorica naționalistă, deoarece alegătorii lor vor să audă ceva care va atenua nesiguranța lor și, la rândul lor, îi va menține în guvernare. Acesta este naționalismul pe care îl vedem în creștere în Europa – xenofob, cu vizibilitate redusă, înapoiată și obsedată de identitate. Atacurile teroriste completează sentimentul general de insecuritate și oferă un motiv ușor de exploatat împotriva societăților deschise.
În ce măsură contrastul dintre Est și Vest produce o fragmentare a identității europene?
Identitatea europeană este despre a crede în Uniunea Europeană ca o structură suplimentară a statului-națiune și despre dorința de a împărtăși integrarea politică cu alte state. Fragmentarea acestei identități este prezentă atât în Est, cât și în Occident. Nu este o fragmentare ca atare, ci o diviziune între angajamentul și scepticismul față de UE.
Europa de Est s-a dezvoltat diferit față de Europa Occidentală – istoric după cel de-al doilea război mondial. Acest decalaj nu poate fi recuperat în 25 de ani de la căderea comunismului și, prin urmare, există diferențe specifice între Est și Vest. Unul dintre ele este că în Europa de Est există încă prea multe nemulțumiri istorice care nu au fost reconciliate. Există un grad de neînțelegere între Est și Vest care contribuie la această fragmentare, însă nu se poate argumenta că Europa de Est este responsabilă pentru această fragmentare. Brexit este un exemplu de marcă.
Care sunt măsurile pe care le considerați necesare pentru a maximiza potențialul de reconstrucție a identității statului național în spațiul european?
Dacă înțelegeți statul-națiune ca stat al unei națiuni și nu pentru o națiune (care nu există în lumea noastră, așa cum pretind naționaliștii), atunci reconstruirea unei astfel de identități ar duce la conflictul dintre state și între majorități și minorități. Vedem încercări în unele țări de a maximiza proprietatea asupra statului de către un grup dominant și de a respinge valorile mai cosmopolite. Cu toate acestea, acest proces contravine construirii unui stat democratic.
Dacă, pe de altă parte, vedeți identitatea statului național ca o identitate care aparține statului și este deschisă tuturor celor care trăiesc în el, măsura necesară pentru a maximiza această identitate depinde de eforturile de a construi o identitate care a reconciliat problemele istorice între diferite grupuri, în mod clar despre viitorul statului așa cum există în prezent, tolerant și deschis față de lumea migrației și integrării. Acest lucru nu este ușor și prin urmare identitățile culturale diferite trebuie recunoscute și recunoscute ca parte a statului. Suntem departe de acest scenariu, cu siguranță în Est, care se datorează diferitelor căi de dezvoltare pe care le-am menționat mai devreme.
1 comentariu
[…] Citeşte versiunea în limba română aici. […]