Rezultatul referendumului din 16 aprilie a îndepărtat și mai mult Turcia de perspectiva unei viitoare aderări în Uniunea Europeană, ca urmare a extinderii puterii președintelui și a adâncirii dezechilibrului puterilor în stat. Totodată, derapajele regimului Erdrogan subliniază nevoia redefinirii cooperării dintre Uniunea Europeană și Turcia în privința gestionării migrației neregulamentare.

Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a analizat implicaţiile referendumului din Turcia asupra respectării drepturilor omului de către regimul lui Erdroğan, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

1

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care au fost cauzele care au generat nerespectarea drepturilor omului de către regimul lui Erdrogan?

Valentin Naumescu: Turcia nu a avut niciodată o tradiție a respectării drepturilor omului de tipul celei occidentale, pentru că nu a fost, de fapt, o democrație liberală, nici înainte, nici după venirea la putere a lui Erdoğan. Există, mai degrabă, o lungă tradiție a autoritarismului în cultura politică turcă.

Turcia kemalistă a fost, putem spune, cel mult un sistem politic pluralist, o economie de piață și un stat laic, aceste principii fiind apărate de Armată, dar este o diferență destul de mare între un astfel de sistem și o democrație liberală autentică, promotoare a drepturilor omului, respectiv un stat de drept. Nu au lipsit, în secolul XX, nici loviturile de stat reușite ale Armatei (1960, 1971, 1980, 1997), tolerate de Occident atâta timp cât Armata garanta opțiunea laică și pro-NATO a statului turc modern. Deci, a fost vorba tot timpul de un compromis, care a convenit elitelor societății, Armatei și Occidentului. La baza societății însă, în păturile mai sărace, a existat o nemulțumire continuă a populației față de corupția și privilegiile Armatei și ale guvernelor susține din umbră de militari. Asta a explicat succesul masiv al partidului lui Erdoğan și alegerea lui ca premier, în 2003, văzută de toată lumea ca o revoltă a poporului împotriva corupției și abuzurilor regimului politic și ale Armatei. La fel de important de observat este că, după patru rânduri de alegeri, AKP se bucură încă de suportul majorității turcilor iar opoziția parlamentară este slabă și fragmentată, deși în principiu vorbim de o profundă diviziune societală între Turcia islamistă (pro-Erdoğan), cotată cu 51,4% la referendumul din aprilie 2017, și Turcia liberală (anti-Erdoğan), reprezentată de cei 48,6% care au votat NU la referendum, majoritari în primele trei orașe ca mărime ale țării, respectiv la Istanbul, Ankara și Izmir.

Este adevărat că, în timpul regimului AKP-Erdoğan, instalat în 2003, lucrurile au început să se deterioreze treptat din perspectiva drepturilor omului, dar dezvoltarea economică amplă, care a atins inclusiv straturile sociale profunde și tradițional sărace ale Turciei, a dus la câștigarea simpatiei majorității turcilor. Asistăm, de fapt, la nașterea Turciei post-kemaliste, în care Islamul pare să ocupe tot mai mult teren în instituțiile și politicile statului iar autoritatea lui Erdoğan a fost consolidată, în detrimentul independenței justiției și al presei libere. Erdoğan a înțeles foarte bine că, pentru a-și consolida puterea, nu se poate baza nici pe elitele liberale, nici pe Armată, ci trebuie să câștige simpatia clasei submijlocii și a zonelor sărace ale societății, folosindu-se de potențialul electoral imens al Islamului la baza societății, limitând puterea Armatei și începând politizarea, islamizarea și fidelizarea corpului ofițerilor superiori. Armata a sesizat această schimbare de orientare și a încercat, fără succes, în iulie 2016, să oprească noul curs al transformărilor politice din Turcia, lovindu-se însă de susținerea masivă pe care a câștigat-o Erdoğan la nivelul clasei submijlocii, a muncitorilor și țăranilor, al căror nivel de viață a crescut în ultimii 10-12 ani.

Care sunt modificările pe care le produce referendumul din aprilie asupra instaurării unui regim dictatorial în Turcia?

Eu nu aș folosi termenul de regim dictatorial. Este vorba, mai degrabă, de un regim autocratic, care nu a suprimat pluralismul politic dar a transferat mai multe puteri în mâinile președintelui, făcând trecerea de la regimul semi-prezidențial precedent la regimul prezidențial debalansat, cu un președinte puternic și un legislativ slab, ceea ce face diferența față de regimul prezidențial clasic, din Statele Unite, care este unul bazat pe principiul checks and balances.

Niciunul din cele 18 puncte ale referendumului nu a vizat, în mod direct, limitarea drepturilor omului. Indirect însă, prin controlul politic asupra justiției, de exemplu, sau prin măsurile abuzive de limitare a libertăților presei, este limpede că se aduce un prejudiciu dreptului fundamental de acces la o justiție independentă sau dreptului la liberă și corectă informare a cetățenilor.

Care sunt actorii care au de câștigat cel mai mult de pe urma transformării regimului lui Erdrogan într-unul dictatorial? Cine are de pierdut?

Autocrația lui Recep Tayyip Erdoğan servește, evident, în primul rând ambițiilor personale de putere ale președintelui Turciei dar și cercurilor de apropiați din AKP, partidul său, pe care, după referendumul din aprilie, are voie din nou să îl conducă, precum și clientelei lor politice și economice.

De pierdut, au pierdut și pierd mulți: elitele liberale din marile orașe, segmentul pro-european al societății turce, Armata dar și, pe termen lung, Turcia în ansamblu, care se va vedea izolată de Occident și fără perspective de integrare europeană sau de colaborare apropiată cu democrațiile occidentale din spațiul euroatlantic.

Care sunt amenințările la adresa respectării drepturilor omului în viitorul apropriat de către regimul lui Erdoğan?

În opinia mea, cele mai mari amenințări vin din suprimarea independenței justiției și a statului de drept, precum și din dificultățile de supraviețuire tot mai mari ale presei libere, independente de guvern și de AKP. Acest recul evident al liberalismului în Turcia va acționa ca o intimidare la adresa societății civile și opoziției politice. Nu întâmplător, Parlamentul European a votat pentru stoparea negocierilor de aderare ale Turciei la Uniunea Europeană (oricum, lipsite de orice perspectivă de finalizare pe termen scurt și mediu), chiar dacă o eventuală întrerupere a colaborării bilaterale a Bruxellesului cu Ankara, în contextul crizei migranților, care a afectat sever Uniunea Europeană după 2015, nu ar fi chiar cel mai înțelept gest politic, în această perioadă.

 

Tags: , , , , ,

 

1 comentariu

  1. […] Interviu/ Valentin Naumescu, conferențiar UBB: “Asistăm la nașterea Turciei post-kemaliste, în… […]

Lasă un comentariu