1917, facerea lumii. La capăt de linie

În 1991, drumul comunismului sovietic ajunge la capăt de linie. Edificiul majestuos al URSS încetează să mai existe. Profeţiile celor care, în numele prudenţei, recomandau coexistenţa cu statul întemeiat de Lenin sunt infirmate. Socialismul real devine un capitol de istorie.

Reformele iniţiate de Gorbaciov, după lunga criogenie a lui Brejnev, nu au făcut decât să confirme incompatibilitatea dintre corsetul marxist-leninist şi exigenţele libertăţii individuale. Pluralismul, oricât de timid acceptat de oficialitate, submina, fatal, ordinea totalitară. Aşa cum nota Martin Malia, contrazicând înţelepciunea atâtor sovietologi, URSS nu se putea reinventa. Ea putea doar dispărea, o dată cu dispariţia comunismului.

Comunismul sovietic lăsa în urma lui un cimitir de cadavre şi de iluzii, un vast domeniu bântuit de spectre. Premizele pe care se întemeiase eşuaseră. Planificarea nu generase decât pauperitate, în vreme ce emanciparea promisă camuflase un nou tip de servitute, încă şi mai teribilă decât aceea denunţată de criticii capitalismului. Osificarea societăţilor comuniste oglindea, natural, castrarea indivizilor, lichidarea liberului lor arbitru.

Dar eliminarea istorică a comunismului sovietic nu a însemnat triumful libertăţii, aşa cum sperau cei ce citeau în anii 1990 sfârşitul istoriei. Rezistenţa utopiei era încă redutabilă, iar capacitatea ei de a se transforma încă şi mai surprinzătoare. Comunismul a beneficiat, în viaţă, ca şi în posteritate, de ceea ce Jean-François Revel numea, cu concizia sa unică, clauza totalitarismului celui mai favorizat. Chiar şi extinct, chiar şi absent, comunismul este aureolat umanist. El este o tentativă, temerară, dar nu mai puţin generoasă, de anulare a inegalităţii, un vis visat de cei care aspiră la justiţia socială.

Ipoteza comunistă nu este niciodată abandonată: ea rezistă criticilor, ea rezistă evidenţelor, ea rezistă mărturiilor, având de partea ei nu realitatea, ci corpul fantasmatic al mitului. Ipoteza comunistă a trecut pragul anului 1989. Ea face corp comun cu identitatea contemporană, în forma, mutantă, a gândirii progresiste.

În definitiv, ceea ce progresiştii/ stângiştii de astăzi moştenesc de la comunism este chiar ambiţia sa prometeică. Pariul ultim este acela al revoluţiei antropologice. Himera este omul nou, iar educaţia, un alt nume pentru îndoctrinarea agresivă, este destinată să genereze supunerea faţă de dogmă. Inamiciii denunţaţi cu vigoare sunt moşteniţi din comunism. De la capitalism la Statele Unite ori moştenirea “culturală “ reacţionară, stânga radicală de astăzi duce mai departe bătăliile de ieri, cu acelaşi fanatism al înaintaşilor. Ura cu care statul Israel este denunţat evocă amintirea gesturilor de solidaritate cu terorismul palestinian. Intoleranţa în definirea normativă a corectitudinii politice este de extracţie totalitară. Autonomia critică este suspectă.

Filiaţia comunistă este filiaţia resentimentului. Lupta de clasă este himera ce a bântuit “noua stângă”, după cum ea îi obsedează pe radicalii de astăzi. Lupta de clasă este citită, astăzi, ca o luptă a culturilor. Dezideratul, legitim, al egalităţii şi al demnităţii este desfigurat, spre a da naştere unei agresiuni continue în numele emancipării minorităţilor. Acolo unde clasa muncitoare a eşuat, este vremea ca ştafeta să fie dată celor care tăgăduiesc Occidentul, apăsaţi fiind de exploatare şi de rasism. Reacţia progresistă la islamism şi la religia sa politică este simptomatică. Vina nu este a criminalilor, vina nu este a fanatismului, culpa este a Occidentului şi a tradiţiei sale “reacţionare”. Orbirea deliberată acţionează ca un aliat, obiectiv, al terorii. Nu egalitatea în faţa legii trebuie proclamată, ci trebuie apărat acest elan al urii destructive, eliberatoare.

Emoţia înconjoară monumentele şi simbolurile care evocă acest timp al generozităţii comuniste. Chavez, tiranul inspirat de Cuba comunistă, este elogiat ca un avocat al celor oprimaţi. Decrepitul dictator Mugabe, responsabil pentru falimentarea naţiunii sale, este celebrat ca un veteran al luptei anticolonialiste. Despărţirea de Castro a însemnat despărţirea de un părinte, de un om a cărui generozitate nu a cunoscut egal. Mesajul premierului canadian Justin Trudeau oglindea, dialectic, relaţia dintre comunism şi dogma progresistă. Radicalii umanişti de astăzi au nevoie de profeţii pe care să îi inspire, vizionari.

Această ofensivă a gândirii unice, a conformismului ideologic, a obscurantismului militant continuă atacul frontal al comunismului la adresa unui bloc intelectual şi social denunţat ca suspect. Ordinea proprietăţii private este una a inegalităţii. Social-democraţia este depăşită, înfeudată capitalului. Vremea unei noi stângi a sosit, este timpul unor mişcări ca “Podemos “ sau “Syriza”.

În contextul de avans al mesianismului populist ,unul care face să reapară fantasmele esenţialismului etnicist, ipoteza comunistă are potenţialul de a se (re)actualiza, ca parte din curentul urii globale. Respingând moderaţia, la fel cum o face şi populismul etnocratic, stângismul profetic invocă tradiţia umanistă şi idealurile egalităţii spre a nivela, spre a anestezia, spre a intimida intelecte.

Şantajul la care se recurge are un precedent istoric ilustru. La fel cum cei care, în epoca lui Raymond Aron, rezistând lui Sartre, în numele libertăţii, erau denunţaţi ca “fascişti”,în anii noştri criticii democratici ai dogmei progresiste sunt stigmatizaţi ca “reacţionari”, expuşi la stâlpul infamiei. Orbirea desfigurează lectura istoriei recente. Ea stabileşte o naraţiune unică, ce capătă statutul de revelaţie inatacabilă. Stângismul agresiv nu are nimic în comun cu social-democraţia ce vine din tradiţia lui Bernstein, a lui Leon Blum sau a lui Clement Atlee. El e este avatarul contemporan al marxism-leninismului.

La un secol de la Octombrie 1917, libertatea are nevoie de acelaşi devotament intelectual în apărarea ei. Tentaţia totalitară se hrăneşte din teamă şi din resentiment. Spectrul comunismului bântuie încă lumea. Luptele veacului XX sunt şi luptele noastre.

Articol apărut pe LaPunkt.ro.